Am vrut s-o cunosc pe Elena, ca să înțeleg ce anume o face să își dorească să ajungă pe unul dintre cei mai înalți munți ai lumii. Credeam că o să vorbim mai ales despre lumea din afară, despre cum o vede cineva care se hrănește cu bucuria explorării ei, dar am vorbit despre ceva infinit mai profund, despre înălțimile și crevasele dinăuntru, despre drumul pe care îl străbate fiecare dintre noi, căutându-se pe sine. Am descoperit o alpinistă ce are grația și delicatețea unei balerine, o mamă care își crește singură cei doi băieți, cărora vrea să le insufle ideea că sunt ființe independente, pe care nimic nu trebuie să le oprească atunci când vor să-și împlinească un vis. Am descoperit un om care știe să admire și se bucură să ajute. Am aflat că nu pleacă niciodată singură la drum, ci îi duce în inima ei pe toți cei care au nevoie să creadă că munții dinăuntrul lor nu sunt imposibil de urcat. Expediția pe Aconcagua nu este un scop în sine, ci un început de drum pentru proiectul Mame la înălțime, pe care Elena se gândește să-l construiască pentru a le ajuta pe mamele ca ea, care își asumă singure creșterea copiilor lor. Tenace și răbdătoare, optimistă și puternică, așa cum m-a lăsat să o descopăr în întâlnirea noastră, sunt sigură că Elena va reuși să ajungă pe toate vârfurile vizibile și invizibile spre care își îndreaptă atenția și, mai cu seamă, ne va face pe noi, cei care îi aflăm povestea, să înțelegem că a ajunge pe vârf înseamnă a parcurge doar o jumătate din drum și că fiecare pas de-a lungul său trebuie făcut conștient.
La puțin timp după ce ne-am despărțit, a început să ningă la Brașov. Prima ninsoare din iarna aceasta, un mic miracol repetabil, pe care l-am trăit cu zâmbetul și vorbele Elenei în minte. Abia aștept să o revăd de ziua ei, la începutul lui februarie 2023, când amintirea Anzilor se va fi așternut deja, ca o zăpadă proaspătă, în inima ei.
Dacă vreți să mergeți pe Aconcagua împreună cu Elena, puteți să-i urmăriți expediția pe conturile de Facebook și de Instagram. facebook.com/elena.marton, instagram.com/elenamarton.
Ioana Clara Enescu: Dragă Elena, ești cu puțin timp înainte de a-ți împlini un vis, acela de a ajunge pe Aconcagua. Mi-ai spus înainte să începem interviul că expediția aceasta nu este doar despre tine, ci și despre comunitatea Mame la înălțime, pe care te gândești să o construiești. Cum ți-a venit ideea acestui proiect?
Elena Marton: Ideea a pornit de la o nevoie, nevoia de sprijin, de a crea o comunitate de ajutor reciproc, de încurajare, îndrumare, prin care să susținem mamele singure (desigur, există și tați care rămân cu această responsabilitate, dar numărul mai mare este al mamelor). Și de aici numele proiectului, Mame la înălțime, pentru că împreună putem fi la înălțimea potențialului nostru, ne putem atinge propriul vârf de cunoaștere interioară, de comunicare, de relație mai bună cu copiii, cu fostul soț, partener, tată. Eu vreau și în plan fizic să ating vârfuri înalte și, ajungând la altitudine, am ajuns la ideea numelui acestui proiect. Pentru că și eu am nevoie de susținere, de încurajare, pentru că am și am avut momente când nu am știut cum să mă descurc, când nu am știut cum să-mi ajut copiii, cum să merg mai departe, cu ce o să-mi plătesc chiria, cum fac să am mai multe fete la cursuri (Elena este instructor de barre fittness, n.n.), cum să le fac pe toate, cum să fiu și mamă, și psiholog, și prietenă... Este epuizant. M-am simțit ca o minge de ping-pong uneori, pentru că la mine vin copiii și-și varsă ofurile, la mine își varsă nemulțumirile, eu sunt persoana de încredere, dar și cea care își ia toate mingile, ca să zic așa, și cele pozitive, și cele negative.
I.C.E.: A pornit deja proiectul acesta?
