Nicole Sima: Liana, Liana!
Liana Herman: Prezent!
N.S.: Prezent, draga mea. Tu strigi "prezent" și le spui tuturor că te pot suna la orice oră din zi și din noapte și ești dispusă să le sari în ajutor.
L.H.: După puteri.
N.S.: Da, după puteri, însă eu ți-am spus de multe ori că te cred extraterestră și îți urez să ai aceste puteri încă multă vreme de acum încolo!
L.H.: Puterile vin din interior. Dar, oricum, tu exagerezi. Poate mă crezi extraterestră fiindcă te miri că mie nu mi-e frig și prefer să umblu cu sandale în toate anotimpurile.
N.S.: Și asta, deși, dacă mă uit la prognoza meteo, văd că acum, în plină iarnă, la Tel Aviv sunt în jur de 23 de grade.
L.H.: La Tel Aviv, unde trăiesc din anul 1976, când am plecat definitiv din România.
N.S.: Acel cuvânt, DEFINITIV, mi se pare extrem de dureros. Noroc că, plecând în mod legal, puteai reveni și chiar ai revenit atât prin anii `70 sau `80 cât și, evident, după `89. Dar când ai plecat, aveai doar 26 de ani, nu știai limba. Eu nu aș fi avut acest curaj. Cum a fost?
L.H.: Am ajuns în Israel ca o pasăre speriată. Dar am fost ajutată la început. Am reușit să predau pianul la două școli. Mai aveam și câțiva elevi particulari. Mă adaptam. În fond, fusese alegerea mea.
N.S.: Ca profesoară nu ai căutat să te titularizezi la o școală, mă rog, eu gândesc în felul ăsta, fiindcă așa a fost în cazul meu sau al altor colegi rămași în România.
L.H.: Nu, din mai multe motive. Dar nu ți le spun pe toate, căci unul singur a atârnat cel mai greu în balanță. Ți-l amintești pe N. Stroe?
N.S.: Cum să nu? Ascultam la radio emisiunea lui care începea cu: "Alo, aici e Stroe! Și roagă să-i dați voie..." Emigrase și el în Israel, din câte îmi aduc aminte.
L.H.: Da. Noi ne cunoșteam încă din România. Și, într-o bună zi, mă cheamă la el și îmi propune să vin să îl acompaniez pe scenă. "Cum așa? Eu? Dumneavoastră ați fost acompaniat la teatrul de revistă din București de nume sonore, personalități: Gelu Solomonescu, Florentin Delmar, Edmond Deda... Eu nu am experiență, nu știu repertoriul. Aveți atâta curaj?"
N.S.: Și a avut!
L.H.: Și a avut, iar lucrurile au mers bine încă de la început. Acela a fost momentul care mi-a schimbat cariera. Așa că am rămas pe scenă, am acompaniat spectacole întregi, am avut și numere solistice de voce și pian. Ani de zile.
N.S.: Frumos și potrivit cu talentul și firea ta. Rog și eu acum "să-mi dați voie" să fac o mică paranteză. Mi-ai trimis un mail pe 31 ianuarie 2020 și vreau să îl arăt tuturor.
L.H.: Bine, îți "dăm voie".
N.S.: Iată un fragment din mailul tău: "Ieri, Eugen Stroe, băiatul lui N. Stroe și al Rolandei Camin cu care eu mi-am făcut veacul, a prezentat la ICR Tel Aviv o carte apărută recent cu memoriile tatălui său, în editura HASEFER din București.
Evident că nu puteam lipsi de la acest eveniment foarte emoționant pentru mine, fiindcă la vremea sa am colindat cu ei toate colțurile Israelului unde respirau români ca să ne urcăm pe scenă și să-i distrăm în limba neaoșă a patriei. În poze, în afară de mine, apar Eugen Stroe și pe ecran N. Stroe, poza de pe coperta volumului."
L.H.: Dacă vrei, îți mai spun o întâmplare cu N. Stroe.
N.S.: Cum să nu vreau! Rămânem în paranteza deschisă de mine.
