Rămăsesem cu inima un pic amară din primăvară, când n-am mai apucat nici să port cerceii de la Anca, din argint cu piatră verde, ca să-i fac o bucurie în cele câteva zile petrecute la Bordeaux, nici să-ți scriu ție pe genunchi despre castanii roz înfloriți pretutindeni, a căror priveliște m-a luat pe sus. Ghirlandele lor, aproape imponderabile, puseseră stăpânire pe oraș. Erau ca niște funii cu stamine și petale, întinse larg peste cheiurile Garonnelui, peste străzile perpendiculare pe linia tramului C, până la Bourse Maritime și mai încolo, spre Cité du Vin, peste Place des Quinconces, peste Place Saint-Pierre și Jardin Publique. Dar iată-mă din nou aici, a doua oară într-un an, cu inima ușoară în locul cearcănului de atunci. În toamnă, când un fluture întârziat încă se zbate conștiincios printre straturile de flori de lângă muzeul de artă contemporană, scăpând prin mișcare din fotografia în care prind aceiași castani, acum arămii și aproape desfrunziți.
Bordeaux va rămâne mereu orașul-meu-cuib, cu nume rotund și miez de culoare preferată. Orașul în care îmi place mai ales să mă întorc. Nu ca să descopăr lucruri noi, ci ca să văd cum s-a schimbat și cum nu s-a schimbat de când îi bântuiam străduțele și bulevardele cu inima îmbobocită, respirând aer efervescent și însorit. Dar mai ales cum m-am schimbat și cum nu m-am schimbat eu, ce flori roz mi s-au scuturat, ce frunze le-au luat locul pentru ca apoi să se veștejească, ce fructe au apărut între timp. Port cerceii de argint cu piatră verde și îți scriu.
Trebuia să fie o scrisoare cu umor, dar uite că a crăpat țeava cu nostalgie. Acum nu mai șterg pe jos, poate mă redresez pe parcurs. Adevărul gol-goluț e că nu pot separa Bordeaux de nostalgie, iar aici cred că mă înțelegi mai bine decât oricine. Mă-ntreba Anca zilele trecute: "Dar ce-ați găsit voi aici, de v-a rămas așa la inimă?" Ei, tu ce-ai găsit? Ia să-mi spui.
Eu am găsit lumina de la patru după-amiaza, parțial reflectată, parțial resorbită în zidurile clădirilor din piatră gălbuie de Saint-Émilion: lumina asta e cam ce-ar rămâne din miere dacă n-ar avea vâscozitate și din foc dacă nu ar arde. Seamănă cu cea din Avignon, de acum, răsfirată după-amiaza pe Boulevard Raspail, printre frunzele platanilor îmbinați. Seamănă, dar nu răsare. Am mai găsit și librăriile: mici, cochete sau, dimpotrivă, labirintice și inepuizabile. Am găsit magazinele cu haine vintage înflorate. Universitatea, cu felurimea ei umană și efervescența intelectuală: îți mai amintești pantalonii din piele de șarpe și ideile lui Gauthier (îl ura pe Eliade), ochii lui Ouedraogo (ce spuneau și mai ales ce nu spuneau), zvâcurile lui Le Mière (mai ales ca reacție la chiuluri motivate)? Am găsit piețele cu purici de la Saint-Michel, în prima și a treia duminică din lună, cu Monsieur Nordine, anticarul căruia îi plăceau strugurii albi, și cu păpușa de pânză chilipirgită din greșeală cu 2 euro jumate, pe care ți-am îndesat-o volens-nolens în valiză și care încă supraviețuiește, după ce a trecut prin importante reparații. Am găsit macarons cu mac și bergamotă, pains aux raisins cu inimă moale de crème patissière, vinurile cu gust ierbos de la École du Vin. Am mai găsit și o gașcă de babe trule, cum le spuneam atunci, adică