Războiul nu are chip de femeie

 
Svetlana Aleksandrovna Aleksievici este o scriitoare și jurnalistă din Belarus. S-a născut la Stanislaviv, Ucraina, pe 31 mai 1948, dintr-un tată bielorus și o mamă ucraineană, și a crescut în Bielorusia (denumirea țării în perioada sovietică). După terminarea școlii, a lucrat ca reporter la mai multe ziare locale, înainte de a absolvi Universitatea de Stat din Belarus (1972) și de a deveni corespondent al revistei literare Neman din Minsk (1976).

De-a lungul carierei sale de jurnalist, Aleksievici s-a specializat în narațiuni literare întemeiate pe declarațiile martorilor oculari, istorii orale ale mai multor evenimente dramatice din istoria sovietică: al Doilea Război Mondial, războiul din Afghanistan, căderea URSS, dezastrul de la Cernobîl. În urma persecuțiilor politice din partea administrației Lukașenko, a părăsit Belarusul în 2000, trăind timp de un deceniu la Paris, Göteborg și Berlin. În 2011 s-a mutat înapoi la Minsk.

A publicat mai multe volume care s-au bucurat de apreciere, cărți publicate sau în curs de publicare în 43 de limbi și în 47 de țări: Războiul nu are chip de femeie (U voinî ne jenskoe lițo, 1985), ce cuprinde mărturii ale femeilor care au luptat în al Doilea Război Mondial, titlu vândut în peste 2 milioane de exemplare; Ultimii martori (Poslednie svideteli, 1985), amintiri ale adulților care în vremea celui de-al Doilea Război Mondial erau copii; Soldații de zinc (Ținkovîe malciki, 1989), despre experiențele soldaților sovietici în războiul din Afghanistan; Zacearovannîe smertiu (Fermecați de moarte, 1993), despre sinuciderile provocate de prăbușirea Uniunii Sovietice; Dezastrul de la Cernobîl (Cernobîlskaia molitva, 1997), mărturii ale supraviețuitorilor celei mai mari catastrofe nucleare din istorie; și Vremea second hand (Sfârșitul omului roșu sau Vremea dezvrăjirii, 2013), o încercare de portretizare a "omului sovietic" prin amintirile generațiilor nostalgice de după căderea imperiului comunist.

Svetlanei Aleksievici i s-au acordat numeroase premii pentru cărțile sale, iar în anul 2015 a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru Literatură, "pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră".

Bătucit-au cărare în noapte...

1978-1985
Scriu o carte despre război...

Eu, care nu m-am dat niciodată în vânt după cărțile de război, deși în copilăria și tinerețea mea acestea erau lecturile preferate ale tuturor celor de-o seamă cu mine. Și nu e de mirare - noi eram copiii Victoriei. Copiii învingătorilor. Ce țin minte mai întâi despre război? Suferința mea de copil printre cuvinte neînțelese mie și care-mi stârneau teamă. Războiul era pomenit tot timpul: la școală și acasă, la nunți și botezuri, la sărbători și la parastase. Chiar și în discuțiile dintre copii. Un băiat din vecini m-a întrebat o dată:
- Ce fac oamenii sub pământ? Cum trăiesc acolo?

Voiam și noi să descifrăm taina războiului.

Totul izvora pentru noi din lumea aceea grozavă și misterioasă. În familia noastră, bunicul ucrainean, tatăl mamei, murise pe front, era îngropat undeva în pământ maghiar, iar bunica bielorusă, mama tatălui meu, murise de tifos printre partizani, doi dintre fiii ei fuseseră înrolați și dispăruseră fără urmă în primele luni de război, din trei se întorsese unul singur - tatăl meu. Unsprezece rude mai îndepărtate ale noastre, împreună cu copiii lor, fuseseră arse de vii de nemți - care în bojdeucile lor, care în biserica din sat. Așa era în fiecare familie. La toată lumea.
Multă vreme după aceea, băieții din sat s-au luptat "de-a rușii și nemții". Strigau cuvinte nemțești: Hande hoch! Zuruck! Hitler kaput![i]

Nu cunoșteam lumea fără război, lumea războiului ne era singura cunoscută, iar oamenii războiului erau singurii oameni pe care-i știam. Nici acum eu nu știu altă lume și alți oameni. Dar oare au existat într-adevăr și alții, cândva?

Satul copilăriei mele de după război era un sat al femeilor. Al muierilor. Nu-mi amintesc de glasuri bărbătești. Și așa mi-a rămas în minte: despre război povestesc muierile. Și plâng. Cântă aproape de atâta plâns.