L.H.: Perfect! I s-a organizat un spectacol omagial când a împlinit 80 de ani, în iunie 1984. Eu, în luna a noua cu Shirley în burtă, i-am acompaniat la pian pe câțiva dintre cântăreții participanți. După aceea m-am dus în sală, în public și m-am așezat în ultimul rând. Spre final, Eugen Stroe îl invită pe scenă pe sărbătoritul serii. Și apare N. Stroe "pe alb", adică fără melodia care însoțea apariția lui pe scenă în toate spectacolele: "Alo, aici e Stroe și roagă să-i dați voie". M-am ridicat de pe scaun ca o leoaică, am alergat de-a lungul sălii, nu știu cum am urcat cele 3-4 trepte spre scenă și am izbucnit cu melodia respectivă la pian. Publicul aplauda (fusese martor la cele întâmplate) și, ulterior, Rolanda Camin, cea mai fină și minunată femeie și actriță pe care am cunoscut-o vreodată, mi-a spus: "Numai tu puteai să faci așa ceva!"
N.S.: Eu zic la fel!
L.H.: Paranteză închisă. Revenim. Artiștii pe care îi acompaniam poate că nu sunt cunoscuți în România, însă doresc să îți povestesc ceva cu totul special. Venise în turneu în Israel Angela Moldovan, o cântăreață de calibru mare, care a îmbrățișat muzica populară, deși fusese inițial cântăreață de operă. Impresarul care organizase spectacolul mă sună și îmi spune că acordeonistul care trebuia s-o acompanieze în seara respectivă s-a îmbolnăvit și nu vine. Să îl salvez eu, căci este disperat. I-am spus că nu cunosc repertoriul, nu am făcut nicio repetiție, cum să vin? "Vino și salvează-ne! Și Angela Moldovan este disperată, biletele sunt vândute, sala va fi plină, salvează-ne!"
N.S.: Și ce-ai făcut? Grea situație!
L.H.: Am mers. Cu o jumătate de oră înainte, m-am întâlnit în culise cu Angela și am vorbit puțin, mi-am notat tonalitățile pieselor, eram amândouă destul de speriate, iar la ora stabilită, s-a ridicat cortina. După primele trei cântece am trăit unul dintre cele mai emoționante momente din viață. Marea cântăreață m-a luat de mână și m-a adus în fața publicului și a spus: "Doamnelor și domnilor, această pianistă fenomenală nu m-a acompaniat în viața ei, n-am făcut nicio repetiție înainte de spectacol și vreau să-i mulțumesc din suflet în fața dumneavoastră."
N.S.: Vai, minunat!
L.H.: Stai o clipă să termin. Cum a spus acele vorbe, mi-a luat mâna și mi-a sărutat-o. Acolo, pe scenă, în fața tuturor!!! Am început să plâng de emoție. Și acum când îți povestesc, îmi dau lacrimile. Realizezi? Așa o artistă mare să îmi sărute mie mâna? Pe scenă??? Mie, Liana? Nici astăzi nu pot crede.
N.S.: Ție, Liana. Da. M-ai emoționat și pe mine. Pentru generația care nu a apucat-o pe Angela Moldovan, sper ca amintirea ta să stârnească un dram de curiozitate și să o caute pe Youtube, măcar cu unul dintre cântecele ei de neuitat: "Mi-am făcut bundiță nouă"; "La oglindă" pe versurile lui George Coșbuc: "Mi-e dor de casa cu cerdac"...
L.H.: La cântecul ăsta plângeau și cei din sală.
N.S.: Te cred. Dorul de țară, de casa părintească...
L.H.: Știu bine ce înseamnă.
N.S.: Spuneai că cei lângă care urcai pe scenă sunt pentru noi nume necunoscute.
L.H.: Majoritatea.
N.S.: Dar eu am găsit o fotografie cu tine și un mare comic român, emigrat în Germania: Mircea Crișan.
L.H.: Sigur că da! Mircea Crișan a venit în Israel. Eu am asigurat acompaniamentul pianistic la 25 de spectacole care au avut loc în anul 1987. Din spectacol făcea parte și Constantin Drăghici.
N.S.: Paranteză. Nu știu pe ce "buton" ai apăsat, dar când ai rostit numele lui Constantin Drăghici, mi-au venit în minte versurile unui cântec: "A căzut o frunză-n calea ta / Rătăcind pe-a vântului aripă / Ai zărit-o, și-n aceeași clipă / Ai strivit-o, călcând peste ea".