asociația de pensionare care încheiaseră un parteneriat cu Universitatea și luau în grijă studenți Erasmus, implicându-i în activitățile lor: degustare de fenicul (!) la Jardin Botanique, lansare de carte la restaurant, o dimineață de sâmbătă cu lecturi într-un azil de îngrijiri paliative, grădinărit în Jardin Publique, ascultat Jacques Brel la cursul de Musique française, cu CD pus la bătaie la tombolă (mi l-am dorit așa de tare, încât chiar l-am câștigat). Îi mai ajutau și cu temele, și cu limba franceză, și cu inima, când se simțeau singuri. Mi se-ngână-n amintire: Danielle, bateria de iubire și motorul tuturor; Annick, jovială și excelentă șoferiță; Claudette, cu umor fin, multe amintiri și ruj roz-pal pe buzele de optzeci și unu de ani. De ceva timp ezit să pun mâna pe telefon, de teamă că n-o să mai răspundă nimeni. La Bordeaux am mai avut parte de bucurii mărunte, din când în când de câte-un cearcăn de tristețe, de așteptări, apoi de uriașe bucurii, de efort fizic, intelectual și creativ până la epuizare, de experiențe-limită și de cea mai necondiționată prietenie. Înțelegi așadar de ce nu pot să vizitez pur și simplu Bordeaux. Ci doar să-l revizitez, călcându-mi pe urme.
Așa am făcut și acum, în prima zi, întoarsă după opt ani scurși de la timpul meu bordelez - în care am mai revenit însă de câteva ori. M-am dat jos din tramul C la Mirroir dʼEau. Am contemplat cu tandrețe apele veșnic înnămolite ale Garonnelui, mușcând dintr-o quiche. Am urcat apoi, răzbătând prin forfota mulțimii, prin Place de la Bourse, pe lângă Musée des Douanes, promițându-mi ca întotdeauna că de data asta chiar o să mă apuc de citit sistematic și nu doar pe ciugulite Eseurile primarului Montaigne (dar sincer-sincer, de ce-aș face-o?). Am intrat în vorbă cu vânzătorii de haine (unul, mai ales, era într-o vervă deosebită, deși era limpede pentru amândoi că n-o să-i cumpăr niciuna dintre fustele de 80 de euro). Am crănțănit din ochi crusta cremei de zahăr-ars în clipa în care ospătarul așeza micul bol în fața unui domn cu figură încântată. Am trecut pe la Papeterie Guilbaud și mi-am cumpărat un caiet colorat din același loc de unde cumpăram acum opt ani hârtie și plicuri, ca să trimit scrisori în țară. În Place Saint-Pierre am zăbovit mai bine de două ore: am scris și-am tras tacticos de o café-crème, ca să nu-mi ceară nimeni socoteală. O fată silfidă, diafană, blondă, discretă citea un pic mai încolo, la umbra acelorași castani. Avea un aer stingher, ușor melancolic, ușor sărit din timp, și m-am întrebat la ce se gândește. Dar când nu eram atentă, i-au luat locul doi bărbați cu ochelari de soare. Apoi m-am ridicat, mi-am strâns calabalâcul și-am pornit pe străduțele din preajmă. Dar, ca într-un oraș al lui Escher, n-am mai găsit magazinul de jucării în care îmi plăcea să scap adeseori. Străzile se recombinaseră, recompuseseră, reașezaseră. N-am intrat nici în Machine à Lire, fiindcă în primăvară ieșisem deja cu brațele pline și oricum mă păstram pentru a doua zi, la Mollat. Dar mi-am cumpărat o complicată prăjitură cu zmeură, jeleu de coacăze, fistic și încă un nu-știu-ce. Pe care am mâncat-o încet pe marginea fântânii din Place du Parlement, prefăcându-mă că nici n-a început să plouă mocănește, bordelez.
