Voci la distanță

 
Gabriela Adameșteanu. Absolventă a Facultății de Litere, București. Redactor de dicționare (1965-1984) și literatură (1985-1989). A condus revista 22 (1991-2005) și suplimentul ei, Bucureștiul Cultural (2005-2013). Vicepreședintă (2000-2004) și apoi președintă (2004-2006) a Centrului PEN Român. Membră a Juriului Uniunii Latine (2007-2009). Președintă de onoare a primei ediții a premiului Goncourt Românesc (2013). Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (2014).

De aceeași autoare:
 
Romane:
Drumul egal al fiecărei zile, Cartea Românească, 1975. Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor; Premiul Academiei. Tradus în Bulgaria (2007), Franța (2009), Italia (2012), Germania (2013), Spania (2016), Macedonia (2017)
Dimineață pierdută, Cartea Românească, 1984. Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor. Tradus în Estonia (1991), Franța (2005), Israel (2007), Bulgaria (2007), Spania (2009), Ungaria (2010), SUA (2011), Italia (2012), Portugalia (2012), Turcia (2012), Polonia (2012), Macedonia (2013), Suedia (2016), Germania (2018), Serbia (2022)
Întâlnirea, Polirom, 2003, 2007. Premiul Ziarului de Iași (ex aequo); Premiul revistei Ateneu. Tradus în Bulgaria (2005), Ungaria (2007), Italia (2010), Statele Unite (2016), Spania (2017), Germania (2018)
Provizorat, Polirom, 2010. Premiul pentru proză al revistei Observator cultural. Tradus în Bulgaria (2012), Ungaria (2013), Franța (2013), Germania (2021), Spania (2022)
Fontana di Trevi, Polirom, 2018. Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor; Premiul pentru proză al revistei Observator cultural; Premiul PEN România; Premiul Radio România Cultural; Premiul Sofia Nădejde; Premiul Agenției de Carte. Tradus în Franța (2022)

Proză scurtă:
Dăruiește-ți o zi de vacanță, Cartea Românească, 1979; Paralela 45, 2002; Polirom, 2008 (Opere 2). Tradus în Rusia (1989)
Vară-primăvară, Cartea Românească, 1989; Paralela 45, 2002; Polirom, 2008 (Opere 2), 2013 (seria de autor). Traduse în antologii în Germania (1985, 1990), Austria (1996), Franța (2005), SUA (1996, 2007), Olanda (2008), Ungaria (2010)

Jurnalism, memorialistică:
Obsesia politicii, Clavis, 1995
Cele două Românii, Institutul European, 2000
Anii romantici, Polirom, 2014. Premiul revistei Observator cultural; Premiul Muzeului Național al Literaturii Române; Premiul Special al Uniunii Scriitorilor

Traduceri:
Guy de Maupassant, Pierre și Jean (în colab.), Eminescu, 1979; Lira, 2012
Hector Bianciotti, Fără îndurarea lui Isus, Cartea Românească, 2003
Jean-Yves Potel, Disparițiile Annei Langfus, Hasefer, 2016

"Gabriela Adameșteanu a dat deja literaturii române câteva personaje memorabile. Doar că prin ele erau investigate narativ istoria familiei (istoria mică) și, deopotrivă, istoria țării (istoria mare). Voci la distanță intră, în chip fericit, în același tipar. Situat în imediata actualitate, în chiar anii noștri, cu toate provocările lor, romanul aduce la expresie consistente voci individuale, prin care se încearcă descifrarea unor voci familiale. Aș spune că, mai presus de orice, Voci la distanță este un puternic roman de familie. La urma urmei, bogați ori săraci, demnitari sau oameni simpli, toți au familii și suferă ori se bucură (mai ales suferă) din cauza lor, încercând să le mențină, după abilitățile fiecăruia, coeziunea sau, dimpotrivă, să le distrugă pentru a crea altele mai promițătoare.