L.H.: Ce frumos! Ce versuri! Ioana Crăciunescu. Revin la Mircea Crișan. Unic! Atât de talentat și spontan! Eu îi auzeam glumele seară de seară și râdeam de la pianul meu ca și cum nu le-aș fi auzit niciodată. Iar el îmi spunea: "ești un public excelent!" La ultima reprezentație, am cumpărat patru buchete de flori și l-am rugat pe soțul meu să o urce pe fetița noastră, Shirley, pe scenă, ca să ne dea câte un buchet la fiecare. Ea era micuță, avea doar doi ani și jumătate. Când a ajuns la Mircea cu buchetul, el i-a spus: "Mi-ai adus numai un buchet? Eu am plătit mai multe."
N.S.: Spontan și simpatic foc! Dar știm cu toții ce fel de actor complet a fost Mircea Crișan, iar tu ai făcut o foarte pertinentă trecere în revistă a activității sale, mai ales aceea din Germania, pe care noi nu o cunoșteam. Unde ai făcut asta? Într-o revistă de limbă română din Tel Aviv în care ai publicat un mare număr de articole scrise cu sufletul.
L.H.: Nu pot decât așa. Tu știi!
N.S.: Fiindcă am prins din zbor numele fetei tale, Shirley, haide să profităm de ocazie să spunem câteva vorbe despre ea.
L.H.: Nicole, între noi există și aici o legătură simpatică: fata mea este născută cu o zi înainte de ziua ta, iar fata ta s-a născut cu o zi și 3 ore înainte de ziua mea.
N.S.: Nostimada nu se oprește aici, căci și fata lui Carmen Stoianov, colega și prietena noastră din Conservator, este născută tot cu o zi înainte de ziua mea, fiind fix cu 10 ani mai mare decât Shirley. Eu, una, nu pot decât să vă mulțumesc, fiindcă astfel nu voi uita niciodată să le zic "La mulți ani".
L.H.: Mult te-om iubi noi pe tine, dacă ți-am făcut așa un cadou! Și fiindcă vrei să știi ce face fata mea, îți și spun: a făcut o fetiță dulce de tot, care a împlinit de curând doi ani!
N.S.: E superbă! Să-i trăiască! Cea mai mare realizare! Dar peste viața ei particulară, foarte interesant mi se pare parcursul ei profesional. Shirley a absolvit facultatea de cinema și televiziune. Mare talent, după părerea mea! Am văzut filmul ei de absolvire și m-a impresionat grozav. Câtă maturitate la o vârstă fragedă, când de abia începea să cunoască viața! Nu voi uita acel scurtmetraj.
L.H.: Da. Era foarte talentată în această meserie și a crezut pentru o vreme că va face carieră frumoasă. Și eu credeam asta. Mai ales când a ajuns la Cannes (în 2013) și a călcat pe covorul roșu. Îți dai seama ce puteam eu să simt? Dar talentul nu îți dă de mâncare. Foarte greu să pătrunzi în artă și anii treceau.
N.S.: Anii treceau și Shirley este mult prea inteligentă ca să lase să îi scape din mână o a doua șansă. Îmi aduc aminte când mi-ai spus că a renunțat la lumea filmului. M-am mirat atunci, dar zic acum că nu a făcut rău...
L.H.: A fost un complex de împrejurări și a intrat în lumea Microsoft. Sigur că a avut multe de învățat, sigur că este foarte mult de muncă, dar uite că a progresat an de an și eu sunt tot atât de impresionată și mândră de ea când aud că a pus umărul la succesul Microsoft Israel, astfel încât, din nou, pentru a patra oară consecutiv li s-a acordat și în 2022 un premiu important. Ea a ținut un speech în fața unei săli arhipline și tot ea a ținut trofeul în mână, ceea ce m-a dus cu gândul la Oscarul pe care nu îl ia în cinematografie, dar...
N.S.: Bravo! Felicitări! Îi doresc să îi meargă bine pe toate planurile: familie (cu cățel, cu tot) și meserie.