A doua zi, în răspăr cu buletinul meteo, soarele inunda esplanada Catedralei Saint-André, tăiată de bicicliști șerpuit și în toate direcțiile, dominată dintr-o parte de un Chaban Delmas schițat în bronz. Curios cum la Bordeaux, până și statuia unui personaj politic și fost primar despre care nu știu mare lucru poate să-mi inspire totuși tandrețe. Iar apropo de bicicliști - care se avântă și acum la fel de periculos pe liniile de tramvai -, m-au uimit de data asta culorile bicicletelor, atât de multe și de neașteptate: verde-mentă, cărămiziu, lila, turcoaz, albe, galbene - toate suple, elansate, numai linii curbe și coșuri de nuiele, ca în cărțile poștale. În fine. Am traversat spre Place Jean Moulin, unde nu aveam de gând să mă opresc. Dar ce să vezi, altfel s-a potrivit, căci la umbra înțepată de lumină a platanilor mă aștepta o mare durere: târg de viniluri. Pe cuvânt dacă-mi dau seama cum mă găsesc! Parcă-mi iau urma, o adulmecă precum dihăniile și lovesc când mi-e inima mai sus și nu mă pot împotrivi. Aveam de ales între: Leonard Cohen, Beatles (o selecție gold a hiturilor radio), Queen Live at Wembley ʼ86 (despre care e și următoarea cărticică din seria Tiny Rockers, de am dat bunul de tipar cu lacrimile-n gât, uitându-mă cu un ochi la clipul legendar cu Freddie), The Doors, Janis Joplin, Jimi Hendrix, Bob Dylan... mai zic?! Răsfiram plicurile cu buricele degetelor în cadența atât de dragă, tot îngânându-mi că sunt în drum spre Mollat, unde chiar îmi programasem un dezmăț, dar degeaba: am plecat cu Cohen, cu The Beatles și cu degetele pline de acarieni. Măcar am savurat.
Mollat. Pe lângă faptul că e uriașă, probabil că e și cea mai deșteaptă librărie din câte știu. Cu tot riscul comparațiilor implicite. Și cred că asta îi vine din faptul că e foarte atent curatoriată. De opt ani sunt abonată la newsletterul lor și o dată nu mi s-a-ntâmplat să mă plictisesc: în fiecare săptămână, coups de coeur dintr-un alt domeniu, rafturi virtuale tematice sau, dimpotrivă, gândite ca niște cutii cu bomboane asortate, recenzii succinte și istețe, podcasturi și interviuri cu alte și alte personalități ale culturii franceze contemporane, campanii inteligente, sloganuri a căror creativitate se joacă cu limitele limbii, rentrées littéraires bogate și anunțate din iulie. Trăiesc Mollat săptămânal, de la distanță, iar o dată la câțiva ani, perspectiva trăitului fizic se transformă într-un adevărat ritual de preîmblânzire și împodobit inima, ca-n Micul Prinț. S-ar zice că exagerez, dar de data asta pe cuvânt că nu-i așa. Și cred că și Mollat, ca o mentonimie a orașului mare, e un fel de barometru pentru cum m-am schimbat de la o venire la alta, în funcție de cărțile pe care le aleg: la douăzeci și trei de ani devoram secțiunea de antropologie și îmi comandam titluri după care scormoneau câte două săptămâni prin te miri ce depozit, special pentru mine. Mi-a trecut. Apoi, pe la douăzeci și cinci, mă apucase cu teatrul, iar antropologia îmi mirosea suav a șosete. Cred că în primăvară și acum au fost primele descinderi la Mollat în care mi-am permis perspectiva flâneur-ului, interesat de tot ce e în jurul lui și de nimic în mod special, trecând printre rafturi și așteptând să-l descopere bucuriile și să i se agațe de haine. Am trecut pe la literatura rusă și portugheză ("Nu-ți mai lua niciun Pessoa și niciun Lobo Antunes până când nu termini ce ai deja!"), pe la poezie, pe la antropologie medicală, chiar și pe la științe naturale, m-am bucurat de forfota efervescentă și educată a locului, de chipurile frumoase și de-cărți-căutătoare, de librarii informați și amabili, care mai exuberanți, care mai hâtri... Iar dovada dezmățului, a limitelor asumat depășite, o păstrez sub forma bonului cât un cearșaf, între paginile lui Simone Weil, La Pesanteur et la Grâce. De data asta, vitrina tematică de la secțiunea de artă îi era dedicată Fridei Kahlo. Conversație între două doamne: "Ma fille lʼaime!" - "Quoi? La moustache?!" Am... mustăcit. Ca să zic așa.
