Cabina interpretului, camera obscură a istoriei. O cercetare pasionantă (II)

Cuvînt-înainte la volumul Translatorii ororilor naziste. Procesele de la Nürnberg și începuturile interpretării simultane, de Mihai Draganovici și Victoria Wagner, Editura Universității din București, 2022. Cartea a fost lansată vineri, 9 decembrie, în cadrul Tîrgului de Carte "Gaudeamus".
 
La o lectură superficială, neatentă, poate părea că liniile de investigație reunite în cercetarea de față sînt întîmplătoare. Ceea ce am vrut să spun în rîndurile de mai sus este că nu e deloc așa, că necesități structurale leagă traducerea de justiție, tehnică și responsabilitatea etică. Că, altfel spus, cercetarea de față reprezintă o sinteză în același timp improbabilă și exemplară. Inovatoare, așadar.
 
Astfel încît racursiul istoric al imaginii aproape divinizate a interpreților politici și diplomatici din epoci pre-moderne conduce perfect, chiar dacă constituie un salt în timp, spre Procesele de la Nürnberg, ca multiplă noutate atît în domeniul dreptului internațional, cît și în acela al tehnicii, totul focalizîndu-se dramatic, intens, în actul de interpretariat, de traducere simultană nu numai între engleză, germană, franceză și rusă, ci între vechiul drept și caracterul absolut insolit al ororilor judecate. O situație și un context pragmatice care obligau la curaj și la inventivitate - totul trecînd, repet, prin "camera obscură", prin cabina traducătorilor-interpreți, care pur și simplu au fost nevoiți să-și inventeze profesiunea.
 
Cercetarea de față este pasionantă și se citește ca un roman. Bazată pe o foarte bună intuiție, ea leagă, adică reușește să redea legătura structurală dintre niște "domenii" aparent disparate.
 
Întotdeauna justiția e o traducere și se face sub presiune. Și, pe de altă parte, azi mai mult ca oricînd se încearcă eliminarea traducătorului-interpret uman prin algoritmi de traducere automată.
 
Însă, așa cum putem vedea din cercetarea de față, traducerea este întotdeauna interpretare, iar automaticitatea, adică simultaneitatea traducerii, altfel spus coextensivitatea ei cu acțiunea și cu vorbirea înseși, mai cu seamă atunci cînd "a spune înseamnă a face", cînd cuvintele rostite determină vieți, presupune, nu exclude interpretarea, adică intervenția umană "obscură". Buna simultaneitate comunicațional-translativă presupune cultură și inspirație, adică intervenție umană, geniu și inspirație umane.
 
Excepțională, absolut inedită idee de a creiona cîteva portrete ale acestor necunoscuți, ale acestor mici zei ascunși, ignorați, care sînt interpreții. La fel, ideea de a reda și a analiza planul, adică arhitectura sălii de judecată: materialitatea infrastructurală a inefabilului act traductiv de justiție. Ca să nu mai vorbim de caracterul colectiv și multi-plan al traducerii, presupunînd o dublare a "camerei obscure": cabina propriu-zisă (ca o cabină a sufleurului), plus camera de relaxare și, de fapt, dublare și suport.
 
Lumea, într-un moment dramatic de vîrf, la propriu apocaliptic, de judecare de sine, redată din perspectiva pînă acum ignorată a traducătorilor-interpreți. Un moment extra-ordinar al istoriei contemporane văzut prin ochiul ascuns al traducătorilor, adică dintr-o perspectivă extra-ordinară - cu care ar trebui, însă, să ne obișnuim: poate abia din perspectiva traducerii, cu atît mai mult "pe viu", deci a interpretării, poate fi înțeleasă - și judecată - cu adevărat lumea contemporană.
 
Ce altceva mai putem aștepta pentru a considera excepțională o cercetare, așa cum este cazul celei de față? Doar să sperăm ca ea să devină un model și un imbold.