În biblioteca școlii, jumătate din volume sunt despre război. Și în cea sătească, și în cea de la centrul raional, unde tata mergea deseori după cărți. Acum am aflat de ce. Întâmplător oare? Noi tot timpul ne-am războit sau ne-am pregătit de război. Ne aminteam cum luptaserăm. Niciodată n-am trăit altfel, probabil, nici nu știm. Nu ne închipuim cum se poate trăi altfel. Va trebui cândva să petrecem multă vreme deprinzându-ne.

În școală ne-au învățat să iubim moartea. Scriam compuneri despre cum eram gata să murim în numele... Visam...

Dar vocile de pe stradă strigau despre altceva, ne ispiteau mai tare.

Multă vreme am fost un om al cărților, pe care realitatea îl speria și-l atrăgea deopotrivă. Pentru că nu cunoșteam viața, am devenit neînfricată. Acum mă gândesc: dacă aș fi fost un om mai ancorat în realitate, m-aș mai fi putut arunca oare cu capul înainte în această prăpastie? De unde au venit toate astea - din neștiință? Sau dintr-un instinct al drumului? Căci există un instinct al drumului...

Multă vreme am fost în căutare... Prin ce cuvinte aș putea să comunic ceea ce aud? Căutam un gen literar care să corespundă felului cum văd eu lumea, cum funcționează vederea mea, auzul...

La un moment dat mi-a căzut în mână cartea Ia iz ognennoi derevni de Ales Adamovici, Ia. Brîl și V. Kolesnik[ii]. O asemenea zguduire sufletească nu mai simțisem decât o dată în viață, când îl citisem pe Dostoievski. Dar aici forma era neobișnuită: romanul e o colecție de voci ale vieții înseși. Ceea ce auzisem în copilărie, ceea ce se aude azi pe stradă, acasă, în cafenele, în troleibuz. Iată deci! Cercul se închisese. Găsisem ceea ce căutam. Ceea ce presimțeam că există.

Ales Adamovici a devenit învățătorul meu...
 
Doi ani de zile, mai mult decât să mă întâlnesc și să scriu, m-am gândit. Am citit. Despre ce avea să fie cartea mea? Ei da, încă o carte despre război... La ce bun? Existaseră deja mii de războaie - mai mari sau mai mici, mai cunoscute sau mai necunoscute. Și despre ele se scriseseră încă mai multe cărți. Și totuși... Scriseseră bărbații despre bărbați - asta mi-a fost clar de îndată. Tot ce știm despre război ne-a fost spus de un "glas de bărbat". Suntem toți prizonierii reprezentărilor "masculine" și ai percepției "masculine" a războiului. Ai cuvintelor "masculine". În timp ce femeile tac. Căci nimeni în afară de mine nu i-a pus vreodată întrebări bunicii mele. Mamei mele. Tac chiar și femeile care au fost pe front. Dacă încep vreodată brusc să-și aducă aminte, povestesc nu războiul "femeilor", ci pe cel "al bărbaților". Își acordează vocea la canon. Și doar acasă sau în cercul prietenelor cu care au fost pe front încep să vorbească, lăcrimând, despre războiul lor, necunoscut mie. Nu numai mie, nouă tuturor. În călătoriile mele jurnalistice am fost nu o dată martoră - unică ascultătoare - a unor texte noi. Și atunci eram zguduită ca în copilărie. Întrezăream în povestirile acestea rânjetul hidos al unei realități tainice... În relatările femeilor nu se simte deloc sau aproape deloc ceea ce ne-am obișnuit să citim și să auzim: cum niște oameni i-au ucis în mod eroic pe alții și i-au învins. Sau au pierdut. Care era tehnica de luptă, care erau generalii. Povestirile femeilor sunt altfel și vorbesc despre altceva. Războiul "femeilor" are culorile și mirosurile lui, petele lui de lumină și de întuneric și propriul său spațiu senzorial. Cuvintele sale. În el nu există eroi și izbânzi de necrezut, ci numai oameni pur și simplu, care se îndeletnicesc cu o treabă omenesc-neomenească. Și în el suferă nu doar ei (oamenii!), ci și pământul, și păsările, și copacii. Toți cei care trăiesc alături de noi pe pământ. Și suferă fără cuvinte, ceea ce e mai înfricoșător.

Dar de ce? m-am întrebat nu o dată. De ce oare, dacă-și apăraseră și-și ocupaseră locul într-o lume cândva exclusiv masculină, femeile nu și-au apărat și istoria? Cuvintele și sentimentele? Singure nu și-au dat crezare. Un întreg univers ne este ascuns. Războiul lor a rămas necunoscut...
 
Vreau să scriu istoria acestui război. Istoria femeilor.
 