E.M.: Aș vrea să spun că a pornit, dar încă nu știu cum să fac și care sunt instrumentele, care sunt persoanele, dar tocmai asta mi-aș dori, să afle mai multă lume și poate reușim să venim în sprijinul altor mame care se străduiesc. Există comunități online de mame singure, există diverse asociații, dar eu nu am văzut concret ajutoare așa cum îmi imaginez eu - un punct de plecare pentru mame după divorț - când ai nevoie de echilibru, când ai nevoie să știi cum te calibrezi, cum poți să te împarți între toate responsabilitățile pe care le ai față de copii, față de casă, față de job... sunt multe. Pentru un copil, e nevoie de doi părinți. Se spunea că e nevoie de un sat întreg să crești un copil. Înainte existau aceste comunități, exista familia, se creșteau copiii altfel. Nu erau facilitățile din lumea modernă, sigur că beneficiem acum de alte lucruri, dar lipsește comunitatea.
I.C.E.: Și atunci mersul tău pe Aconcagua are ca țintă dorința ta de a face mai vizibil proiectul Mame la înălțime?
E.M.: Mersul meu pe Aconcagua este un început în acest proiect de mai mare anvergură. Aconcagua este unul dintre cele șapte vârfuri cele mai înalte de pe fiecare continent, astfel că mi-aș dori să fie începutul unui proiect mai mare, dar care să aducă un beneficiu pentru această comunitate, care să devină un hub pentru femeile care au nevoie de sprijin, de îndrumare și de ajutor.
I.C.E.: Cum ai ales acest munte? De ce tocmai Aconcagua?
E.M.: Se pare că el m-a ales pe mine, până la urmă. Pentru că, da, recunosc că mi-aș dori să ajung și pe Everest și aș vrea să nu existe limitările financiare. Dacă ar fi să nu am o limitare financiară, le-aș lua pe rând, în funcție de sezon și perioadă, însă, din păcate, există această limitare, așadar.... În 2021, mi-am trecut în calendar ca de ziua mea să ajung pe Aconcagua, cred că atunci s-a întâmplat ca această dorință să prindă contur și am sădit acolo semințele care încep să dea roade. Mi-am îndreptat atenția în direcția asta de câteva luni încoace, când a apărut Ciprian Tiron în viața mea, cu care am conștientizat că pot face asta, suntem doi aventurieri. A fost o dorință comună și de aici pot spune că s-a materializat proiectul.
I.C.E.: Și cum s-a format echipa? Care e echipa cu care mergi?
E.M.: Așa s-a format echipa - eu cu Ciprian. Suntem doar noi doi. Este o expediție cu o echipă mixtă, care inițial a plecat de la ideea unei expediții autonome, în stil propriu, independent, cu o rută tehnică, puțin urcată de alți alpiniști și care, din câte știu, până acum n-a fost urcată de nicio femeie din România. Se numește Ghețarul polonez, întrucât a fost deschisă de o echipă de polonezi. Este un traseu direct. Cea mai frecventată rută este traseul clasic, care nu necesită abilități tehnice - nu ai nevoie de echipament tehnic, de coardă sau de alte lucruri, dar necesită o bună pregătire fizică. Așadar, am pornit de la ideea că facem expediția într-un stil propriu. Ciprian este un bun organizator, el s-a ocupat de detaliile logistice și de itinerariu. El a mai făcut mulți înalți, pentru că a început un proiect al celor șapte vulcani - a făcut cinci din șapte. El mai fost în America de Sud, pe Ojos del Salado, cel mai înalt vulcan, și, inițial, aveam în plan să facem aclimatizarea acolo, dar ne-am dat seama, când ne-am uitat la costuri, că sunt prea mari și atunci a trebuit să renunțăm la aclimatizarea pe Ojos, pentru că, în afară de costurile mai ridicate, e nevoie și de mai mult timp, iar asta înseamnă, pentru mine, o grijă suplimentară privind copiii, și atunci vom face aclimatizarea pe alt vârf, tot din Chile. Așadar, o să începem aclimatizarea în Chile, care va dura în jur de opt zile, cu zile de rezervă, după care ne mutăm în Argentina și intrăm în parc, unde, inițial, trebuia să ne cărăm noi toate bagajele. Logistic, este o nebunie, pentru că sunt transferuri, mașină închiriată, autobuz, alt avion... dar abia aștept. Nu va fi simplu, însă sunt lucruri noi și abia aștept să le experimentez. Până în 2021, permisul de vârf era 950 de dolari, pe ruta poloneză. În 2022 a crescut foarte mult permisul de vârf, este 1.500 de dolari pe acea rută și am avut un moment de impas când am descoperit asta, pentru că au afișat destul de târziu prețurile pe sezonul ăsta, iar noi am luat ca referință prețurile din 2021. Nu ne-am așteptat la așa ceva și am fost la un pas de a renunța - pentru că s-au modificat mai multe din 2021, inclusiv biletele de avion -, însă ne-am dat seama că există un lucru bun, și anume că putem apela la serviciile unei agenții locale - putem să ne bazăm pe sprijinul lor pentru a ne căra bagajele până în tabăra de bază, cu ajutorul catârilor. Noi vom ajunge în două zile, iar catârii cu bagajele în trei zile. Așa, ne-am luat și o zi de pauză.
