Gina Șerbănescu: Care a fost începutul de drum în demersul tău artistic? Ce ți-a declanșat dorința de a fi actriță?
Iulia Colan: Am spus-o și o mai spun. Nu s-a schimbat nimic în răspunsul meu. Începutul meu nu-l întrezăresc foarte bine, pentru că a fost foarte devreme. Amintirile mele apar pe undeva pe la câțiva ani, în teatru, cu tatăl meu. Nu a fost greu. E chiar previzibilă îndrăgostirea mea. E ca la Miranda lui Prospero. N-a văzut multe. Așa și cu mine. N-am avut altă opțiune decât aceea de a iubi ceva pe care am deschis ochii. Cine mi-a încurajat dorința? Nimeni. Glumesc. Nu a fost o încurajare efectivă. Mai degrabă, pot spune că ai mei nu s-au opus. Ceea ce, la momentul respectiv, a fost chiar mai important. Mulți colegi ai mei și-au ratat, la acea vreme, drumul din cauza părinților. Am fost o norocoasă din punctul ăsta de vedere. Am fost susținută pentru alegerile mele.
G.Ș.: Care e viziunea ta asupra propriei meserii? Cum îți construiești rolurile? În ce măsură construcția unui rol presupune o abordare rațională sau, după caz, emoțională?
I.C.: Nu știu dacă pot vorbi de o viziune. Mă feresc de astfel de termeni pentru că nu dețin taine nebănuite ale meseriei. Nici nu știu dacă pot spune ceva despre o 'metodă' prin care îmi construiesc personajele. Metoda mea e instinctul meu. Mirosul pe care mi l-a dat cine mi l-a dat. Simt ceva la prima strigare. Se poate să simt bine până la capăt sau, dimpotrivă, să se schimbe total până la final. M-am contrazis de multe ori. Dar asta mi se pare că mă ține validă ca actor. Dacă aș avea dreptate mereu ar fi, naiba, plictisitor. Aș ști de la prima lectură cum voi fi la premieră și n-aș mai avea ce să caut la repetiții. Ține mult de tot contextul. Ce pot să spun sigur este că nu există o abordare eminamente rațională sau emoțională. Preponderent, eu sunt o ființă emoțională. Asta da, pot să spun sigur. Dar treaba asta e condusă mult de structura creierului meu. Nu degeaba se spune că cel mai sexual organ e creierul. De acolo probabil că pornește emoția. Deși, cardiologii mă vor contrazice.:) Dar, să punem altfel în cuvinte, repet, da, nu cred că sunt un om care se menajează emoțional. Adică, în general, girez cu ființa mea în ceea ce fac și nu mi-e teamă să spun asta.
G.Ș.: Ne poți povesti un eveniment / o întâmplare care ți-a marcat esențial traseul artistic?
I.C.: Eram în 2004 la Cluj. La română-engleză. Babeș-Bolyai. Asta pentru că se dădea admitere în vară și, la actorie, la UNATC, în toamnă. Și am dat la ce eram bună, ca să fiu sigură că nu rămân pe dinafară dacă nu intru la teatru. Și, după ce am intrat, n-am mai avut curaj să dau la teatru. Am zis că rămân profesoară. Decisesem. Și am stat un an. În sesiune, la Istoria Literaturii Române, răsfoiam cursurile și aveam ceva legat de Țiganiada lui Ioan Budai-Deleanu și m-am trezit în cămin, citind cu voce tare, neavând nici cel mai mic gând de examen, ci doar ce aș putea face cu asta la admitere. Acolo s-a terminat visul cu profesoratul.
G.Ș.: Cum ai descrie profilul ideal al unui regizor? Ce aștepți, ca actriță, de la procesul de lucru cu regizorul și colegii?