Am ieșit pe ușile albastre binișor după ora prânzului, mult mai ușoară din anumite puncte de vedere, dar cu sacoșa de pânză atârnând greu pe umărul stâng. Încotro? Păi dacă tot suntem prin zonă, hai pe Rue du Loup, a cărei îngustime dă un ecou anume clinchețelilor de glasuri și soneriilor de biciclete și face ca forfota să i se scurgă în jos, spre piață, aproape lichid, așa încât strada are o poezie a ei. Ceva magnetic. Pe plăcuță, sub nume, e scris "Chemins de Saint-Jacques-de-Compostelle". Iar puțin mai sus, pe dreapta, e magazinul vintage de unde mi-am luat, în studenție, o cămașă înflorată pe care o mai port și acum. O rețin din două motive: pentru că a trebuit să aștept vreo două săptămâni până când au desfăcut vitrina și au vrut să mi-o vândă, timp în care am visat la ea și am făcut la greu ceea ce se cheamă lèche-vitrine. Și pentru că în opt ani, deși spălată și respălată, și-a păstrat dunga mânecii fără să strige nici măcar o dată după fierul de călcat. "A. de Moncade, chemisier" scrie pe buzunarul de la piept. Un pic altă lume. I-am povestit și vânzătoarei - aceeași de acum opt ani. Dar am trecut sub tăcere povestea blugilor cu două numere mai mici, pe care mi i-am luat tot de acolo în scop motivațional și care mă așteaptă și acum noi-nouți, cu etichetă, în fundul dulapului. În magazinul ăsta muzica rock e dată tare, vinilurile stau agățate pe pereți, iar în vitrină sunt înșirate telefoane cu disc albe, roșii, albastre, roz, portocalii, gri. Hipstereală. Și mai e și mirosul acela de second-hand bordelez pe care nu l-am mai găsit nicăieri altundeva, care inexplicabil persistă și el, de atâția ani, în țesătura cămășii înflorate: un miros rafinat și dulceag, dens, așezat, pe care mi-a plăcut mereu să-l asociez cu un dulap de femeie în etate, elegantă, care ascunde prin rufărie plante uscate și săpunuri cu esențe tari. Mirosul ăsta e în toate secondurile din Bordeaux: și în cel de la Victoire, din spatele Universității (unde m-am plimbat în primăvară cu inima boboc, așteptând din clipă-n clipă să dau nas în nas cu cineva cunoscut), și la Peau dʼAnne, de pe lângă Place Saint-Pierre, și în cel de pe străduța perpendiculară cu Sainte-Catherine, care nu îmi mai amintesc cum se cheamă, dar unde în aprilie mi-am luat un refec zdravăn de la vânzătoare, fiindcă am pozat fără să cer voie statui africane înfățișând zei ai fertilității, pricepi tu.
Și pentru că tot eram aproape, am traversat în diagonală și am intrat și la Librairie Comptines, la colțul liniei tramului A cu B, unde coboram mereu ca să merg spre Universitate sau spre biserică. Ce bine c-am intrat, Beleță! Știi... cu toată încredințarea mea că nu există hazard, sau poate tocmai de-aia, în ceea ce privește cărțile mi se pare că funcționează invariabil principiul acela, serendipity. Pur și simplu, cărțile ne găsesc. Chiar și în librăriile pentru copii și bebeluși, chiar și când librăresele sunt puțin cam acre. M-a lovit de cum am intrat, de la primul stand: Les gens sont beaux, o carte ilustrată despre un bunic de optzeci și șapte de ani, fost medic și cu obrazul brăzdat de o cicatrice din copilărie, care își ia nepoțelul la o plimbare prin Paris de-a lungul căreia îi arată că fiecare om pe care ar fi înclinat să-l considere urât - prea gras, prea slab, cocoșat, scofâlcit de oboseală, ros de vreo eczemă sau cu pielea ceva mai oacheșă - de fapt, ascunde o poveste. O cărticică despre cum cicatricile sunt marcaje pe harta trupurilor și a vieților noastre. Cum să n-o iau...?!