Un roman pe care îl recomand cu toată căldura nu doar pentru că e bine scris și remarcabil construit, ci pentru că ne oferă șansa de a descoperi sau asuma vocile noastre dinăuntru ori pe cele esențiale (pentru noi) din afară, din lumea dezlănțuită. Din zgomotul și disonanțele vieții, percepute cu necruțare, Gabriela Adameșteanu are harul de a crea armonia universului artistic." (Sanda Cordoș)


"Am dormit prost din cauza câinilor, au lătrat toată noaptea. Ți-am mai povestit de Zombi, ciobănescul uriaș al Florentinei, vecina cu care mă mai ajut, l-a botezat așa fiindcă-i negru și-are un hămăit gros, de scoală și morții. Și azi-noapte Zombi parcă turbase, a ținut-o într-un lătrat până spre dimineață, chiar la geamul dormitorului meu! Când se oprea el, începeau ăia de la vilele de lângă pădure, pe urmă ăia de la casele dinspre gară, și așa-mi dădeam seama unde ajunsese ursul, păi de ce crezi că lătrau? Noapte de noapte ne trezim cu el pe gard! A intrat la Florentina în curte, i-a înhățat porcul și l-a târât lângă pod, guița nenorocitul în timp ce-l sfâșia, l-a mâncat pe jumătate și l-a lăsat, încă viu, acolo, a tot guițat, pân-a murit! După asta, Florentina l-a luat pe Zombi de la ciobani, când ai fost tu aici nu-l avea. Și dacă îl aude că latră, iese în plină noapte și aruncă petarde, dă drumul la alarma casei, la a mașinii, la ce nimerește. O dată l-a speriat cu vuvuzeaua uitată de un turist, venise cu ea direct de la meci. Altfel, degeaba suni la 112, până ajung jandarmii ori gardienii de mediu, ursul e în curte! Nici cu câinii nu te prea ajuți, mulți latră la lună, să se afle-n treabă, dar inteligentul de Zombi hămăie numai când e ursul pe stradă la noi! Atunci Florentina iese și-l alungă, uite că nu-i e frică, o femeie de toată isprava, am avut noroc cu ea. Cât crezi că are? Da' de unde, se cam apropie de 60. Ți-amintești când ai fost aici c-am băut atunci toate trei cafeaua pe terasă la mine? La ea e mereu plin de turiști, nu poți s-arunci un ac."
 
Când vorbește la telefon cu Letiția, ca acum, îi place să stea la fereastra open space-ului. E duminică seara, urbea s-a pustiit. Mașinile turiștilor, plecate de ceva vreme, trebuie să se fi poticnit la Comarnic sau la Nistorești. Aici s-a lăsat liniștea. Ferestrele s-au luminat și televizoarele pâlpâie, deschise toate la aceleași emisiuni cu doctori severi care înșiră cifre alarmante, cu antivacciniste care le râd în nas, cu moderatoare care-și țipă întrebările: Ce face ministrul Sănătății? Ce face Arafat? El le învârte pe toate!

Televizorul ei rămâne zile întregi nedeschis. În loc să stea cu ochii pironiți pe fețele străvezii de pe Skype, live-uri cu muribunzi atârnați de fire, țevi și măști de oxigen, se uită la dealurile colorate, cu verdele trecut în auriu și ruginiul metalizat în lumină. Toamna urcă maroniul palid al foioaselor spre muntele oțelit de umbrele nopții. În adolescență i se spunea că are talent la desen, își făcea de lucru cu pensule, acuarele, blocuri de desen, dar înverșunarea cu care s-a repezit în viață după ce-a dispărut Alex nu i-a mai lăsat decât plăcerea privitului.

S-a golit de mașini și curtea Florentinei. Când a început pandemia, s-a temut că, odată cu prânzul, o să-i aducă și virusul de la turiști. A ezitat o vreme, pe urmă a rugat-o să nu se supere, dar nu mai primește pe nimeni în casă. Florentina a înțeles, că nu-i proastă, și a venit cu tava cu mâncare la gard, amândouă cu măștile pe față. Când s-a desprimăvărat, au început să stea de vorbă, fără măști, pe terasă.

