09.12.2022
Liana Herman, pe vremea când se numea Maidanek

Nicole Sima: "Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni". Nu eu am zis asta? Ciudat! Aș fi spus la fel. Am atâtea amintiri!!! Iată, aleg acum anii de școală. Prietenii mei de-o viață și PE viață: Mira, Liana...
Liana Herman: Așa îți începeai prima conversație cu cea mai veche colegă de școală, Mira. Am văzut că deja ai vorbit cu ea, așa că mă aștept să îmi vină rândul.

N.S.: Da, Liana dragă, cu tine mă gândeam să vorbesc acum și doresc să ne amintim momentul în care ne-am cunoscut.
L.H.: Este chiar momentul venirii mele în București. Eram din Turnu Severin, dar începusem liceul la Craiova.

N.S.: Liceul de Muzică, desigur. Și tot la Liceul de Muzică ai ajuns și în București, însă abia în clasa a zecea. Noi eram deja un colectiv, tu ai venit ca "străină", ca să zic așa. Dar, Liana numai una e, așa că te-ai lipit de noi cu o viteză uimitoare, ajungând, în scurt timp, în centrul atenției.

Liana, elevă în clasa a X-a, purtând cu mândrie în piept matricola Liceului de muzică numărul 2 (actualmente Colegiul de muzică George Enescu)

L.H.: Clasa noastră. Formidabilă! Unu' și unu'. Era secția nou înființată: Secția Teoretică. În clasă, în timpul anilor de liceu, am fost între 21 și 23 de elevi. Destul de puțini.

N.S.: Vaaai! Îmi amintesc acum de scrisoarea ta către profesorul de română: "Domn director adjunct, Stănescu". Din cine știe ce motive ne-a anunțat că nu ne mai poate avea la clasă. Iar pentru noi asta era o adevărată nenorocire. Cu toții ne frământam, ziceam că facem grevă și nu intrăm la alt profesor. Vai și amar! Dar tu ai compus o scrisoare storcătoare de lacrimi în care evocai cele 23 de inimi care bat pentru el.

Domnul profesor de română, Gheorghe Stănescu (fotografiat "în ascuns", chiar în clasa noastră)

L.H.: Am alcătuit o mică delegație: tu, Cornelia și cu mine. Scrisoarea purta semnăturile tuturor colegilor.
 
Scrisoarea în original, returnată la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului

N.S.: Cred că i-au dat lacrimile când a citit-o. Oricum, nu ne-a mai părăsit și și-a pus pe perete acea minunată pagină. Liana, draga mea, îmi vin gânduri de-a valma legate de tine. Sunt multe de zis despre anii de școală sau Conservator, colegi, profesori. Mă gândesc să aleg cu grijă câteva "mostre", dar până atunci trebuie să spunem câteva cuvinte despre părinții tăi, fiindcă și despre ei ar fi foarte multe de spus.
L.H.: Of! Legătura mea cu tine s-a adâncit și mai tare atunci când mama mea și tatăl tău au plecat pe lumea cealaltă la câteva ore distanță, în luna mai 2005. Aveam aceeași suferință, aceleași lacrimi în aceleași momente.

N.S.: Da! Greu. Culmea, ei doi erau născuți în același an: 1912, luni diferite. Pe mama ta, Fanny Maidanek, am cunoscut-o bine și am ținut mult la dânsa.
L.H.: Și mama ținea la tine. Dacă nu ar fi ținut, știindu-ți numărul de telefon pe dinafară, cine știe ce s-ar fi întâmplat în acea noapte nefericită când, fiind singură în București, a căzut și și-a rupt femurul.

N.S.: O! Ce întâmplare! Pe la ora trei noaptea sună telefonul la noi. Sperietură mare! Și o aud pe mama ta plângând și spunându-mi că e pe jos, nu se poate mișca, o doare, îi este frig. Mă rog, aventura a fost mai mare, nu povestesc tot, dar, da, ai dreptate, dacă primul număr de telefon care i-a venit în minte atunci a fost al meu, clar că ținea la mine. Nu l-am întâlnit niciodată pe tatăl tău, dentistul Poldy Maidanek (Maidanek era și numele tău de fată).
L.H.: Mulți credeau că numele nostru avea legătură cu lagărul nazist de la Maidanek. Nu avea.