De o întâlnire asemănătoare am avut parte și la CAPC - Musée d'Art Contemporain. Dar când m-am dus, nici nu bănuiam cine mă așteaptă cuminte într-un colț. De-a lungul semestrului Erasmus n-am pus piciorul pe-acolo, dar mă întorc mereu de când am descoperit clădirea. De fapt, pentru clădire am mers și-acum în primul și-n primul rând. LʼEntrepôt Lainé, un pic mai sus de Bourse Maritime, e un fost depozit din cartierul Chartrons, care dă spre Garonne. Înainte de Revoluția Franceză, pe locul lui a fost un alt depozit prosper. Apoi noul edificiu, sfârșit în 1824, a fost gândit de un anume Claude Deschamps special pentru un mai bun control al mărfurilor care acostau în port: o construcție masivă și austeră, cu două nave și arcade romane organizate pe un principiu al multiplilor de șapte, din piatră calcaroasă locală, cărămidă argiloasă și grinzi de brad din nord. Fără podoabe. În secolul al XX-lea și-a pierdut utilitatea și minunăție de clădire era cât pe ce să fie demolată, apoi o asociație locală a trecut la lupta de gherilă cu autoritățile și uite-așa a ajuns depozitul muzeu de artă contemporană în 1974, rol care într-un fel să știi că i se potrivește. Măcar de-amorul contrastelor și al rupturilor dintre formă și fond.
Cu arta contemporană nu mă mai răfuiesc de ceva vreme. Mi-a trecut amocul. Era în floare prin primăvară, la Viena, unde statura imperială a orașului îndemna la rigoare argumentativă și la măcar un dram de seriozitate. Dar acum am chef de tarte cu zmeură, de librării și soare blând. Așa că o să trec repede peste expoziția "Anka au cas par cas", un florilegiu - cu tot mucegaiul conceptual din dotare - în jurul unei artiste poloneze născute în 1935 la Varșovia, al cărei principal merit a fost, înțeleg, acela de a fi sprijinit generații întregi de artiști contemporani, ale căror lucrări se întâlneau acum în sălile de la CAPC în semn de omagiu. Dar Doamne!, ce aiureli. În covârșitoarea lor majoritate. Până și sala tapetată cu fotografii ale periferiilor Parisului, marcate prin semnul de circulație
De un singur lucru mi-a părut rău la CAPC: că nu am găsit lucrarea lui Florian Fouché, un artist din Lyon cu care m-am împrietenit acum vreo câțiva ani la MȚR și pe care de atunci l-am vizitat de două ori în atelierul lui de la Château Rouge, din Paris. Florian e remarcabil prin faptul că, fără să fi sedimentat mai nimic, cred, din cultura meridională care a hrănit alcătuirea MȚR-ului în anii ʼ90, a intuit și a fost fascinat de modernitatea profundă a gândirii lui Horia Bernea și a Irinei Nicolau: modernitate în singurul ei sens autentic, după părerea mea, adică acela care metabolizează tradiția și o restituie după noi legi. Și-a exprimat admirația printr-o instalație-replică pe care a expus-o prin 2010 la Centre Pompidou, cred. Iar în 2019, când eu însămi am susținut acolo o lectură publică despre MȚR, mare mi-a fost mirarea să descopăr că parizienii veniseră cu temele făcute și puneau întrebări cât se poate de pertinente despre muzeu. Deși destul de periculoase politic. De-aia eram curioasă de lucrarea lui Florian și cu atât mai tristă am fost că n-am găsit-o. Și vexată, recunosc, că supraveghetorii care stau opt ore pe zi acolo și freacă telefonul habar nu au avut să mă îndrume. Dar aici ajung la întâlnirea despre care îți scriam mai devreme, cu o supraveghetoare de muzeu care a pus alifie peste toată rana: Madame Morose, care deși era tăcută și cam ursuză, iubea într-un fel al ei și Floarea-soarelui a lui Van Gogh, și pe Fata cu cercel de perlă a lui Vermeer, și Primăvara lui Botticelli. Și visa, în taină, să fie din nou fericită. O ajută un băiețel cu inimă bună și o țeavă care se sparge la momentul potrivit. E o carte pentru copii pe care am găsit-o în buticul CAPC, La gardienne du musée. Madame Morose avea ceva din Renée Michel din L'élégance de l'hérisson: un parfum discret de melancolie, o așteptare, o taină. Deși de data asta povestea se termină cu bine. Una peste alta, cum să n-o iau?