Și-a comandat pe internet un aspirator mai ușor și-l manevrează singură, la parter, unde stă. La etaj n-a mai urcat de cine știe când, ce praf trebuie să se fi făcut! Ar trebui, până se așterne iarna, s-o aducă pe Ela de la București, când o avea două zile libere de la patron, să-i facă o curățenie-lună. Însă tot amână, dacă-i aduce virusul de pe tren? Ela spune că are toate vaccinurile făcute, dar, la cât e de aiurită, te poți aștepta să se fi oprit la primul.

Lumea din jur o tratează de exagerată, de nebună, treaba lor! Urbea e plină de nevaccinați.

Simte o dezaprobare în tăcerea Letiției, ce atâtea precauții când locuiește singură în ditamai vila, într-o urbe de doi lei, și mai e și vaccinată? s-o gândi. Ridică un pic glasul când îi răspunde la întrebarea nerostită:
"Covidul e riscant și aici, din cauza turiștilor! Sigur, cifra morților nu se compară cu aia din București, acolo mi-a fost și mie frică. Stăteam în apartamentul lui Sandi de pe Bulevardul Unirii, da, ai dreptate, e al meu acum, mi l-a lăsat mie, dar nu m-am simțit niciodată acasă în el. Sandi a locuit ani de zile cu nevasta și cu copiii acolo, și cred că rămâne ceva din noi în ziduri după ce plecăm. Când a început pandemia, m-am trezit brusc închisă în casă, abia împlinisem 65 și mă trecuseră la bătrâni. În nicio țară civilizată n-au mai făcut asta, doar ai noștri! Ți-am povestit, cred, cum l-au cărat cu izoleta pe-un biet asimptomatic, degeaba le spunea că n-are nimic, l-au ținut săptămâni în spital, primul nostru pacient cu covid, să fim și noi la fel ca ăia din Italia! M-am trezit cu doi voluntari, să-mi aducă apă și zahăr și detergenți, nu știu de unde aveau liste de bătrâni, poate de la primărie?! Erau drăguți, dar eu n-aveam nevoie de cumpărături aduse la ușă, aveam nevoie să mă mișc, să-mi iau ce vreau. Mă enervează să-mi amintesc lunile alea când ieșeam din casă numai două ore, cu o hârtie scrisă de mână. Firește că n-am printer, la ce mi-ar trebui? Ce, scriu romane groase, ca tine?".

Alarma ambulanțelor care-i urlau continuu sub ferestre și cifrele, mereu crescute, ale morților îi dădeau o senzație de irealitate.

O prietenă farmacistă i-a trimis, într-o zi, un SMS că au primit dezinfectante și măști, să vină repede. Pe urmă, în orele când avea voie să iasă din casă, umbla cu sticluța cu dezinfectant în poșetă și pulveriza butoanele de la lift, mânerele de uși, totul. A dat să pulverizeze și tejgheaua din Mega, înainte să etaleze pe ea borcănelele de iaurt și cele cu zacuscă de Topoloveni, dar casiera, o femeie cu rădăcini albe nevopsite și un ruj strident, i-a țipat să înceteze, ea dezinfectează toată ziua! Ca dovadă, a scos, furioasă, de dedesubtul tejghelei un spray și-un șervețel, să șteargă picăturile de dezinfectant. Numai că hârtia s-a înnegrit pe loc de praf.
"Când ați făcut curățenie ultima oară?", s-a repezit Anda, victorioasă.

Casiera i-a aruncat o privire batjocoritoare și a strigat, să se audă în tot supermarketul:
"Degeaba te tot agiți! E numai cum o să vrea Dumnezeu! El o să hotărască dacă o să trăiești sau o să mori!".