N.S.: Deși, știu bine că ai tăi nu au scăpat de o penibilă și oribilă deportare în Transnistria. Erau și dânșii supraviețuitorii Holocaustului, ca și Mirjam Bercovici, despre care am scris mai demult.
L.H.: Până la povestea tristă a deportării lor, haide să îți spun ceva drăguț. Părinții mei învățau la aceeași școală din Gura Humorului, tata fiind cu un an mai mare decât mama. Ea era în clasa întâi, tata într-a doua, când i-a zis unui coleg: "O vezi pe aia mică din curtea școlii? Cu aia am să mă-nsor eu." Și au râs amândoi. Dar "cu aia mică" s-a căsătorit pe 19 iulie 1941, în secret, pentru că deja evreii nu aveau voie să se întâlnească în grupuri mari. După trei luni, pe 21 octombrie, au fost deportați în Transnistria, nu numai ei, dar și părinții lor, bunicii mei, din ambele părți.

N.S.: Cumplit! Mă impresionează cu atât mai tare fiindcă îi cunoșteam, fiindcă sunt ai tăi și fiindcă erau tineri căsătoriți, cu planuri de viitor, cu viața înainte.
L.H.: Bunica din partea tatălui meu a murit acolo. Avea numai 51 de ani. Îți dai seama. Am citit și eu conversația ta cu Mirjam Bercovici și pot spune că nu este nevoie să repet nimic. Părinții mei au fost în aceleași localități și au suferit aceleași lipsuri, foamete, umilințe, frig, boli.

N.S.: Comparând-o puțin pe mama ta cu prietena mea mai mare, Mirjam Bercovici, știu că amândouă au fost marcate de grozăvia trăită, din care, din fericire, au scăpat cu viață și constat reacții diferite, chiar total opuse: Mirjam nu mai poate plânge și nu s-a mai putut întoarce în orașul natal, Câmpulung. Era prea dureros. Fanny plângea enorm, era tot timpul cu ochii în lacrimi și știu bine că a fost la Gura Humorului de multe ori. Greșesc cumva?

Fanny Maidanek la 85 de ani

L.H.: Nu, nu! Ai fost chiar martoră o dată. Nu mai știi? Am făcut o excursie cu școala la mănăstirile din Moldova și mama a venit cu noi în autocar, s-a dat jos la Gura Humorului și a fost luată când treceam spre București (mă întreb cum se descurcau oamenii să se întâlnească fără să aibă un telefon mobil).

N.S.: Întrebare retorică. Dar eu profit de ocazie că ai adus vorba de excursia noastră "cu școala", ca să ne întoarcem la tine, la noi și anii noștri de școală.
L.H.: Cei mai frumoși ani! De fapt, ca și cei de Conservator.

N.S.: În Conservator am fost colege la secția de muzicologie. Eram numai trei studente: tu, Carmen Stoianov și cu mine. Dar iar ne-am îndepărtat de anii de liceu. Or, atmosfera trăită de noi atunci aproape că bate filmul Liceenii.
L.H
. Întâi că eram foarte uniți. Au existat scene deosebite, nu dau nume, dar un coleg, C., și-a riscat propria medie și a primit un trei la fizică sărind să o apere de nedreptate pe L., persecutată de către profesor. Iar altă dată, când i s-a cerut lui V. să vină cu caietul plin de teme ca să nu rămână corigent, ne-am apucat cu toții să îi facem temele, ca să aibă ce arăta.

N.S.: S-ar putea spune că asta nu e în regulă. Și chiar NU ESTE. Dar V. era atât de talentat și improviza în fiecare pauză pe pianul din clasă, de nu ne mai trebuia nimic altceva decât să ne îngrămădim în jurul lui și să îl ascultăm; așa că lenea la teme ni se părea un fleac pe care nu pregetam să îl "acoperim".
L.H.: V. cânta încă de pe atunci în diferite locuri și, în timp, a colindat lumea întreagă, nu cu pianul, ci cu chitara lui.

N.S.: Pe scena Liceului nostru a cântat și el la formidabilul spectacol organizat de tine, Liana dragă. Pot spune că de atunci ți se trage? Eram în clasa a XI-a. Sigur, veneam și noi cu idei, dar trebuie să recunosc că regia îți aparținea, iar scena era de pe atunci locul în care te simțeai și te simți cel mai bine.
L.H.: Nu neg. În spectacolul din clasa a XI-a avea fiecare ceva de făcut și l-aș asemăna cu un spectacol de revistă: cu muzică, cuplete, glume, tot tacâmul. Făcuserăm rost și de câteva costume. Cred că împrumutate din garderoba Operei.