I.C.E.: La ce altitudine va fi tabăra de bază?
E.M.: La 4.200 de m. De acolo o să mai avem încă două tabere. Ultima este la baza ghețarului, la 5.800 de metri, de unde intenționăm să plecăm. Încă n-am stabilit concret ora, vom vedea la momentul respectiv, în funcție de condiții. Aceste lucruri se pot schimba. Noi vom depinde de condițiile meteo. Și de cum ne simțim noi. Poate va fi nevoie să coborâm, poate va fi nevoie să așteptăm o fereastră de vreme mai bună. Sperăm la vreme favorabilă, căci ideală e mai puțin probabil să fie. E posibil să fie vânt puternic.
I.C.E.: Ce te bucură cel mai tare când ajungi pe vârf? Care e primul tău gând când ești acolo?
E.M.: E o satisfacție imensă, greu de descris în cuvinte. E o satisfacție sufletească privind faptul că ai reușit, că ai putut, că ți-ai depășit limitele, pentru că tu până ajungi pe vârf treci prin multe faze și e greu. Uneori, te chinui, nu mai poți, apoi faci o pauză și mai faci un pas. Eu nu am fost mai sus de 4.800 de metri, cât are Mont Blanc. Pentru mine, această zonă e complet nouă, vreau să cred că mă voi simți bine. Dar ce vreau să spun legat de vârf este că nu e finalul călătoriei. De fapt, acolo ești la jumătate, pentru că, de multe ori, cea mai mare provocare este coborârea. Ajungi să fii obosit, poate să fie anevoioasă coborârea. Noi vom urca pe Ghețarul polonez, vom coborî pe traseul clasic și vom face o traversare înapoi la baza ghețarului. Fac o mică paranteză: în cazul în care nu vom avea condiții pentru ghețar - sunt situații în care ninge foarte mult și există pericol de avalanșă - putem să facem această traversare pe ruta numită False Polish Traverse, să mergem pe aici spre vârf. Sper. Depinde cum sunt condițiile. Deci sunt multe sentimente la mijloc atunci când ajungi pe vârf. Practic ajungi pe forțele tale, iar asta îți spune ceva despre tine.
I.C.E.: Ce afli tu despre tine dintr-o experiență de felul acesta? Ce nu știai despre tine și ai descoperit mergând într-o expediție?
E.M.: Nu știu dacă afli neapărat lucruri noi, cât crești lucruri noi în tine. Faptul că evoluezi ca individ, că îți dai seama că ai răbdare, atenție. Pe munte nu prea există factori disturbatori. Nu ai timp să te gândești și la altceva și la altcineva. Nu ai timp să faci scenarii. Acolo ești atent la ce faci. Acolo ești cel mai prezent. Dacă am învățat ceva, am învățat să fiu prezentă și să aplic asta în viața de zi cu zi. Mai am de lucrat în relația cu copiii însă.
I.C.E.: Ce cred ei despre expedițiile tale?
E.M.: Ei cred în mine și mă încurajează foarte mult, chiar dacă pentru ei nu e ușor - mama pleacă, o vreme nu e cu ei. Aș vrea foarte mult să îi insuflu această independență fiecăruia. Înainte de toate, să fie atenți la ei și să creadă în ei și în ceea ce fac. Eu asta vreau să îi învăț. Iar ei asta îmi spun - dacă ție îți place ceea ce faci, trebuie să faci asta. Știm că ție îți place, ne dorim să ajungi acolo și știm că o să poți.
I.C.E.: Te roagă să le aduci ceva de unde mergi?
E.M.: Nu, eventual le mai aduc câte o piatră, dar nu îmi cer ei nimic în mod special.
I.C.E.: Ce îți spun înainte să pleci?
E.M.: Au fost momente când au spus Să te întorci sau când au spus Să nu mori pe-acolo, deci au verbalizat și asta, iar cel mic îmi spune Dacă te duci pe Everest, să te duci cu oxigen, nu accept să te duci fără, și mă pune să îi promit, dar altceva nu-mi amintesc. Avem însă tot felul de discuții și îmi place că ei văd asta ca pe ceva important pentru mine.