Stă cu orele la fereastra dinspre muntele tot mai intens conturat cu albastru pe cerul roz-portocaliu-verde al apusului. O femeie mărunțică, pe care menopauza a mai uscat-o, în loc s-o umple cu rotunjimi moi, așa cum face de obicei. Doar pielea foarte albă a feței, lăsată un pic la gât și încrețită în jurul ochilor de un albastru marin, la fel de neobișnuit ca și silueta, spune ceva despre vârsta ei.

N-are mare lucru de făcut toată ziua, televizor, whatsapp-urile fetei ei, Delia, și telefoanele Letiției, care se plictisește în satul ăla. Chit că e francez, dar tot sat e. O sună cam la aceeași oră, doar să-și audă vocile. Poveștile și le-au cam spus, dar azi Anda are una nouă, despre un fost coleg de spital:
"Pe vremuri, în spital, doctorul Stătescu îmi ciupea un pic de curte, nimic serios, așa, ca-ntre colegi, eram căsătoriți amândoi. Ei, și-acum Mihnea Stătescu e pe Coasta de Vest, în California, și-mi mai dă câte-un telefon. Mai rar decât tine, Letiția! Și nici nu prea mă bucur când mă sună, e în cealaltă parte a globului, el are chef de vorbă, la mine e noaptea târziu. Dar primul lucru pe care mi l-a spus când a început pandemia știi care a fost? «Virusul e artificial, Anda! Poate l-au scăpat, poate l-au făcut scăpat, dar e lucrat în laboratorul chinez! De-asta nu-i dau de capăt!» Acum mulți o spun, dar atunci credeam povestea cu piața de animale vii din Wuhan, cu liliecii, o aiureală! Mihnea Stătescu și azi tot cu asta o ține langa: «E făcut în laborator, nu vezi, Anda, că nu se comportă ca ceilalți viruși?». Vorbim doar despre lucruri din trecut, el acolo a rămas, râdem de Profesorul Pop și de amanta lui, Lumința, care ne-a mâncat zilele, și pe-atunci râdeam de ei, dar râdeam albastru. Ne și vedem pe WhatsApp, eu știu că mă țin bine, sunt și mai tânără cu câțiva ani, dar bietul Mihnea Stătescu a îmbătrânit rău stând singur toată ziua! Nevastă-sa a murit, au ars-o și-o păstrează acolo, lângă șemineu, mi-a arătat urna luxoasă, uite-o pe Lulu, zice, ha-ha! Altfel nu-i lipsește nimic, fiu-său și-a făcut o situație grozavă în Sacramento, doar că relațiile bătrânului sunt aici, cum să-și mai facă altele acolo? Nici engleza n-o știe ca lumea. Fiul și nora sunt toată ziua la slujbă, muncesc în draci, cum e-n America, nepoți n-are, ăsta e oful lui, și-l înțeleg. Ce-ai zis? «Dacă vă înțelegeți, de ce nu vă luați?» Am auzit vorba asta și la tata, «omul din popor», așa-l numea mama. Păi nici dac-ar fi Mihnea aici, sincer, nu m-ar tenta să îngrijesc iar pe unul până își dă duhul, am mai făcut-o, mersi! Să mă ia la ei, acolo, să plătească pentru mine asigurarea de sănătate, care e enormă?! Nici dacă aș fi jună și belă n-ar face cineva asta pentru mine! De-asta nu mă omor după telefoanele lui care mă trezesc din somn, ce-mi trebuie?! Stau și mă uit la munte, respir aer curat, a fost o decizie înțeleaptă că am venit aici după ce m-am vaccinat".

S-a dat peste cap să intre în primele serii de vaccinare, făcând caz de bătrânețea în care nu credea.

Nu s-ar fi descurcat însă fără ajutorul Corinei, prietena ei din școală, "regina intervențiilor": în București erau locuri puține și amatori mulți. Corina a trimis-o la un centru anume, la ora fixată, și a mers perfect. Dar ea, Corina, a refuzat categoric să se vaccineze, cu toate că suporta greu restricțiile pandemiei.