N.S.: Da! Am beneficiat și noi două, împreună cu colegul și prietenul nostru, Cristian Petrescu, de trei costume de epocă. Învățaserăm o fugă de Bach pe trei voci. Cea în do minor din Clavecinul Bine Temperat, primul volum. După ideea celebrilor (la acea vreme) "The Swingle Singers", o formație care transpunea vocal piese instrumentale ale compozitorilor clasici sau preclasici.



L.H.: Eram buni. Am lucrat destul de mult ca să stabilim vocile, ca să ne iasă "cuvintele", adică "dabada, dam dam", ca să o învățăm pe dinafară. Ne-am armonizat perfect.

De la dreapta la stânga: Liana, Cristian, Nicole cântând Bach, 1968

N.S.: Ar fi drăguț să o mai cântăm la o viitoare întâlnire a colegilor. Chiar și fără costume. Dar, așa cum tu ai organizat atunci acel spectacol, tot tu, deși deja de peste 45 de ani nu mai trăiești în România, ci în Israel, tot tu, repet, faci tot posibilul să ne aduni, atunci când ești în țară. E destul de jenant să recunoaștem că noi, cei din București, nu ne vedem între noi decât atunci "când vine Liana".
L.H.: Cam asta e menirea mea. Adun oamenii. Organizez.

N.S.: Mie-mi spui? Ai fost prima care a îndrăznit să invite profesori la ziua ei. Ce-i drept, nu pe toți, dar cui să-i treacă prin cap așa ceva?
L.H.: Și au venit: diriginta noastră, doamna Florian (profesoară de franceză), Harry (Harald) Müller, Mitică (Dumitru) Avakian, cei doi profesori de la care am învățat armonie, istoria muzicii și pe care îi socotim și astăzi prietenii noștri dragi.

N.S.: Cred că venea și profesoara de teorie muzicală, Zoe Patraș, ca să nu mai vorbim de Rodica Duță, profesoara de chimie. Ne-am apropiat de amândouă. Cine și-ar închipui în ziua de azi că am dat bacul și admiterea la Conservator fără meditații și cu rezultate foarte frumoase? Deși nu eram deloc tocilare, trebuie să recunoaștem.
L.H.: Uite, Nicole, amintirile astea și figurile acestor profesori sunt foarte importante pentru noi, dar pe cine ar interesa aceste nume menționate aici?

N.S.: Tu știi bine pe cine! Din fericire, în afară de doamna Florian, plecată de mult dintre noi, toți ceilalți există și ne sunt la fel de dragi după...
L.H.:... după mai bine de 50 de ani. Putem s-o spunem deschis.

N.S.: Nu mai știu dacă clasa noastră avea șef oficial: șeful clasei, cum se obișnuia, dar e clar că adevăratul șef erai tu. Mai ții minte când aflaseși că va veni ziua lui Harry Müller și ai sunat-o în secret pe mama lui, rugând-o să te învețe un cântec pe care i-l cânta dânsa în copilărie? Era pe nemțește.
L.H.: Și l-ați învățat cu toții, ba chiar adaptat pe trei voci, că nu degeaba învățam noi armonie cu el. De ziua lui, când a intrat în clasă, eram în picioare și, la semnul meu, am început să-i cântăm. A fost foarte impresionat!

N.S.: Dar de Sfântul Dumitru, când mergeam în grup să îi cântăm lui Mitică Avakian sub fereastră? Apoi eram poftiți înăuntru și se lega ceva unic, cald, vesel, curat, chiar copilăresc.
L.H.: Se spuneau glume, se jucau uneori jocuri de societate gen "mima" sau mai imitam profesori, atunci când ne aminteam o întâmplare amuzantă ca aceea cu profa de istorie care, în toiul iernii, într-un loc îngustat de nămeți, i-a spus unei necunoscute ce venea din sens opus, cu un glas ascuțit și un accent special: "Ni-am întâlnit la Posada, duamna diriectoare!"

N.S.: Crezi că ar mai râde cineva de prostioare de-astea?
L.H.: Noi râdeam.

N.S.: Tu râdeai cu gura până la urechi și în sala de teatru la ceva amuzant de pe scenă. Cred că dădeai tonul și altor spectatori. Mie mi-e suficient să mi te imaginez râzând în halul ăla și mă pufnește râsul. Dacă nu mă crezi, ai mai jos o mică dovadă: este poza făcută anul trecut, la București, când ai reușit să ne aduni.

"Râsete în Paradis" - Liana în centru (EVIDENT!). În rest, aceiași Cristian Petrescu și Nicole (fără costume de epocă!), plus Lenormanda Florențiu, foarte dragă prietenă, cu care ne vedem "când vine Liana"

L.H.: Teatrul e pasiunea mea! Cât timp sunt în București, profit și merg seară de seară.

