Creația Antigonei Kefala reflectă, în modul cel mai interesant, identitatea dislocată, vizând - dincolo de suprafața fracturată a unor realități multiple - profunzimea unei "experiențe fundamentale". Autoarei este apreciată pentru spiritul ei universal, pentru tonul diferit și original pe care l-a adus în cultura australiană, pentru austeritate, finețe și intensitate expresivă, pentru bogăția ecourilor culturale și existențiale.
Plecată din România în adolescență (fără să mai revină vreodată), stabilită în Australia din 1960, Antigone Kefala a păstrat vie amintirea țării de naștere, a anilor formatori de aici. Și până la sfârșitul vieții a continuat să vorbească uimitor de flexibil și elegant limba română, cum se poate observa și din interviul de mai jos, pe care i l-am luat în 2010.
Cu o săptămână înainte să plece din această lume - și urmând altor distincții importante de-a lungul carierei - opera Antigonei Kefala a fost încununată cu prestigiosul Premiul Patrick White pentru Literatură.
Ioana Ieronim: Ce înseamnă pentru Antigone Kefala faptul că s-a născut într-un port de la Dunăre, în România?
Antigone Kefala: Brăila - nu numai orașul meu natal, dar orașul părinților mei, care s-au născut acolo și într-o oarecare măsură și al bunicilor mei, care și-au petrecut acolo viața. Brăila a rămas întotdeauna o parte importantă a vieții noastre, nu numai prin faptul că vorbeam românește acasă, dar prin amintirile părinților - viața la Brăila, prietenii lor, viața culturală a orașului, la care ei luaseră parte, toate astea formau un trecut cu care măsuram noile impresii, noile societăți și felul în care ne simțeam. Mai târziu desigur și treptat, necesitățile noii vieți, alte peisagii, alte limbi, au făcut ca trecutul nostru în România să înceapă încet-încet să se îndepărteze.
I.I.: În vremea copilăriei dv. la Brăila, cum vă simțeați, asemenea și diferit, făcând parte dintr-o anume comunitate, o minoritate etnică?
A.K.: Evident eram conștienți că nu eram români, ci de origine greacă. Familia însă nu prea lua parte la viața comunității grecești. Tata avea prieteni din copilărie greci, născuți la Brăila, care mai târziu au devenit muzicieni, ziariști, cu care a continuat să aibă contact.
I.I.: Cum v-a marcat emigrarea? Cât de mult se pierde, cât de mult se câștigă? Cum au fost, în experiența dv., vârstele emigrării?
A.K.: Emigrarea ne-a marcat fundamental. O ajustare continuă la alte societăți, limbi, aspecte culturale - într-o mare măsură am devenit alți oameni. Nu uitați că am schimbat nu numai o țară, dar am plecat din România în Grecia, din Grecia în Noua Zeelandă și de acolo finalmente în Australia. Ce am câștigat - desigur o imagine mult mai largă asupra lumii, a vieții, a oamenilor. Ce am pierdut - siguranța unui atașament mult mai direct la un peisagiu, un fel de viață, o istorie, o cultură create de un trecut în care crescusem și ne simțeam acasă.
I.I.: În ce măsură poziția unică a culturii grecești în formarea-definirea lumii vestice a fost importantă pentru dv. ca "cetățean al lumii"?
A.K.: Cultura greacă a fost un element important, mai mult din cauză că Tata, îndeosebi, era foarte atașat de ideea elenismului. Vorbea și scria greaca bine, importa cărți din Grecia și menținea contactul cu prietenii de origine greacă. Cu un nume ca al meu, e puțin dificil să nu fi asociată cu Grecia. Dar asta a rămas ca un substrat, ca să spun așa. Unica mea experiență directă privind Grecia, la început, a fost ca refugiat, pentru câțiva ani, în condiții foarte grele și cu probleme enorme, pe care toată familia căuta să le rezolve.
Cultura franceză aș putea spune că a avut o importanță mai mare în formarea mea, decât cultura greacă și mai târziu, desigur, cultura engleză.
I.I.: Ce valoare specială atașați dv. de cultura Australiei și cum vă găsiți locul, afinitățile, în această cultură?
A.K.: Atașez o mare importanță culturii australiene, văzând-o, trăind-o. Desigur, Australia este o țară tânără, 200 de ani de la colonizare, pe un teren vast și în care cultura primilor locuitori - aborigenii care au fost aici de mai mult de 40.000 de ani - nu a devenit decât acum parte din cultura generală a Australiei. Cultura Australiei s-a constituit fundamental din cultura Angliei și, desigur, realitatea locală a impus alte valori și direcții. Cât privește locul meu și al altor scriitori veniți, am rămas oarecum pe margini. Suntem marcați, într-o oarecare măsură, de locurile unde ne-am născut, de limbile pe care le vorbim și toate astea aduc un element întrucâtva străin stilului nostru.