Se deschisese un centru și în urbea de la munte, avea ambele vaccinuri, și Pfizer, și Moderna, dar locuitorii erau reticenți. Nici pe Florentina n-a convins-o ușor:
"Hai, lăsați, doamna doctor, că eu n-am nevoie de vaccin, sunt trăită-n aer liber, la munte!".

Până la urmă a cedat, au presat-o turiștii. Pe urmă, când le făcea rezervarea pe internet, le cerea și ea certificatul de vaccinare. Nu pare să fi avut cazuri, deși iarnă, vară, curtea Florentinei e plină de mașini venite de peste tot, mai ieri cu numere de Cehia, un grup întreg. La Paște, la Crăciun, în vacanțele copiilor e ticsit. Apoi curtea se mai golește, și la câteva zile se umple iar.

În primele luni de pandemie, Corina i-a transferat un mesaj de pe WhatsApp: președinta ue a declarat că sunt prea mulți bătrâni, îngrijirea lor costă prea mult și trebuie făcut ceva să le micșorăm numărul.

Parcă nu-i venea să creadă că se putea declara oficial așa ceva. Dar, după ce a tot primit de la foști colegi, inclusiv din școală, același mesaj și l-a văzut și pe Facebook, n-a mai știut ce să creadă.
"Hai, mamă, fii serioasă! Cum poate o femeie educată ca tine să pună botul la așa ceva?! Se vorbește despre société de vieillissement, dar asta nu înseamnă asasinat în masă! Cine răspândește prostiile astea?!", i-a semesuit fiică-sa, Delia, când a primit mesajul redirecționat.

Delia are contract pe cinci ani la o maison de retraite médicalisée pour la prise en charge des personnes âgées dépendantes în Occitanie, lângă Sète.
"Cine altcineva decât rușii? Trolii lor au umplut WhatsApp-ul cu porcăriile astea!", a comentat Letiția la telefon.
"Parcă spuneai că soțul Letiției, domnul Arcan, a lucrat la un radio american, nu?", a replicat Delia. "Ăștia dau vina pe ruși pentru orice se întâmplă. Nu văd de ce și-ar pierde timpul hackerii ruși cu astfel de mesaje!"

S-a contaminat și fiică-mea de la antiamericanismul francez, și-a spus Anda. Mai târziu, se va gândi că a fost influența lui Gleb, un kinetoterapeut cu care fiica ei lucra împreună la azilul ăla. Anda și-a dat seama că e rus după nume, dar fiică-sa susținea că e ucrainean.
"Rus, ucrainean, nu-i tot un drac?", a ridicat maică-sa din umeri.
"Chiar deloc!", s-a înverșunat Delia.

Anda o lasă să creadă ce vrea, oful ei rămâne același: fata ei nu e-n stare să-și găsească un soț francez, un conațional al străbunicii Monique. La începutul pandemiei încă mai spera, nu aflase cât de serioasă este povestea cu Gleb.

Delia nu s-a lăsat până n-a găsit o explicație mesajului Corinei: nu șefa UE, ci șefa Băncii Mondiale spusese că trebuie mărite costurile serviciilor sociale pentru bătrâni, fiindcă a crescut speranța de viață, deci cu totul altceva!
"Ce ți-a trimis Corina c'est de la désinformation, fake news, mama!"