N.S.: Da! Teatrul e vechea ta pasiune. Mergeai la tot ce se juca în București și așteptai actorii la ieșire cu un caiet de autografe. Nu știu dacă îl mai ai, dar ce știu este faptul că deveniseși o figură cunoscută pentru unii dintre ei.
L.H.: Mă știau ca pe-un cal breaz: Carmen Stănescu și soțul ei, Damian Crâșmaru, Adela Mărculescu, Florin Piersic și mulți alții, în timp.

N.S.: Și nu numai actorii români. Îmi amintesc că venise în turneu în România Sara Montiel, actrița și foarte talentata cântăreață spaniolă.
L.H.: Sarita! Pasiunea mea! Văzusem filmul Regina cântecelor, cu ea în rolul principal, de paisprezece ori, și știam pe dinafară toate cântecele și toate replicile în spaniolă. A avut două concerte la Sala Palatului din București. Tata a fost cel care mi-a luat bilete la ambele concerte. Și nu numai. Mi-a dat bani să comand un trandafir la o doamnă care făcea trandafiri splendizi de pus în piept: tafta și catifea, ziceai că sunt naturali.

N.S.: Îmi amintesc. Am comandat și eu la ea. Pentru mama. Și?
L.H.: Eram extrem de emoționată și, ce crezi? Venisem la concert cu o prietenă, luaserăm un taxi și, când m-am văzut ajunsă la Sala Palatului, chiar lângă trepte, am deschis portiera fără să aștept oprirea mașinii și am zburat cât acolo împreună cu frumosul buchet pregătit pentru idolul meu, Sara Montiel.

N.S.: Vai de mine!
L.H.: Ei, n-am pățit nimic. Și am scris o scrisoare frumoasă în care îi spuneam că sunt o fetiță care o admiră și care studiază muzica, m-am urcat pe scenă cu buchetul, scrisorica și trandafirul alături. Era la primul spectacol. La al doilea purta o rochie neagră împodobită cu trandafirul meu. Am înnebunit de emoție și fericire! A, era să uit! Cu ajutorul unei cunoștințe am ajuns și în culise cu un album în care aveam vreo 80 de poze de-ale ei, strânse de-a lungul anilor. Mi-a dat un autograf pe el. Îl mai am. Și am primit apoi, cu poșta, o fotografie.

Autograful Saritei Montiel, dat în seara concertului

Fotografia primită prin poștă

N.S.: Ce frumos! Erai o adevărată fană. Te-a făcut fericită!
L.H.: Și, în plus, când m-am măritat, am purtat la nuntă o rochie din voal bleu, cu paiete bleu, la fel ca rochia pe care o purta ea într-unul din filme.

Liana, mireasă cu rochie bleu

N.S.: Mă întorc la actorii noștri. Nu pot uita o întâmplare marca Liana. 27 ianuarie 1969. Spui tu mai departe?
L.H.: A! Sigur! Florin Piersic! Știam că are spectacol, așa că m-am înființat cu buchetul de flori ca să urc pe scenă la final. Se jucase Heidelbergul de altădată, piesă de Wilhelm Meyer-Förster. Publicul aplauda în delir. Am urcat pe scenă și am făcut semn publicului să tacă, fiindcă am ceva de spus. S-a făcut liniște și am început cam așa: "Cel ce ne-a încântat în această seară în rolul prințului Karl Heinz, actorul Florin Piersic, împlinește astăzi 33 de ani. Să îi cântăm cu toții mulți ani trăiască!" Și am cântat, s-a aplaudat frenetic, emoție imensă. Când s-a lăsat cortina, Florin m-a invitat să mai rămân. Pregătise pentru colegii de scenă o mică tratație pentru ziua lui.

N.S.: Înseamnă că atunci v-ați cunoscut personal. Oho, aveți vechime. Oare de câte ori ai văzut tu Heidelbergul de altădată?
L.H.: Cu Florin Piersic și Ilinca Tomoroveanu în toată splendoarea. Am fost doar de trei ori. Îmi pare rău că te dezamăgesc (!!!), la alte spectacole am fost de mult mai multe ori. De exemplu, la Comedie de modă veche de Arbuzov, o piesă extrem de sensibilă, jucată magistral de Carmen Stănescu și Mișu Fotino, am fost de opt ori. Și mai am exemple, dar nu ți le înșir aici.

Florin Piersic și Ilinca Tomoroveanu, în Heidelbergul de altădată

N.S.: Să știi că despre actorii români va trebui să mai vorbim, atunci când ne vom aminti de un trecut ceva mai îndepărtat, dar și de un trecut apropiat.
L.H.: Știu.

