Auzi, da' o bârfă nu îmi spui?

Am crescut într-un orășel de munte, cu oameni gospodari și extrem de mândri. De orice. La rece vorbind, cred că ignorau cu nesăbuință una din poruncile care ar putea să ne scape de orgolii nejustificate. Asta în cazul în care am admite că nu a fost dată doar așa, pentru că Dumnezeu nu avea altceva mai bun de făcut. Sau că era lipsit de imaginație la momentul respectiv. La rândul meu, îmi manifest mândria susținând sus și tare că eu sunt din Bucovina, unde, vezi, dragă doamne, gospodăriile sunt îngrijite, aerul e mai sănătos, mâncărurile sunt mai gustoase și, inevitabil, oamenii sunt altfel. Le povestesc tuturor cum e la noi și fac pachete pentru prieteni, din bunătățile primite de la mama, pentru a le demonstra că am dreptate. Îi mituiesc cu mâncăruri făcute de mâinile pentru care nici sărutările și nici recunoștința nu ar fi suficiente. Avantajul orașului mic, înclin să cred că nu doar al celui de munte, este că toată lumea cunoaște pe toată lumea. La fel și dezavantajul. Un echilibru echitabil. Simptomatic sau nu, fiecare știe ce a făcut celălalt înainte să se fi întâmplat. Păcatul proximității. Dacă o fi înscris și ăsta pe vreo tăbliță pe undeva.

Am crescut în Câmpulung, un oraș mic în care am simțit cum oamenii se ajutau, pentru că pe vremea aceea era în firea lor. Mai mult decât acum. Își vorbeau mai des. Și cu substanță. În căni de zahăr și ulei. Până la următoarea cartelă, pe care li se bifa rația cu pixul sau creionul chimic. Am crescut la bloc, în curtea căruia am învățat despre împărțirile ierarhice. Am mers în cruciade și am furat mere din grădinile caselor din jur. Am jucat șapte pietre și tenis cu piciorul, pe strada pe care mașinile se zgârceau să treacă. Am stat pe sub balcoane și în scări de bloc când ploua. Pentru Fazan și Flori, fete sau băieți. Am sărit coarda, am căutat cretă pentru șotron și am desenat țările care am fi vrut să fim. Ne-am ascuns pe sub mașini și după colțul blocului. Ne-am certat, ne-am bătut și, doar după aceea, am decis să ne mai și împăcăm. Am făcut tabere și ne-am vorbit de rău, pentru că bârfa încă nu era în vocabularul nostru. Am crescut și am început să mergem la discotecă. La colțul blocului ne mai ascundeam doar pentru a ne săruta.

Am copilărit în vremuri în care porțile liceelor erau larg deschise pentru cei care voiau să joace baschet. Făceam câte cinci echipe și așteptam cu nerăbdare să ne vină rândul. Eram din generații diferite, dar nu conta. Din contră. Am învățat să îmi manifest respectul și admirația față de cei mai mari decât mine. Mă lăudam peste tot cu cine am jucat. Eram luată sub tutela celor care driblau și dădeau slam dunk-uri. Cel mai mult îmi plăcea când eram în echipă cu Sandi L. Un gigant blând care nu mă certa dacă greșeam. Eu eram în clasa a cincea. El termina liceul. Tot în copilărie, am mers la patinoar și am băut ceai cald. La Istrati, am bătut pârtia cu schiurile, la fel ca toți cei care își doreau să schieze. Nu a contat că doar după un an am învățat și eu, cât de cât, să schiez. Așa era normal. Să ajuți. Am fost la bar la Țuțu și la FSN, la Pietricica, la gară, când toate celelalte crâșme se închiseseră deja. Am fumat prima țigară în clasa zecea. Dunhill roșu lung. În spatele blocului, la stadion. Apoi, din când în când, Rothmans scurt. Royal. Și Lucky Strike. De la Nicu. Nu am devenit o fumătoare, doar o constantă în viața lui Culai. Și el în a mea. Mergeam la baschet împreună, ascultam Led Zeppelin și ne știam secretele. L-am împărțit cu parcimonie cu Marcela, Mihai și Doru. Așa cum i-am împărțit și cămașa. Zece ani a stat la mine. După care, i-am dat-o lui Mihai. Am fumat cu mama lui Nicu la gura sobei și am lăsat-o să îmi spună tot. Ea a vrut să am cămașa. I-o cerusem lui Nicu în clasa a zecea. În tren, când am mers în tabără la 2 Mai. Nudy Bar nu dădea semne că ar putea dispărea vreodată. Am dansat împreună la Trident și la Dobrogeanu. Habar nu aveam atunci cât de repede pot dispărea locurile. Și oamenii.

Am moștenit mândria câmpulungeană și am purtat-o peste tot cu mine. Nu eram de oriunde. Eram din Câmpulung Moldovenesc. Mergeam dimineața cu pasca la sfințit și mă uitam cu jind la drobul altor gospodine. Seara lucrurile intrau în alt registru. Eram din generația care stătea pe trepte pe platou. Purtam blugi evazați, ii și ochelari John Lennon. Am fost la cercul de croitorie și la cel de electronică, unde am învățat să lipesc cu ciocanul de lipit. Cu cositor și cu sacâz. Mi-am făcut prieteni, atunci când e sănătos. Când sufletele sunt curate. În copilărie și în adolescență. Poate de asta au și rezistat. Am plecat de acasă, de la Câmpulung, cu un tipar al prieteniei care mă urmărește peste tot pe unde merg. Mă întorc fără să pun la îndoială disponibilitatea oamenilor pe care doar spațial i-am lăsat acasă. Cred că și ei au rămas cu un tipar. Al primirii înapoi. Mă răsfață. Îmi fac mâncăruri care-mi plac. Stau după mine când nu pot alerga. Îmi fac cadou trasee montane pe care nu am mai fost. Mă ascultă. Mă ceartă când nu mănânc din tot ce au pregătit de sărbători. Îi sun de câte ori ajung acasă. Încerc să-i văd pe toți. Să-mi spună ce au mai făcut. Să mergem să bem un shot sau să mâncăm un mic, la Gil, la piață. Ne facem selfie-ul anual. Apoi îl lăsăm să se odihnească până ce următorul îi va spune că e rândul lui.

Am patruzeci și trei de ani. De douăzeci și patru locuiesc în Cluj. Am o acasă la Câmpulung și o acasă la Cluj. Am prieteni și aici și acolo. Aici îmi este dor de Nicu. Acolo, după ce trec pe la el, mă opresc cu Mihai la barul din curbă. Ne așezăm la mesele de plastic. Fumăm o țigară și bem o bere. Pentru Culai. Nu ne spunem foarte multe. Din contră. Suntem tăcuți o vreme. Apoi zâmbim. Ne bucurăm că ne-am avut. Ne amintim ultimul telefon și-l auzim întrebând: "Auzi, da' o bârfă nu îmi spui?"