În drum spre Bar à Vin - ultima stație, căci știam că o să dureze - m-am oprit la Quinconces, ca să mă dau în roata mare. Pe locul unde și în primăvară, și în lunile mele de studenție bordeleză era târg de brocanterii - de nu mă mai săturam să mă plimb printre rufărie și landouri de la 1900, păpuși cu crinoline și ochi sticloși, servicii de ceai din porțelan și câte și mai câte - acum, Beleță, era bâlci. Dar bâlci în toată legea, ca de hram. Iarmaroc. Cu lume revărsându-se din toate părțile, cu buluceală, cu gălăgie și tarabe strigându-și fiecare marfa, cu clătite sfârâind pe plită și barbe de papa în cele mai chimice culori, cu mirosuri de mai multe rase umane și girofare bezmetice zvâcnind roz dinspre Trenulețul Groazei. Dar priveliștea din roata mare merită caznele. Prilej cu care mi-am dat seama că Bordeaux e făcut din petice, sau insulițe: aici vegetație, apoi zona de patrimoniu construit UNESCO, apoi iar vegetație... Și am numărat rândurile de platani subțiri, gracili, care mai devreme mă făcuseră să mă gândesc că uite, ce neașteptat!, dar o mare parcare din centrul orașului chiar poate fi un loc frumos, câtă vreme e îmbrăcată în frunze: șase rânduri de arbori tineri.
Bar à Vin. De locul ăsta mă leagă multe amintiri, multe pahare studențești cu picior băute alături de colegi de prin toată Europa și de mai departe, precum și ochii albaștri ai somelierului serios, cu șorț argintiu, care exprimau perfect eleganța echilibrată a locului: barul rafinat în care poți să bei cele mai selecte vinuri bordeleze, dar în care te poți duce relaxat în blugi și pulover. Spațiu larg, vitralii cu Dionysos până-n tavan, ușor kitschoase, eucalipt în glastre, pahare strălucitoare, trufandale, clinchete, voci... Doar că din amintirile mele, acum opt ani nu era atât de aglomerat - mergeam serile într-o veselie și nu știu să fi stat vreodată la coadă. Pe când acum, cozile sfidează chiar și buluceala de peste drum, de la Entrecôte, unde pentru o talpă de vită în sânge și un morman de cartofi prăjiți se stă la coadă cu o-re-le (nu am înțeles niciodată). În schimb, când vine vorba despre vin, înțeleg cum nu se poate mai bine, așa că de data asta mi-am pus ambâțul. Pentru că pur și simplu nu puteam să plec din Bordeaux fără senzația taninurilor ierboase pe papile.