I.I.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră scrisul propriei poezii?
A.K.: Necesitatea să exprim, într-o formă cât mai vitală cu putință, experiențe fundamentale.
I.I.: Nu de puține ori în scrisul dv. am simțit că natura și cultura sunt întru totul egale în spațiul autenticității dv. Cum vă raportați, ca scriitor, la celelalte arte?
A.K.: Artele în general au format de la început baza pe care am utilizat-o ca să înțeleg viața.
Am crescut cu muzică clasică de când eram copil. Tata era violonist și fratele violoncelist, înainte să plecăm studia la Conservatorul din București și mai târziu a studiat la Conservatorul din Atena. Muzica a rămas o parte foarte importantă a vieții mele, o consolare.
Pictura, sculptura erau un interes al întregii familii, vizitam expoziții, citeam cărți de artă. În ultimul an în țară, petrecut la București, vizitam pinacotecile și muzeele. În Australia mulți din prietenii mei sunt pictori și sculptori.
I.I.: Cum resimțiți în acest moment climatul literar, viața artistului, promisiunea ca vocea creatoare să fie auzită, miza posibilă pentru demersul creator?
A.K.: Dificil de răspuns - câteodată sunt foarte entuziasmată de posibilitățile introduse de noile tehnologii - o universalitate în cultură și informații, o epocă în care toți se pot exprima, pot schimba idei peste hotare.
Pe de altă parte, o enormă «producție», toată lumea scrie, multe dintre cărțile publicate au puțină valoare în termeni literari.
I.I.: Traducând poezia dv., am întâlnit o fină rețea de sunete diverse, căutând, parcă, albia unor limbi diferite. De câteva ori cel puțin mi s-a părut că secvențe din versurile dv. își găsesc expresia română cu un firesc - magic. Credeți că în amintirea dv. profundă s-a păstrat ceva din rostirea de limbă, de poezie românească?
A.K.: Sunt sigură că elemente ale limbii românești au avut o mare influență asupra scrisului meu. De aceea, într-o măsură, traducerile dv. au ceva firesc. Nu uitați că, deși am continuat să învăț alte limbi - greaca, franceza, engleza - limba mea interioară pentru mulți ani a fost româna. Literatura română făcea parte din viața cotidiană acasă - Eminescu, Caragiale, Blaga, Delavrancea, Brătescu-Voinești, Arghezi și alții. Unicele lucruri pe care le-am luat când am plecat din România au fost instrumentele muzicale și cărți.
Poemul lui Coșbuc, pe care îl menționam de câte ori priveam o lună ridicându-se prin țările unde mă găseam: «... Iese luna din brădet / Și se-nalță-ncet-încet / Gânditoare ca o frunte / De poet...»
De aceea mi-a făcut enormă plăcere cartea Hellenism in Romania, publicată la Editura Omonia, pe care d-na Elena Lazăr, directoarea editurii, mi-a trimis-o. O carte plină nu numai de localități, formidabile informații istorice, ilustrații... scriitori... o grămadă de nume din copilărie - Perpessicius - despre care nu știam nimic, dar al cărui nume mă încântă...
I.I.: Observând mai întâi cu deosebită admirație limba română excelentă pe care o vorbiți și azi, aș dori să vă întreb ce gândiți, ce simțiți despre această "întoarcere acasă", în țara unde v-ați născut, prin text, prin publicarea scrisului dv. în limba română?
A.K.: Am fost foarte mișcată când am citit traducerile poemelor făcute de dv. O întoarcere. Pe de altă parte, tristețea că lucrurile au venit prea târziu, când toată familia a murit. Mamei în special i-ar fi făcut o mare plăcere să le citească. În privința legăturii noastre cu țara, ca să întrebuințez din nou pluralul pentru toată familia, încet-încet am pierdut contactul cu noua literatură, cu noii artiști, noile direcții pe care artele le-au luat în România după plecarea noastră. Puține noutăți din România ajungeau pe aici și România apărea foarte rar pe radarul cultural - doar câteva nume, în muzică Enescu și Lipatti, în literatură cei din Franța, Ionesco și Cioran și, desigur, Brâncuși. Numai în ultimii ani au început să apară traduceri în engleză din poeți români, iar acum - și filme.
E o plăcere pentru mine să discut cu dv. pe românește despre lucruri așa importante și sper că cititorii Ziarului de Duminică vor fi convinși că o mică parte din România mai trăiește pe meleagurile acestea atât de îndepărtate.
(Interviu realizat în 2010 pentru Ziarul de Duminică).