L.H.: Mulțumesc! Îi voi transmite!
N.S.: Iar acum, dă-mi voie să mă întorc la tine. Sunt încă multe de spus...
L.H.: Tu știi atât de bine cât de legată am rămas eu de România, de București, de voi, colegii și prietenii mei, de viața culturală din România, de actori, cântăreți.
N.S.: Atât de legată încât, în anii în care prețul unui apartament în București era încă destul de mic, ai reușit să îți cumperi casa mult visată, un mic apartament foarte central, prin Piața Kogălniceanu. Ne-ai adunat la tine de nenumărate ori, ne-ai făcut bunătăți și, după bunul tău obicei, nu ai venit niciodată cu mâna goală - pentru fiecare. La un moment dat, toate colegele am primit aceeași bluză, urmând chiar să ne întâlnim o dată îmbrăcate la fel. Nu s-a întâmplat asta, dar tot avem o poză amuzantă, cu noi două în chip de "gemene".
L.H.: E una dintre pozele mele preferate. Mă bucur că o mai ai.
N.S.: Și eu! Nostalgia anilor trăiți în România a rămas la cei din generația noastră și tu ai încercat să le umpli acest gol sufletesc, aducând în Israel spectacole întregi sau măcar personalități cunoscute pe care le integrai în spectacole organizate de tine.
L.H.: Ca să pot face asta am deschis o firmă de impresariat: FAPOLI. Nume dat în memoria părinților mei: FAny și POldy, la care am adăugat LI de la Liana.
N.S.: Mai este public?
L.H.: Bună întrebare. Din ce în ce mai puțin. Este o nouă generație care nici nu îi cunoaște pe dragii noștri actori și cântăreți. Lumea merge înainte. Dar am avut ani frumoși cu invitați de primă clasă.
N.S.: Să vorbim mai pe larg despre ei. Mai ales că unii au venit chiar de mai multe ori pe scenele israeliene și au avut întotdeauna succes. Aș dori să ne spui cum se întâmplă organizarea unui turneu. Cred că este o muncă grea și cu multiple surprize.
L.H.: Cum să nu! Intervin atâția factori, încât nici nu mai știu ce e mai greu din toată "afacerea".
N.S.: Care de multe ori nici nu a fost o "afacere" din punct de vedere material. Știu bine. Dar tu ești extrem de generoasă și te-ai bucurat de fiecare dată, încercând să-i mulțumești pe toți. Mă uit la unul dintre afișele tale și îmi amintesc că pe cei mai mulți dintre artiști îi și sărbătoreai, fie de ziua lor de naștere, fie la împlinirea unui număr de ani de activitate, găseai tu un pretext...
L.H.: A, ai afișul cu Corina Chiriac. Ea a fost de mai multe ori în Israel. Iubește această țară. Am cunoscut-o în anii tinereții. Și, dacă eu voi spune că ne-am împrietenit, ar putea să pară că mă laud singură, așa că îți arăt o postare de-a ei.
N.S.: Despre articolul pe care l-a arătat Corina în postare vom vorbi și noi puțin mai încolo. Se vede în afișul tău că la acea sărbătorire erau mai mulți invitați. Îmi atrage atenția Marina Voica.
L.H.: Sigur că da! Și Marina a venit de mai multe ori în Israel și a cântat pentru români, fiind primită cu căldură. Am consemnat ce spune într-un mic interviu.
N.S.: Tu te ocupi de toate. Nu-i așa? Întâi te interesezi dacă artistul dorește să vină, când ar putea ca perioadă, în paralel vezi acolo ce săli găsești libere în zilele alese, faci rezervări, dai aconto și multe altele...
L.H.: Și multe altele. Asta când merge strună, dar nu prea merge așa ușor. Ca să aduc unele spectacole am negociat o mulțime, m-am dat peste cap. Uite un exemplu: Teatrul de revistă "Constantin Tănase"... Era director regretatul Alexandru Arșinel. Complicat de tot. Și la București și aici, în Israel. Venea o echipă întreagă, cu corp de balet, cântăreți, actori.
N.S.: Treabă foarte grea.