Patruzeci și cinci de minute. Atât am stat în tălpi, jucând de pe un picior pe altul, recitind cărțile pentru copii din geantă și boscorodindu-i în sinea mea pe cei care beau nestingheriți pe la mese. Dar curând aveam să devin una dintre ei. Aici e un mister, Beleță: ce se întâmplă în chimia corpului când, după zeci și zeci de minute de așteptare și glezne usturânde, odată intrat, uiți cu desăvârșire și te dovedești perfect inapt de orice dram de empatie față de cei încolonați afară care, cel mai probabil, te înjură creativ? Chimia care mi s-a întâmplat mie prin vene se numește AOC Saint-Émilion - Pavillon du Haut Rocher (roșu, sec) și se mai numește AOC Entre-Deux-Mers - Château Sainte-Marie ("Vieilles Vignes" - alb, fructat). Însoțite de un platou de chèvre acrișor-onctuoasă, încât nimic, dar absolut nimic de-afară nu a mai contat.
La bar, când să plătesc, aveam privirea un pic mai scânteietoare decât înainte. Și cred că de-aia a fost cu atât mai dubios că m-am uitat lung la somelieră când a destupat o sticlă folosind un tirbușon dintr-ăla cu clăpiță. Dar i-am explicat: pur și simplu, trebuie să prind gestul. Fiindcă tot de-ăla am și eu acasă, la Avignon, și invariabil rup dopul în două. Ceea ce conduce la două dintre cele mai mari frustrări ale iubitorului de vin: bucăți de plută plimbându-i-se prin pahar sau paharul gol și sticla înfundată cu un fragment de dop care nu mai iese nicicum. Și cam de ce moment crezi tu că mi-am adus aminte? Păi de când a plecat Michał și ne-a lăsat singure cu o sticlă de Ceptura, singure și fără tirbușon, de ai găsit doar o vechitură de prin anii ʼ40, la băbuța din vecini, cu care apoi ne-am opintit amândouă până ne-au scârțâit măselele și până ne-au derapat papucii pe linoleumul bucătăriei. Dar l-am băut până la urmă? L-am băut. Am pornit spre stația de tram de la Place des Quinconces într-un ușor balans, iar când am schimbat spre Lormont, în bezna suburbiei și departe de centru, a fost cât pe ce să primesc o cerere musulmană în căsătorie. Să ne-nțelegem, doar pentru că am fost amabilă să răspund la întrebarea "Când vine tramvaiul?". Nu știu să mint, în schimb descopăr cu surprindere un lucru despre mine: la nevoie, când se lasă cu antropologie pe pustiu și pe-ntuneric, pot să fiu și acră.
Și ce să vezi, malgré ma volonté am nimerit și la Paris. Pentru fix o oră și patruzeci și cinci de minute, în care a trebuit să mă orientez de la Gare Montparnasse la Gare de Lyon. De fapt, dacă stau să mă gândesc, nu e un timp chiar rău pentru Paris, care uneori mi se pare că seamănă cu o bucată de brânză învelită în cel mai nobil mucegai: extrem de rafinat, dar dacă nu te bucuri repede de el, începe să duhnească. Așa că toate descinderile mele la Paris sunt foarte scurte, între douăzeci și patru și șaptezeci și două de ore, răstimp în care îndes cât de multe lucruri pot, lăsându-mă pradă ororii și-ncântării. De data asta, povestea a fost așa: pe la Nîmes erau nu știu ce travaux-uri (greve?), așa că trenul care o lua civilizat prin sudul Franței, tâcâdâm-tâcâdâm de la Bordeaux la Avignon, a fost anulat de pe-o zi pe alta. Iar singura alternativă abordabilă - culmea!, în aceiași bani și într-un timp mai scurt - era să schimb două TGV-uri, din două gări diferite. Așa că iată-mă și la Paris, în clisoșenia lui M6 de la ora de vârf, vânând prin mulțime chipuri cu care să-mi mobilez poveștile din cap, cât să-mi mai treacă timpul. Pe la Glacière și Corvisart metroul a ieșit la suprafață, așa că am zărit și-un colț de Paris mâzgos, plouat, cu fațade rezidențiale și cam atât.
