O istorie revelatoare, în care telescoparea duratei lungi, pentru perioade mai îndepărtate, se îmbină cu surprinderea și "specularea" explicativă a unui moment istoric excepțional, out of joint, cînd contingența istorică constituie o accelerare nu numai a inovării transversale (tehnice, juridice, instituționale), ci și a expresivității istoriei "prin ea însăși".
*
Traducătorii au ceva ce-i apropie de divinitate: sînt în același timp omniprezenți și invizibili. Acest fapt este, poate, mai apropiat de firesc atunci cînd este vorba propriu-zis de traducători, de traducătorii așa-numiți "literari", care, lucrînd retras, mediat, în/prin scris, împărtășesc regimul general de existență in absentia al literaturii înseși, regim potrivit căruia autorul și publicul sînt sortiți, și au deopotrivă au șansa de a nu se întîlni propriu-zis, ci doar mediat, in-direct, tocmai prin actul scrisului literar. Avea, mai mult ca sigur, dreptate Maurice Blanchot atunci cînd spunea că literatura, ca moment de vîrf al scrisului, are de-a face cu moartea: pe de o parte, o acceptă și i se supune, dar, pe de altă parte, încearcă să o învingă, sau cel puțin să o neutralizeze. Literatura, scrisul: condamnare/șansă. De unde marile performanțe și capodopere "intensionale" ale marii epoci a scrisului aflate, acum, pe cale de a se încheia în cel puțin aparența de imediat a oralității și a imaginii.Căci mai mult și mai dramatic, mai expus, mai obligatoriu performativ și performant, interpreții sînt acei traducători care nu își permit nici măcar aparentul lux al traducătorilor scriptici, "literari", acela al retragerii și al comunicării decalate, prin amînare (J. Derrida ar fi spus: "diferare") consubstanțiale scrisului și comunicării literare (în același timp ocolite și, tocmai de aceea, intensificate). Nu întîmplător, pînă foarte de curînd, pînă la a deveni cu adevărat simultană, traducerea-interpretariat a fost obligată să treacă printr-o inevitabilă fază de consecutivitate, între scris și vorbire.
Interpretul traduce așadar simultan, imediat, "pe viu", direct oral, în chiar actul vorbit - performativ - al comunicării. Interpretul dublează, vocea lui se adaugă încercînd, ideal, să nu se și suprapună, traducătorul-interpret însoțește, este o umbră, un dublu, vorbește în același timp cu emițătorul și în locul lui (același J. Derrida ar fi spus, poate: "suplementaritate", completare care ține locul). Este obligat să performeze în chiar actul pragmatic-existențial al comunicării. Și, cel mai adesea, în contexte instituțional grave, de mare importanță, cînd traducerea trebuie să asigure acte decizionale, tranșante, cum ar fi cel de justiție, acțiunea de a face dreptate. Iar pentru asta, interpretarea trebuie ajutată, asigurată, sprijinită tehnologic.
Structural, interpretul, traducătorul-interpret evoluează, asemenea unui acrobat, nu numai între oameni în situații și în contexte grave, de mare responsabilitate, ci și între justiție și tehnologie.
Legătura dintre traducere și, pe o parte, dreptate-justiție, iar pe de altă parte, tehnică-tehnologie este (obscur) structurală, dar cel care o "ocurează", care o performează, care trebuie în același timp s-o îndure și să o stimuleze, care o "transpune în fapt", care o trăiește și care trebuie să o meta-echilibreze, este tocmai traducătorul-interpret.
Traducerea înseamnă fundamental dreptate, pentru că a te exprima în limba fiecăruia înseamnă, deja, a face dreptate, a respecta un principiu al echității, în acest caz lingvistice.
Dar, pe de altă parte, în actul "orb" al justiției, omul învestit cu această putere și datorie, cu această demnitate și cu această responsabilitate, trebuie să tindă, atît cît este posibil, spre de-personalizare, dacă nu chiar spre o impersonalitate de "mecanism". Dacă ar fi cu putință, adică dacă ar fi cu adevărat divină, dacă ar fi un dar (dat) divin, nu o datorie umană, justiția, actul de dreptate ar fi automate, simultane și chiar, ideal, anterioare actelor, o transpunere și o traducere imediată, "tehnică", a actelor noastre în consecințele lor etice. Dar acela ar fi Binele însuși!
Și iată, alături de justiție și de aparent opusul ei, tehnică, și al patrulea "vîrf" a ceea ce, împreună cu traducerea, constituie nu un triunghi, ci un patrulater: etica. Altfel spus, responsabilitatea traducătorului-interpret de a traduce actul de justiție, idealmente automat, tehnic, în răspunderi juridice, adică, cum spuneam, de a simultaneiza actele cu consecințele lor.
Traducătorul-interpret activează întotdeauna în situații și contexte de maximă responsabilitate, de mare gravitate, în regim an-uman, cvasi-divin, de viteză, imediatitate, simultaneitate, realizînd, "performînd", prin urmare, nu atît, sau nu doar un act lingvistic, ci întrupînd însăși divinitatea actului de justiție, punînd în scenă ceea ce ar trebui să constituie simultaneitatea act-răspundere, altfel spus, un (meta)act pedagogic prin care ideea consecutivă, reparatorie, de justiție ar trebui să devină un act nu doar de concomitență act-consecință, ci, cum spuneam, de anticipare și de preîntîmpinare a juridicului și judiciarului prin pre-conștiință etică.
Asta, nici mai mult, nici mai puțin, "trece" prin traducătorul-interpret: imposibilitatea automaticității "tehnice" a simultaneității-anticipare etică a consecințelor acțiunilor noastre.