N.S.: Erai deja de câțiva ani în București, deveniserăm studente la Conservatorul "Ciprian Porumbescu", profesorii noștri fiind personalități din lumea muzicală.
L.H.: Eram tot la o secție nou înființată - Secția Teoretică -, ce cuprindea patru specialități: Compoziție, Muzicologie, Dirijat cor, Dirijat orchestră. În primii doi ani am avut toate cursurile comune. Eram 12 studenți, și în anul trei, după un examen de baraj, am mers fiecare la secția aleasă.

N.S.: Nu putem să îi trecem cu vederea pe acești oameni deosebiți, acești profesioniști și profesori de excepție, care ne-au îndrumat.
L.H.: Te pot lăsa pe tine să vorbești. Precis, rămânând în România, știi mai multe despre fiecare. Eu am plecat, am dat de o altă lume. Nu spun că i-am uitat, nu ar fi adevărat.

N.S.: Perfect! Încep cu muzicologul Octavian Lazăr Cosma, cel care ne-a predat Istoria Muzicii Românești și care a fost, de asemenea, conducătorul lucrărilor noastre de diplomă. Dacă exact atunci ne-am mândrit să aflăm că devenise doctor în muzică, acum este Membru Titular al Academiei Române. Nu voi vorbi aici despre vasta sa activitate, există totul la vedere, ci doresc să spun un lucru: în anii '70 nu exista în București niciun doctor în muzică, indiferent de specialitate.
L.H.: Uitasem lucrul ăsta. Dar spuseseși că profesorul nostru căpătase acest titlu.

N.S.: Povestea este următoarea: la Cluj, la Conservatorul Gheorghe Dima, compozitorul Sigismund Toduță era singurul doctor în muzică din România. Își dăduse doctoratul în Italia, la Roma. Din anul 1968 i s-a încredințat în țara noastră conducerea științifică a doctoratelor în mai multe domenii muzicale. Astfel, primii doctori în muzică au fost doctoranzii săi. Așa și muzicologul Octavian Lazăr Cosma, care a devenit ulterior primul conducător de doctorate în muzică din București.
L.H.: Acum îmi amintesc și eu că tot la Cluj și-a dat doctoratul și Grigore Constantinescu. Am avut cu el seminarul de muzicologie, fiindu-ne profesor muzicologul Ovidiu Varga.

N.S.: Ce tânăr era pe atunci Grigore!
L.H.: Și ce cuplu superb făcea cu Liliana Constantinescu, de care nu se despărțea niciodată. Ne-am împrietenit cu ei. Dar Grigore a plecat prea devreme dintre noi.

N.S.: A fost extrem de activ în domeniul didactic, al muzicologiei, criticii muzicale. CV-ul său este impresionant, am aruncat acum o privire și nu știu la ce să mă opresc, așa că îi las pe cei interesați să se descurce singuri. Dar am găsit o fotografie dragă cu noi două și cuplul Constantinescu, așa că v-o arăt mai jos.

Grigore Constantinescu cu soția, la banchetul nostru de absolvire (Liana nu pune strop de alcool în gură, deși ține sticla de vin). Cealaltă studentă sunt eu.

L.H.: Am și eu poza aceea și mai am una de la banchet cu un alt profesor foarte drag: Dragoș Alexandrescu. Ne preda teorie.

Noi două cu profesorul Dragoș Alexandrescu (nu l-am văzut fără papion!)

N.S.: Un profesor și un om deosebit! Noi nici nu prea știam pe vremea aceea, căci nu era "la modă" să vorbești despre biserică, dar am aflat ulterior că absolvise și Seminarul Teologic, pe lângă Conservator. Ba, pe deasupra, Facultatea de Agronomie. Știi de ce subliniez ideea acestor valențe multiple? Gândește-te la alți profesori pe care i-am avut noi în Conservator.
L.H.: A! Chiar! Venise de la Cluj compozitorul și muzicologul Liviu Comes. Să ne predea contrapunctul. Ce ore deosebite! Și aflaserăm că studiase medicina.

N.S.: Plus filosofia hegeliană a lui D.D. Roșca și filosofia culturii cu Lucian Blaga.
L.H.: Câtă cultură! Avea și multă carismă. Mereu presăra învățătura cu glume.

N.S.: Iar când cântam din Palestrina îți amintești cum ne numea?
L.H.: "Corul îngerașilor". Ce frumos!