Dar Anda și prietenele ei au rămas convinse că instituțiile oculte le-au pus gând rău. Îi spune asta și Letiției.
"Se plâng că n-au bani și ridică plafonul de vârstă, să moară oamenii înainte de pensie, dar nu spun ce economie au făcut cu pandemia! Păi ia cifra morților, cei cu covid, cei care nu s-au putut trata, și-ai să vezi c-a fost genocidul bătrânilor! În schimb, grija lor e să protejăm animalele de companie! Am citit într-unul din ziarele pe care le iau dimineața, ca să mă mai mișc măcar până la chioșcul de ziare, că de revelion vreți să interziceți împușcăturile și petardele ca să nu le speriați. Uite la ce caraghioslâcuri aberante ați ajuns! Delia e de acord, susține că auzul animalelor e mai fin și zgomotele le fac mai rău ca nouă, ea înghite nemestecat tot ce vede dincolo, doar-doar or considera-o ăia de-a lor, vezi să nu! Să renunțăm și la artificii, că sperie cățeii de rasă, nu ții minte c-a spus și Papa ceva despre animalele crescute pe post de copii? Cum de nu-ți amintești, Letiția, că doar trăiești într-o țară catolică! Da, ai dreptate, Franța nu mai e catolică, e laică și musulmană, d-aia o votează tot mai mulți pe Le Pen! Poluarea sonoră e nocivă pentru oameni, de-asta și eu am plecat din Unirii, pe unde trec ambulanțele, urlând, câte zece pe minut, sinistru! Dar una-i una și alta-i alta. Oamenii din vechime făceau zgomot ca să gonească anul vechi, este aici o întreagă filosofie, bătrânii nu pleacă de bunăvoie, ei trebuie împinși de la spate ca să lase loc tinerilor. Nu știu însă de ce voi simțiți nevoia să stricați plăcerea sărbătorilor! Bine, nu tu! Tu nu schimbi nimic, tu înghiți aberațiile lor, fiindcă ai vrut să trăiești printre ei, ca și Delia mea. Dar nu trebuie uitat care-i locul animalului și care-i locul omului, uite, cum face Florentina: noaptea îi dă drumul lui Zombi s-o ajute să scape de urs și ziua îl ține legat, ce-ar face altfel cu turiștii?"

Au apărut între timp destule pensiuni în orășel, dar la Pensiunea Dorului, de o stea, a Florentinei vin cam același gen de turiști: familiști cu venituri modeste și cu copii, să mai ia și ei o gură de aer, să mai vadă un munte. Preț convenabil, curte mare, mai multe corpuri de casă, un atu în pandemie: fiecare se gospodărește cum poate, își cară cu mașina ce are nevoie, mai dă o raită pe la Profi, la Lidl, n-are treabă cu ceilalți. Copiii, crescuți la bloc, se bucură de joaca afară cu mingea, cu sania, cu pisicile, cu Pixi, pomeranianul alb și pufos, dornic de musafiri, care îl latră pe cel care intră în curte până îl vede că se-așază să stea. Florentina nu primește grupurile de tineri, ăștia beau, se droghează, fac scandal, ea nu vrea să-și supere clienții de bază, familiile.

Andei îi convin cel mai mult perechile tinere: pleacă de dimineață în drumeții, se strecoară cu mașina cum pot prin traficul de pe DN1 și mai apar seara. Cei cu copii sunt mai statici, se bălăbăne prin curtea Florentinei cu mască, fără mască, mai fac un grătar, mai pun o muzică: nu manele, i-a instruit Florentina, ca să nu-i deranjeze pe locatarii vilelor. Plozii lor mai plâng, mai țipă, se mai ceartă, dar ea a asigurat-o pe Florentina că n-o supără, că-i aduc aminte de copiii ei la vârsta lor.
Dar toate amintirile sunt plăcute? Unele da, altele nu.
Amintirea covidului Deliei îi dă și-acum frisoane.

Curând după începutul pandemiei, în acea maison de retraite médicalisée unde lucra Delia s-a descoperit un focar de SARS-Cov-2. Pacienții au fost transferați în spitalele din zona Languedoc-Roussillon, unde, din păcate, o parte dintre ei aveau să moară. Controalele sanitare ulterioare, presa și reclamațiile rudelor vor susține că nu se luaseră destul de rapid măsurile sanitare pentru izolarea bolnavilor și internarea lor rapidă în unitățile specializate. Conducerea și personalul au fost anchetate, spitalul închis, patronii s-au trezit mai întâi amendați, apoi trimiși în judecată.