I.C.E.: Lor le place să meargă pe munte? Îi duci pe munte?
E.M.: Da, le place să meargă. Au fost perioade când am mers mai mult și nu voiau neapărat, că era prea mult, au fost perioade când am făcut pauze, apoi m-au rugat ei - da' pe noi când ne mai duci? Au fost perioade când s-au plâns. În multe cazuri nu le-a fost ușor. În plus, i-am dus de mici, i-am târât, ca să zic așa, după mine, și nu le-a fost ușor, dar de fiecare dată, absolut de fiecare dată, fie că a fost vară sau iarnă, iar iarna e cel mai fain pentru ei, mi-au spus că a meritat. Au trecut de la supărare, de la Ce greu e, Nu mai vreau să urc, Mi-e foame, Mi-e sete, la A, ce faină a fost coborârea. Iarna, pe zăpadă, că alunecă, se distrează. Avem deja două sezoane de când merg cu ei în Retezat iarna și urcăm la Cabana Gențiana, unde ei își fac iglu. Eu îi las acolo, alături de cabanier și de ceilalți, care mai sunt pe la cabană și nu pleacă în tură, iar eu îmi fac tura pe Retezat sau pe Peleaga sau, cum am vrut în 2021, fac un traseu de cățărare mixtă, iar ei își fac iglu, au lopeți, au de toate, rămân acolo și se distrează. Au făcut mâncare la ceaun, Luca, fiul meu cel mare, a fost ajutor de bucătar (îi place să gătească, mă ajută și pe mine la gătit, uneori ne pregătește el ceva mie și fratelui său, mie îmi face chiar cafeaua - a furat asta de la mine, mie îmi place mult cafeaua). Au și ei temerile lor, fricile lor. Uneori, le spun cu voce tare și în primă fază mă sperie, apoi îmi dau seama că e firesc și pot să-i asigur că o să fiu atentă și o să acord importanță siguranței.
I.C.E.: Care sunt alpiniștii pe care îi admiri?
E.M.: Am admirat-o pe Hilaree Nelson, care, din nefericire, a murit într-o avalanșă pe Manaslu, în septembrie 2022. Voia să coboare pe schiuri, ar fi fost o premieră. Era un model pentru mine, pentru că avea doi băieți, era divorțată și recăsătorită cu Jim Morrison, partenerul ei de expediție, și am rezonat mult cu experiența ei. O apreciam mult pentru nivelul la care era și pentru ce reușea să facă.
Un loc special printre alpiniștii la care mă uit cu admirație îl ocupă Alex Benchea și Răzvan Nedu, alpiniști nevăzători, care sunt chiar acum pe Aconcagua. Alex locuiește la Cluj, Răzvan la București și fac parte din Asociația Climb Again, care oferă o șansă la o viață normală copiilor și tinerilor cu nevoi speciale. Cei doi participă la competiții mondiale de paraclimbing și fac ascensiuni montane - au ajuns pe mai multe vârfuri: Mont Blanc, Elbrus, Kilimandjaro, au început proiectul Șapte vârfuri, plus munții de la noi din țară. Noi, Clubul Alpin Român, am făcut un eveniment de escaladă la Pietrele lui Solomon, în care am încurajat donațiile pentru Alex și în care noi ne-am cățărat legați la ochi, ca să vedem cum este. Și mi s-a părut atât de ciudat, deși am ales un traseu ușor în manșă, pentru că aveam tendința să vreau să văd tot timpul. Dar îmi dau seama cât de calme sunt aceste persoane, care își activează alte simțuri, dar pentru mine a fost foarte ciudat. La ei mă gândeam chiar astăzi, că urmează să urce în taberele superioare - evident, cu ghizi însoțitori. Eu am fost într-o tură cu ei, pe Acele Morarului, o tură tehnică, în Munții Bucegi, în care e nevoie să fii legat în coardă, cu asigurări, în care faci rapeluri, și am fost și eu cu ei și am înțeles câte ceva din experiența lor. Eram la un moment dat într-o mică șa, unde în partea stângă aveam un horn, de unde venea curent și se simțea, iar Alex mă întreba, Elena, ce avem aici? Zi-mi și mie ce se vede în stânga? Ce vezi?, iar eu tot timpul îi descriam spațiul. Practic, eram ochii lui. A fost o experiență care mi-a dat o mare satisfacție și m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă cu adevărat să îți dorești ceva și să nu te oprească nimic din drum. Deci ei sunt antemergătorii noștri. Ei trebuie să se întoarcă până pe 24 decembrie 2022 acasă. Sunt extraordinari acești băieți. Pe Alex îl cunosc mai mult. Mă impresionează cât de independent este și cum se confruntă cu lumea. Aici pot face o paralelă cu felul în care am înțeles eu experiența de a fi mamă singură. Fiecare dintre noi, pe propriul drum, descoperă o mulțime de obstacole. El, venind din lumea persoanelor nevăzătoare, se izbește de lipsa infrastructurii, se confruntă cu mentalitatea și cu atitudinea nu întotdeauna potrivite ale celor din jur. Eu, pe de altă parte, am văzut ce greu se descurcă o mamă singură și ce multă nevoie ar avea de susținerea comunității. Stând alături de un om ca Alex, mi-am lărgit orizontul de cunoaștere, am ieșit din pătrățica mea și am conștientizat care sunt nevoile altora. Mă impresionează mult tot ceea ce face.