N.S.: Nu după mult timp, Liviu Comes a fost numit prorector. Iar decan a devenit domnul Dinu Ciocan. Îl amintesc, mai ales, ca să punctez din nou deschiderea intelectuală a unui muzician. Este oare destul să menționez două direcții de interes, prin două titluri? Elemente de teoria mulțimilor în muzică și O teorie semiotică a interpretării muzicale (volum ce i-a adus premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România pe anul 2012).
L.H.: Jos pălăria! Nu mai eram la curent.

N.S.: Nu vreau să îl uit pe compozitorul Aurel Stroe, care ne preda teoria instrumentelor și orchestrația și care, în compozițiile sale a aplicat modele matematice.
L.H.: Studiase și matematica?

N.S.: Fusese preocupat, încă din tinerețe, de fizică și matematică și chiar a urmat cursuri de matematică pe care le-a absolvit după trei ani. Dar, din nou, menționez acești maeștri ai noștri în trecere, doar fiindcă mă provoacă dialogul cu tine. Mai pot spune câteva nume: Dumitru Botez la dirijat de cor, Constantin Bugeanu - dirijat de orchestră, Emilia Comișel - folclor, Dumitru Bughici - compoziție, tot nume răsunătoare în domeniu. Iar din anul trei, când ne-am ales ca domeniu de studiu muzicologia, compozitorul și muzicologul Ovidiu Varga a devenit profesorul nostru.
L.H.: Observ că îl uiți tocmai pe George Bălan.

N.S.: Așa crezi? L-am lăsat special la urmă pentru că relația ta cu acest filosof al muzicii, profesorul nostru de estetică, a fost una specială și, după mine, te definește încă o dată ca om. În Conservator inițiase un cerc de estetică. Tu erai secretara. Dar ne interesau foarte mult conferințele sale de la Ateneu, seratele muzicale săptămânale.
L.H.: Avea mare curaj, abordând teme care nu erau potrivite timpurilor.

N.S.: Nu se bazau pe filosofia marxist-leninistă (deh!). De aceea, a hotărât să părăsească România atunci când i s-a ivit ocazia. Se simțea vizat de "tanti Secu".
L.H.: Da! Securitatea pusese ochii pe el. Și-a continuat cariera în Germania. În orașul Sankt Peter din munții Pădurea Neagră a fondat Musicosophia, Școala de Ascultare Conștientă a Muzicii.

N.S.: Știam că de ziua lui, pe 11 martie, îi spuneai anual "La mulți ani!". Probabil și de Anul Nou. Dar la un moment dat mi-ai spus că trebuie să faci tot efortul să îl revezi. Simțeai asta din tot sufletul, așa că...
L.H.: Am făcut-o. Când a împlinit 90 de ani. Am mers împreună cu o prietenă care i-a luat un interviu foarte valoros. Ne invitase să locuim la el, în camera de oaspeți, dar nu am vrut să deranjăm, am luat o cameră la hotel în Sankt Peter și l-am vizitat de trei ori acasă. Nu îți pot spune ce emoții! De ambele părți.

Liana în memorabila vizită la George Bălan, 2019

N.S.: Țin minte. Mi-ai scris atunci și mi-ai trimis poze. Apoi mi-ai arătat și două, trei mailuri pe care le-am păstrat. Cred că îmi dai voie să arăt fragmente. Tu îi scriseseși frumos la întoarcere și ți-a răspuns:
"Draga mea Liana,
M-au mișcat mult rândurile tale. Ești foarte generoasă cu elogiile și sper să merit măcar o părticică din ele. La rândul tău ai fost pentru mine un model de curaj și devotament. Salut-o pe doamna Lucreția pentru excelentul interviu și asigur-o de amintirile mele cele mai frumoase. Eu lupt în continuare cu poverile vârstei (...). Te îmbrățișez urându-ți să rămâi mereu la fel de explozivă în exuberanța ta.
GEORGE BĂLAN"
L.H.: Nu știu dacă ți-am spus vreodată ceva ce îmi spusese el, dar eu nu îmi aminteam. Zicea că am contribuit la decizia lui de a părăsi România atunci când i-am menționat într-o scrisoare că totul este să ai curaj să faci un pas mare care să-ți schimbe viața, știind dinainte că vei întâmpina infinit de multe opreliști pe care, cu încredere și răbdare, le vei depăși.