L.H.: Nu se potriveau în orice sală. Dar nu intru în amănunte, spectacolele au avut loc, au avut succes, însă tot vreau să spun ce emoții am tras până în ultima clipă. Momente dramatice! Rezervasem sala cu 6 luni înainte de spectacol, cam la un kilometru, doi distanță de Piața Primăriei. Tocmai atunci avea loc acolo comemorarea unui număr de ani de la asasinarea lui Yitzhak Rabin și toată zona era închisă pentru circulația civilă. Adică toate autobuzele cu decoruri, costume și artiști și toate cele cu public din provincie. IOC! N-aveau voie să vină. Am avut momente de disperare, am vorbit cu poliția. Până la urma s-a rezolvat, dar grație faptului că s-a deschis totul, oricum. Altfel pierdeam spectacolul. Nici nu vreau să mă gândesc.
N.S.: Nu putem vorbi despre teatrul Tănase sau despre Arșinel, fără să ne gândim la Stela Popescu. Tu ai cunoscut-o bine, ai ținut la ea, iar eu am cunoscut-o prin tine la București, când ți-ai serbat ziua de naștere în cerc restrâns, la un restaurant de pe bulevardul Carol I.
L.H.: Mi-a făcut atunci cadou cartea lui Aurel Storin. Tocmai ieșise de sub tipar. Iar dedicația Stelei, nu numai că mă onorează, mă mișcă, mă încântă, dar mă și surprinde, atunci când realizez cât de bine mă cunoștea.
N.S.: "Pentru sufletul tău de artistă, pentru dragostea ta de oameni - pentru puterea ta de sacrificiu, te iubesc".
L.H.: Și eu am iubit-o și o iubesc, așa cum a fost Stela iubită de atâta lume, publicul ei de teatru, de film, publicul ei din România, din Israel.
N.S.: Așa cum obișnuiești de ani de zile, ai scris și despre Stela Popescu - In Memoriam - un articol sensibil, de suflet. Fac acum o mică paranteză, gândindu-mă că articolele tale au și alte subiecte din lumea culturală israeliană.
L.H.: Sigur că da! Evenimentele care rezonează în sufletul meu, într-un fel sau în altul, mă îndeamnă să mă exprim și în scris. Să îți dau două mici exemple: Celebrul dirijor Zubin Mehta a fost directorul muzical al orchestrei Filarmonice Israeliene. În anul 2019 și-a luat la revedere de la această poziție printr-un concert "de adio". Cum era să trec cu vederea acel moment?
N.S.: M-a impresionat și articolul în care lauzi un tânăr pianist, care a câștigat medalia de argint și premiul publicului la concursul Arthur Rubinstein din anul 2017, care a avut loc la Tel Aviv.
L.H.: Un mare talent! Am simțit nevoia să scriu, mai ales că este român, ceea ce, pe mine, mă umple de mândrie.
N.S.: Spunea cineva ceva ce ți se potrivește foarte bine: "ai plecat din România, dar nu a plecat România din tine".
L.H.: Nu a plecat!
N.S.: Știi, Liana, mi-a venit acum în minte un moment petrecut acum câțiva ani. Vreo 10? Erai în București și pregăteai un spectacol închinat actorului Ion Dichiseanu. Eu îl tot vedeam pe stradă, prin magazinele din jur, fiindcă locuia pe Armenească, la doi pași de mine. Îl cunoștea o lume întreagă, dar pentru mine însemna puțin mai mult, pentru că ani de zile a jucat rolul soțului din Micul infern de Mircea Ștefănescu (dragul meu unchi, fiind căsătorit cu Marie-Claire, vara tatălui meu). Repetaseși cu Dichi (așa îi spuneai), dar mai doreați o ultimă repetiție, ca să puneți totul la punct.
L.H.: Și am venit la pianul tău. Țin minte. Dichiseanu nu era numai actor, cânta excepțional și avea multe melodii în repertoriu. Avea deja 80 de ani, dar rămăsese suplu și degajat, așa că nu-i dădeai vârsta.
N.S.: Draga mea, nu vreau să spunem chiar tot ce ai realizat, ideea contează, dar nu mă dau în lături să te rog să îmi mai înșiri câțiva artiști români pe care i-ai adus în Israel.