I.C.E.: Ce crezi că le deosebește pe alpiniste de alpiniști?
E.M.: Nu știu, poate perseverența. Dar tocmai asta vreau să cred, că și femeile pot fi alpiniști. Că putem vorbi de la egal la egal și sunt mai multe femei care au demonstrat asta. Chiar dacă e greu și întâmpin provocări, mie muntele îmi dă energie, eu de acolo îmi iau puterea. Și de acolo - nu numai de acolo. Încerc să mă bucur de fiecare lucru, de lucrurile mici, de situații în care pot să pun un zâmbet pe chipul cuiva, în care am satisfacția că pot să fac ceva pentru altcineva. Fac asta deja pentru copiii mei. Așa că de pe munte îmi iau energia. Când sunt acolo, mă deconectez și încerc să mă reconectez cu mine.
I.C.E.: După Aconcagua te-ai gândit ce urmează? Ți-ai scris deja în agendă unde vrei să fii în 2024 de ziua ta?
E.M.: N-am scris încă, dar dacă aș zice că mi-aș dori să fie Denali, sezonul e undeva mai prin vară la noi, deci aș fi acolo după ziua mea. Poate că ăsta ar fi următorul vârf, Denali, din America de Nord, un alt vârf dintre cele șapte cele mai înalte din lume. Aș vrea să nu depind de limitările financiare, dar uite, le sunt recunoscătoare oamenilor care au crezut în noi și care au ales să ne sprijine, prieteni care m-au sunat și au zis că vor să mă ajute, că li se pare extraordinar ce facem, acestea au fost niște surprize deosebite, care mi-au dat încredere și curaj să merg mai departe. E foarte greu să le ceri oamenilor să te susțină, fără să le oferi ceva palpabil la schimb. Dar uite că au apărut și o parte din buget reușim să-l susținem așa. Bugetul expediției depășește 10.000 de euro. Am încercat să ajustăm pe ici pe colo, prețurile au tot crescut, dar din momentul în care intri în povestea aceasta, trebuie să încerci să faci tot ce poți să mergi mai departe. Așa că, din surse proprii, din sponsorizări, reușim să susținem bugetul total al expediției. Resursele financiare sunt o mare provocare, pe lângă toate celelalte lucruri care trebuie puse la punct, cum ar fi, pentru mine, faptul că trebuie să îmi las copiii în grija cuiva, căci tatăl lor nu vrea să își asume această responsabilitate. Vor rămâne cu mama mea, iar mie asta îmi dă siguranță și liniște că ei vor fi bine și atunci pot pleca liniștită, mai ales că vor fi perioade în care nu voi avea semnal și nu voi avea contact cu ei, e important ca lucrurile să fie în regulă, chiar dacă eu nu le sunt alături. Vom avea însă un aparat conectat la satelit prin care putem comunica. În rest, ne vom concentra să ne facem aclimatizarea corect, să nu grăbim acest proces și să sperăm că ne vom simți cât mai bine. Iar eu abia aștept să ajung acolo. Voi fi prima dată pe acel continent, prima dată la așa o înălțime, mai sus de 4.800 de metri, deci sunt mai multe lucruri noi, dar sunt entuziasmată. Mai sunt două săptămâni și parcă nu îmi mai vine să fac nimic. Abia aștept să plec. Mai sunt doar câteva lucruri de pus la punct.
I.C.E.: Baftă, atunci! Sau ce i se urează unui alpinist? Există o formulă specială?
E.M.: Nu, nu există. Nu cred în formule speciale. Cred în ceea ce simți să-i transmiți. Baftă e suficient. Gândul bun e suficient.