Delia n-a mai avut când să dea declarații la tribunal, fiindcă era deja internată.
"A fost o formă moderată, slavă Domnului! Dar zile întregi n-am mai avut vești de la ea și am stat ca pe jar! Să ai copilul bolnav la 3.000 de kilometri și să n-ai cum să-l ajuți e coșmarul de pe lume!", i s-a plâns, la telefon, Letiției.
"Și dacă n-ați fi trăit în țări diferite, tu în România și ea în Franța, tot n-ai fi avut cum s-o ajuți! După ce bolnavul este internat, nu mai are nimeni acces la el. În câteva săptămâni, cei tineri și puternici ies pe picioarele lor, ceilalți în sicriu sigilat."

În loc s-o calmeze, răceala cu care i-a răspuns Letiția o panicase și mai tare. Doar o femeie fără copii poate să-ți spună așa ceva! În afară de romanul și moștenirile ei, n-o interesează nimic, s-a gândit.

O vreme i s-a cam luat de Letiția, deși Delia se externase și-i trimisese mai multe SMS-uri, sunt bine, bisous.

Când, pe la 12 noaptea, o suna Mihnea Stătescu, avea mai multă răbdare cu el și cu virusul chinezesc.

Letiția însă n-a părut să-i observe proasta dispoziție și-i telefona tot mai des. Îi răspundea mai ațos decât de obicei, dar nu se putea abține, fiindcă la vilă n-o sună multă lume, mai ales din afară.

Dar nici Letiția nu prea are cu cine să vorbească în România. Păcat, fiindcă telefoanele n-o costă, domnul Arcan are gratuitate, a fost jurnalist la radio Europa Liberă și câteodată mai comentează evenimente politice din Franța.
"Dar mai există postul ăsta?", a întrebat-o acră Anda.
"Sigur că există! Și-i foarte bun! Crezi că altfel l-ar plăti congresmenii americani?!", s-a umflat în pene Letiția.

Dar s-a dezumflat repede, o ia plăcerea vorbitului și n-are scrupule să dea din casă. Se plânge că trebuie să se lupte cu Petru, e tot mai sedentar, tot mai greoi și deloc dispus să se mute din satul ăla al lor.
"Tu, ca doctoriță, mă înțelegi, Anda. Ce mă fac singură cu el dacă pățește ceva?! Într-un oraș ca Tours e altceva", s-a lamentat.

Pe urmă încerca să-l scuze, a rămas invalid după un atentat terorist la radio Europa Liberă. Fusese cu mult timp înainte, și Anda n-a stat s-o verifice pe Google, dar se cam îndoia, fiindcă nu auzise de așa ceva.

Încet-încet însă, resentimentul față de Letiția i-a scăzut și, după un timp, trebuia să facă efort ca să-și mai aducă aminte de ce fuseseră en froid ele două.

"De la o anumită vârstă, trebuie să-ți administrezi atent banii și relațiile. Cu ce-ai adunat, cu atâta rămâi", i-a spus Anda fiică-sii.
"Ce înțeleaptă ai devenit", i-a răspuns Delia, morocănoasă.

N-a început să-și caute alt job imediat ce s-a externat. Se plângea că e obosită, că respiră greu. A avut un long Covid, depresia a ținut-o mult și-a rămas cu un gust și un miros mai slabe, susține ea.
"Nu te mai îngrijora, mamă, are cine să mă îngrijească!", a repezit-o.

O îngrijea Gleb. Așa a aflat că se mutaseră împreună dinainte de pandemie.

Atunci, pe loc, i-a părut bine că fata ei nu era singură, dar când s-a mai gândit pe urmă, și-a dat seama că nu era partida pe care i-o dorea: un kinetoterapeut și, pe deasupra, rusnac.