L.H.: Alți artiști pe care i-am adus în turneu: Nicolae Nițescu, Mirabela Dauer, Bianca Ionescu, Daniela Vlădescu, George Rotaru, Anastasia Lazariuc, Adriana Trandafir în comediile Mă mut la mama și Mă mut la tata, Maia Morgenstern și Mircea Rusu în spectacolul Amantul.
N.S.: Damian Crîșmaru și Carmen Stănescu. Două nume care reveneau mereu în conversațiile tale...
L.H.: ... Pentru că erau prezente în inima mea (numele și persoanele)! Am nutrit o prietenie reciprocă sinceră și foarte lungă: la bine și la greu. I-am cunoscut pe când eram încă elevă. Mari actori! Un cuplu memorabil, o iubire eternă între ei, cu deschidere și înțelegere reciprocă, până la ultima suflare.
N.S.: Știu cât ai suferit și tu la dispariția fiecăruia dintre ei, știu cât de trist și lipsit de dorința de a mai trăi a fost Damian după ce a pierdut-o pe Carmen, iar tu, de câte ori l-ai revăzut ai încercat să îl încurajezi.
L.H.: Am încercat degeaba. Suferința lui era prea mare și a murit la un an și trei luni după Carmen a lui.
N.S.: Ani de zile te-ai luptat să îți realizezi un alt vis: să duci în Israel o piesă cu numai două personaje, o piesă pe care o văzuseși în București.
L.H.: Aha! Știu la ce te referi. La spectacolul Străini în noapte cu Florin Piersic, care, alături de Medeea Marinescu, a creat un personaj de poveste de o sensibilitate rar întâlnită. I-am adus în 2012 și au avut săli pline. Dar dacă acțiunea respectivă mi-a ieșit, mult mai greu am reușit un alt moment. Îmi dorisem din toate fibrele ființei mele să-l aduc pe Florin în Israel cu un recital intitulat 80 de Flori într-un Piersic. N-am reușit.
N.S.: Greșesc eu? Parcă ai făcut tu ceva special în onoarea lui la împlinirea vârstei de 80 de ani.
L.H.: Sigur că da. Am plantat un copac pe colinele Ierusalimului.
N.S.: Zici că nu ai reușit să îi organizezi spectacolul acela, totuși...
L.H.:...totuși, după trei ani, visele puternice, acelea care m-au urmărit și în somn, au devenit realitate. În loc de 80, spectacolul s-a numit: 83 de flori într-un Piersic. Recitalul lui a fost magic. Timp de mai bine de două ore am asistat la o probă de hipnoză în masă, însoțită de muzică, poezie, dialog cu publicul, glume, fragmente din spectacole și filme de odinioară, evocări legate de cariera lui, de colegi de breaslă și prieteni din Israel. Multe, foarte multe, culminând cu acea poezie care mișcă, electrizează întreaga sală, poezia regretatului Aurel Storin, Popor ales. Spectacolul a fost un adevărat triumf, iar eu am fost în stare de șoc, pur și simplu.
N.S.: Nu știu dacă ai aflat, la o emisiune în care Piersic era invitatul de onoare, am auzit cu urechile mele vorbele sale frumoase despre acel recital și am auzit numele tău rostit de însuși Florin. M-am bucurat!
L.H.: Nu numai că am aflat, dar am și vizionat emisiunea. De altfel, eu văd aici mai mult posturile românești. Exact cum spui: eu am plecat din România, România nu a plecat din mine.
N.S.: Ceea ce mă face să sper că tot tu ne vei aduna în toamnă, eventual și de pe alte continente, pentru o întâlnire a absolvenților de Conservator, promoția 1973.
L.H.: Nu e nevoie de cine știe ce matematică pentru a socoti că se împlinesc 50 de ani de atunci.
N.S.: Poate suna ciudat pentru unii, dar eu pot să jur că în suflet am rămas exact ca atunci. Nu numai eu, nu numai noi două, mulți alți colegi și prieteni.
L.H.: Ferice de noi!
N.S.: Așa spun și eu: ferice de noi! Cei ce simt la fel cu siguranță vor veni la București pentru o nouă întâlnire. Să fie în septembrie?
L.H.: Să fie în septembrie!