Lucrurile ar fi rămas destul de plicticoase, dacă la un moment dat nu s-ar fi urcat în metrou un poet. Înalt și ciolănos, pe la vreo cincizeci de ani, pletos și ciufulit ca un viking, venea de la Reims, nu mai avea domiciliu stabil de mai bine de cincisprezece ani și își vindea volumele de poezie pe stradă și-n metrou. Zece euro bucata. Tăiai cu cuțitul stânjeneala din aer în clipele în care ne oferea poezia lui în schimbul, poate, al unei farfurii cu mâncare caldă (sau al unui joint, dar e treaba lui până la urmă). Am studiat pe rând chipurile uimite, pretins absente, poate ușor vexate, dar cred că cel mai tare, încurcate de onestitatea lui dezarmantă. Omul nu cerșea, ci ne oferea poezia lui ca să mănânce. De ce nu voia nimeni să-i mănânce poezia? De ce nu voiam nici eu? Sau, mai degrabă, câți dintre cei de față ar fi vrut și nu-ndrăzneau? De ce? A îndrăznit la ultima strigare doamna blondă din fața mea, cu părul scurt și aer de profesoară. Deși încă mă simțeam lașă, i-am spus un "Châpeau!" în sinea mea. Și m-am bucurat pentru masa caldă a poetului, pentru jointul din seara aia sau pentru ce va fi vrut el.
Nu ți se pare că în mulțimea umană din marile gări găsești material inepuizabil pentru lungi galerii de portrete și personaje? Aveam destul timp și mi-am propus să găsesc Gare de Lyon fără Maps, ceea ce m-a făcut mai atentă la oameni. Mi-am închipuit următorul exercițiu: să mă așez într-un colț în gară, cu un carnet și un pix, și să notez în dicteu automat tot ce-mi tună despre chipurile care îmi trec prin preajmă. Poate am să-l fac cândva.
Și am mai găsit ceva în Gare de Lyon. Ceva ce-aștept de ani, fără noroc: macarons cu violete de la Pierre Hermé! A fost mai ceva decât starea de grație din clipele în care mă găsește câte-o carte sau câte-un vinil. De fapt, e o combinație de violete, coacăze și vanilie care se cheamă Envie, așa încât mi-a luat ceva până să mă prind că "macaronarul" făcea bancuri când se mișca cu încetinitorul pe după galantar, îngânând ca o mașinărie stricată: "Des envies pour madame... Des envies pour madame..." Parcă ți-am zis că pot să fiu și acră, nu? Iar peronul l-am găsit imediat și fără Maps, și fără afișaj, la nimereală, cum ar veni. Pentru că afișajul din gările franțuzești, mai ales din cele cât niște mici aeroporturi, pare să asculte de niște legi incompatibile cu sinapsele mele. Așa că rămân tot la serendipity, chiar și contracronometru.
Și cum orice bucățică de timp la Paris trebuie stoarsă de tot zestul, mă opresc să ascult concertul ad-hoc, clape și voce, susținut la pianul din gară de doi africani. E o campanie SNCF, #PianoEnGare, în care amplasează instrumente în gările un pic mai mari din Franța și le lasă la bunul-plac al celor care trec, al celor care așteaptă... Așteptarea e densă și volutele de gospel se aruncă peste ea în aer, ca niște panglici, luând-o la dans. Palma stângă mă frige de la paharul cu cappuccino prea fierbinte ("Des envies pour madame..."), am ambele mâini ocupate, rucsacul plin de viniluri și cărți de la Bordeaux... și încă cinci minute de petrecut la Paris.
Așadar, Gare de Lyon, peronul 11. Mă urc în TGV-ul 6195 cu direcția Avignon Centre. Prima oară mă așez aproape aiurea, dar nu-i nimic: îi cedez locul îndată doamnei care mă privește pătrat prin ochelarii mari, cu rame rotunde. Mă instalez comod în fotoliu și mă pregătesc să tai Franța pentru a doua oară pe ziua de azi. În următoarele trei ore și jumătate mai am de scris șapte vederi și de terminat un cappuccino, patru macarons cu chef, două filme și o scrisoare pe genunchi.
Cu tandrețe,
moi.