I.C.: Hmm. Profilul ideal... Să ne întâlnim pe drum. Să fim comeseni și concetățeni și să tragem la aceeași căruță. Să fim locuitorii aceluiași perimetru. Să ne intereseze ce avem de spus unul altuia. Nu cred că poate fi vorba decât de reciprocitate. Dacă e unilateral, nu e dragoste. Și dacă nu e dragoste, m-ai pierdut. La fel cum nu cred în rețeta cu care vii de acasă. Asta înseamnă că nu vrei să știi nimic despre ce pot sau am să-ți ofer și nu vrei să gătim împreună.
G.Ș.: Cum se influențează reciproc viața personală și cea profesională?
I.C.: Se influențează. Nu cred în disociere. Nu cred că actorul nu e omul. Nu cred că pot fi actor fără omul din mine. Până la urmă, asta e toată treaba cu actorul. Omul cu care vine la pachet. Experiența lui de până azi. Așa cum nu cred că, atunci când ai ieșit din teatru, ai uitat tot. Sigur că e de preferat să mai lași și la ușă. Nu poți veni cu bagaj după tine în fiecare seară. Dar, nu cred că poți scăpa unul de altul. Poate sunt care pot face asta. Eu, una, n-am reușit până acum.
G.Ș.: Cum ai defini condiția artistului în România? Care sunt dificultățile? Dar privilegiile?
I.C.: Gina, condiția artistului sună a subiect mare. Și, ca să evit elegant astfel de termeni care sunt împovărători pe undeva, o să prefer un joc de cuvinte. Artistul nu cred că trebuie condiționat. Vocea lui trebuie lăsată să se audă, că de asta face canto și vorbire. El nu trebuie condiționat chiar dacă, în facultate, primul lucru pe care-l înveți e Stanislavski cu: 'eu în situație', adică: 'ce aș face eu dacă..' Fix ce ziceam. El nu trebuie condiționat.
G.Ș.: Visezi la un anumit rol pe care ai dori să îl interpretezi?
I.C.: Aș minți acum să spun că da. Nu, acum, nu pot să spun că vreau ceva anume. Mi-am dorit, dar au trecut ani de atunci. Am învățat că dacă nu aștepți, se pot întâmpla lucruri mai mișto decât dacă ai aștepta să vină.
G.Ș.: Ai, în plan profesional și personal, anumite repere? Ai anumite modele care ți-au marcat drumul?
I.C.: Sunt foarte mulți actori care-mi plac și mi-au plăcut. Nu pot să aleg pe cineva anume. Când am crezut că pot să zic asta, a apărut altcineva și mi-a deturnat topul. Dacă stau să mă gândesc la asta, mă deprim, pentru că sunt atâția, dar atâția foarte buni, încât te gândești ce dracu cauți aici. Că na. Apare și sindromul idiotului că, dincolo că faci ceea ce-ți place, vrei să fii și foarte bun la ceea ce faci.
G.Ș.: Care e cel mai bun sfat pe care l-ai primit vreodată?
I.C.: N-a fost un sfat. A fost ceva ce mi-a zis bunica mea. Că viața ei a trecut atât de repede, că parcă a fost o bătaie de pleoape. Că a închis ochii pentru o secundă și, când i-a deschis, viața trecuse. Am zâmbit semi-indiferentă atunci, totuși, cu un iz de scepticism pe undeva conștient față de ignoranța mea. Acum, parcă vorbele ei prind contur. Mi le-am tot amintit în ultima vreme.
G.Ș.: Cum te-ai defini tu pe tine, în câteva cuvinte?
I.C.: Am o patologie în sensibilitate, nu glumesc, sunt hipersensibilă, instabilă, egoistă, posesivă și supărăcioasă ca un copil, adică jucăriile chiar sunt ale mele, mi le iau și plec. Acum să zic și ceva bun despre mine, totuși. Foarte punctuală. Și știu că se zice pluviofil la iubitorii de ploaie. Nu sunt una dintre, dar nu știu termen pentru iubitoare de ninsoare.