N.S.: Incredibil! Ce greutate au uneori cuvintele noastre.
L.H.: Da. Apoi a venit pandemia, cu restricțiile de călătorie, și iată cum suna epistola mea către el, cu urări de Anul Nou:
"Scumpe domnule profesor,
Vreau pur și simplu să vă spun că în marasmul vieții actuale gândul mă poartă spre dumneavoastră ca spre o rază de lumină care mă însoțește spiritual de peste 50 de ani. Și sunt fericită o dată-n plus că v-am văzut aievea, căci, după cum se vede, o asemenea expediție a devenit aidoma unui vis extraterestru. Vă doresc sănătate fizică și spirituală în anul care a început și vă îmbrățișez cu toată forța și căldura pe care încerc să le transmit chiar de la mii de kilometri distanță
.
Liana"

N.S.: Din nenorocire, Covid-ul a fost cel ce l-a doborât pe 3 ianuarie 2022.
L.H.: Ar fi împlinit în martie 93 de ani. Dumnezeu să-l odihnească!

N.S.: Dragă Liana, închei aici paranteza cu profesorii noștri din Conservator ca să mă întorc la acei ani, mai bine zis, la anii de după absolvire. Cu toate șansele astea nemaipomenite, momentul repartiției a dărâmat puțin "castelele din Spania" pe care ni le construiserăm în studenție.
L.H.: Nici un post pentru muzicologi, compozitori, nici măcar profesori la școli de muzică. Așa că nu am ales nimic din lista oferită. Am refuzat repartiția. Cu toții. Și?

N.S.: Și ne-am ales cu câte o repartiție din oficiu. Tu ai primit ore la o școală din nordul țării, la Podul Iloaiei, comună din Ilva Mică, județul Bistrița Năsăud. Că ai obținut negația cu o "pilă" nu spunem aici (sic!).
L.H.: Așa era pe-atunci, funcționau pilele... Alte vremuri!

N.S.: Da, da, așa era pe-atunci.
L.H.: Lăsând gluma la o parte, am avut totuși noroc să găsesc apoi ore de teoria muzicii și pian la școala de muzică din Turnu Severin, școala în care începusem eu studiul pianului. Îmi plăcea să fiu colegă cu foștii mei profesori, îmi plăceau copiii, stăteam acasă lângă părinți, nu era rău. Totuși, nici destul nu era, așa că m-am hotărât să fac pasul cel mare.

N.S.: Ai emigrat în Israel. În anul 1976.
L.H.: Și am început o nouă viață, cu suișuri și coborâșuri, cu greutăți dar și cu satisfacții, cu inima împărțită între două țări, amândouă ale mele, o viață în care curajul a trebuit să joace un rol aparte.

N.S.: Vor fi multe de povestit, sunt sigură, așa că, despre ce a urmat după plecarea ta, îți propun să vorbim într-o conversație viitoare. Iar acum îți spun "la revedere, Liana, și pe curând!"
L.H.: Pe curând!

(Va urma)

2 comentarii

  • Amintiri din tinerețe…
    Cristina Gheorghe, 10.12.2022, 01:04

    Noi cititorii acestei rubrici, ne-am obișnuit deja sa fim răsfățați prin convorbirile purtate de Nicole cu rude si prieteni de o viața, in care ni se oferă ocazia minunata de a deschide poarta ce da spre un tărâm al tinereții veșnice, a unei perioade care deși era in timpul comunismului pentru noi toate a însemnat mai ales o perioada de studii interesante, de speranțe pentru viitor, de căutarea unui drum profesional compatibil si a unui tovarăș ideal de viața .

    Liana ii este prietena din liceu si de la conservator, si in final : de o viața! Ea fost inzestrata întotdeauna cu idei de a le da si profesorilor excepționali pe care i-a întîlnit si care meritau din plin un semn de recunostiinta; de asta Liana le-a scris din Romania sau din Israel de ziua lor de naștere sau de sărbători , i-a invitat la ea acasă de ziua ei de naștere cind era in liceu, si-a organizat colegii de la școala de muzica sa le cânte cind aveau ei vreo aniversare, i-a vizitat pina la sfirsitul vieții lor ( ca in cazul distinsului profesor George Balan, care a murit in Germania ). Liana este o persoana de o vitalitate intensa, de o energie creativa si un spirit organizatoric ieșit cu totul din comun, de o îndrăzneala si curaj care i-au asigurat nu numai succes in ce a întreprins de-a lungul vieții pe plan personal sau profesional, dar o victorie sigura înregistrată fata de orice piedica ridicată in calea ei . Ea a demonstrat pe concret ca dacă dorești ceva cu adevărat, acest tel va fi atins pina la urma cu perseverenta si răbdare. Cine ar putea uita ca a cucerit-o pe Sara Montiel, idolul ei din adolescenta, sau ca s-a suit pe scena alături de Florin Piersic când acesta împlinea 33 de ani si a condus corul spectatorilor care-i cintau “Mulți ani trăiască” , sau ca deși este emigrată de mulți ani ea e cea care continua sa organizeze pentru toate prietenele ei din București revederile la restaurant sau la spectacole? După cum recunoaște însăși Liana , ea e menită sa adune oamenii si sa organizeze.

    Iar Nicole, caracterizata si ea de afecțiuni constante, de loialitatea sinceră fata de prietenele ei de-o viața si de talent indiscutabil de a scrie aceste convorbiri așa incit sa le scoată in evidentă pe fiecare așa cum se cuvine, are menirea sa strângă cititorii delectați de un nou interviu atit de plăcut de parcurs.

    Mulțumim fetelor draga !

  • "Liana numai una e"
    Daniela Stefanescu, 15.12.2022, 22:57

    “Liana numai una e”, scrie Nicole. Şi câtă dreptate are. De când am văzut-o prima dată în adolescenţă şi până când am revăzut-o nu demult, m-a frapat originalitatea ei. O vezi o dată şi nu mai poţi s-o uiţi. O prezenţă care umple totul prin personalitatea ei, prin râsul ei molipsitor, prin ideile ei mereu ieşite din comun, prin talentul ei organizatoric.
    Liana are o energie debordantă şi mi s-a părut întotdeauna că se completează minunat cu Nicole, care este atât de calmă, de liniştită, dar, după cum bine ştim, apele liniştite sunt adânci.
    Şi în acest dialog se completează perfect, creând o imagine atât de autentică a Lianei, a epocii în care au copilărit şi şi-au trăit anii de studenţie. Este extrem de interesant şi pentru cine nu a cunoscut atmosfera acelor ani, dar şi pentru cei care au trăit-o din plin, căci ne-o readuce în memorie, cu bune… şi cu mai puţin bune, desigur, iar efervescenţa intelectuală a acelor ani a fost formidabilă, setea noastră de cunoaştere marcându-ne până în ziua de azi.
    Sigur că mă impresionează întotdeauna când citesc despre supravieţuitorii şi victimele Holocaustului, iar familia Maidanek a suferit enorm, iar paralela cu cele relatate de Mirjam Bercovici este zguduitoare.
    Însă acum vreau să văd partea luminoasă şi le mulţumesc Lianei şi lui Nicole că ne delectează cu detalii despre anii de şcoală, despre anii de Conservator, despre colegi, dar mai cu seamă despre profesori. Ne amintim astfel de nume răsunătoare care le-au îndrumat paşii în viaţă spre idealurile şi carierele lor, precum: Dumitru Avakian, Octavian Lazăr Cosma, Grigore Constantinescu, Liviu Comes, Aurel Stroe, Ovidiu Varga, George Bălan.
    Liana, care a venit la Bucureşti abia în clasa a 10-a, s-a lipit de noi cu o viteză uimitoare, zice Nicole la începutul textului, iar eu aş vrea să adaug “ca marca de scrisoare”, conform unui cântec tot de pe-atunci, din anii în care Ion Vasilescu compunea melodia pe textul lui Eugen Mirea, iar Gică Petrescu o interpreta. S-a lipit de sufletul tuturor şi i-a atras ca un magnet, căci oriunde se afla Liana, se adunau toţi în jurul ei. “Cam asta e menirea mea. Adun oamenii. Organizez”, îi zice ea lui Nicole. Ceea ce se întâmplă deja de peste 45 de ani! Căci Liana a emigrat în Israel, iar sufletul ei se împarte între cele două ţări pe care le iubeşte, iar atunci când revine pe meleagurile natale, face tot ce poate (şi reuşeşte) să-i adune pe cei dragi în jurul ei. Sunt bucuroasă că am reuşit şi eu de câteva ori s-o revăd, să mă delectez cu umorul, spontaneitatea şi verva ei şi, desigur, un element foarte important care mă apropie de Liana este pasiunea ei pentru teatru, căci şi eu, datorită tatălui meu dramaturg dar şi mamei mele îndrăgostite de teatru, am iubit şi savurat teatrul de mică.
    Viaţa Lianei a fost în continuare atât de interesantă, încât de abia aştept partea a doua, cu ceea ce a realizat după anii de studenţie, căci deşi o cunosc binişor, sunt atât de multe aspecte de care nu ştiu. Aşa că, dragă Nicole, te rog, zugrăveşte-ne cu talentul tău şi această parte a destinului Lianei!


Publicitate

Sus