După primele întâlniri...

Sunt uimită: în armată, aceste femei au fost instructor sanitar, lunetist, mitralior, comandant de tun antiaerian, genist, iar astăzi sunt contabile, laborante, ghizi turistici, învățătoare... Rolurile nu se suprapun - atunci și acum. E ca și cum nu și-ar aminti de sine, ci de alte fetișcane. Ele însele se miră în ziua de azi. Și istoria se "umanizează" sub ochii mei, începe să se asemene cu viața cotidiană. Se naște o altă percepție.

Am întâlnit povestitoare formidabile, în viața cărora sunt episoade care pot concura cu cele mai izbutite pagini ale clasicilor. Omul se vede atât de limpede de sus - din cer - și de jos - de pe pământ! În fața lui e tot drumul în sus și cel în jos - de la înger la fiară. Amintirile nu sunt povestiri care reproduc, părtinitor și imparțial, o realitate dispărută, ci re-nașteri ale trecutului, când timpul merge înapoi. Sunt în primul rând creație. Istorisind, femeile creează, își "scriu" viața. Se întâmplă să și-o și "termine de scris", să și-o și "rescrie". Trebuie să fiu de aceea atentă. În gardă. În același timp, durerea topește, distruge orice falsitate. Temperatura e prea înaltă! M-am convins că femeile simple se poartă mai sincer - asistentele, bucătăresele, spălătoresele... Ele - cum să spun mai limpede? - scot cuvintele din ele însele, nu din ziare și din cărțile citite - nu din gura altuia. Ci numai din propriile suferințe și din ceea ce au trăit și au simțit singure. Oricât ar părea de ciudat, sentimentele și limbajul femeilor instruite sunt deseori mai supuse schimbărilor pe care le aduce timpul. Codificării generale impuse de factorul temporal. Sunt infestate de o cunoaștere secundară. De mituri. Adeseori e nevoie să mergi mult, să parcurgi mai multe cercuri ca să ajungi la povestirile despre războiul "femeilor", nu "al bărbaților" - cum au atacat, cum s-au retras, în ce sector al frontului... Nu e suficientă o singură întâlnire, ci mai multe. Ca unui portretist încăpățânat.

Petrec multă vreme într-o casă sau un apartament necunoscut, uneori câte o zi întreagă. Bem ceai, probăm bluze cumpărate nu demult, discutăm pieptănături și rețete culinare. Ne uităm împreună pe fotografiile nepoților. Și atunci abia... După un timp - nu poți să știi niciodată după cât și de ce -, vine deodată clipa aceea mult așteptată când femeia se îndepărtează de șablon - șablonul de ghips și de beton armat, asemenea monumentelor noastre - și se apropie de sine. Pătrunde în sine. Începe să-și amintească nu războiul, ci tinerețea. O bucată din viață... Acest moment nu trebuie scăpat. Nu trebuie pierdut! Numai că, deseori, după o zi lungă, plină de cuvinte, de întâmplări, de lacrimi, în memorie rămâne o singură frază (dar ce frază!): "Am plecat pe front atât de mică, încât în timpul războiului am și crescut". Pe aceasta o și las în caiet, deși pe casetă am înregistrat zeci de metri de bandă. Patru-cinci casete...

Ce mă ajută? Mă ajută faptul că ne-am obișnuit să trăim împreună. Laolaltă. Suntem oameni care trăiesc în sobornicie. În comun. Totul e la comun - și fericirea, și lacrimile. Ne pricepem să suferim și să povestim despre suferință. Suferința ne justifică viața grea și neașezată. Pentru noi, suferința este o artă. Și trebuie să recunosc că femeile pornesc cu mult curaj pe calea aceasta...
 
Cum mă întâmpină?

Mă numesc "fetiță", "fetișoară", "copiliță". Probabil că, dacă aș fi făcut parte din generația lor, s-ar fi purtat altfel cu mine. Fără bucuria și fără uimirea pe care le-o dăruiește întâlnirea dintre tinerețe și bătrânețe. Liniștit și de la egal la egal. Este un element foarte important faptul că atunci erau tinere, iar acum, când își amintesc, sunt bătrâne. Își amintesc după o viață - după patruzeci de ani. Îmi dezvăluie precaute lumea lor, mă menajează: "Imediat după război m-am măritat. Și m-am ascuns în spatele soțului. În spatele vieții de zi cu zi, a scutecelor. M-am ascuns intenționat. Și mama mă ruga: «Taci! Taci! Nu mărturisi!» Mi-am îndeplinit datoria față de Patrie, dar mi-e sufletul greu că am fost acolo. Că știu ce înseamnă... Iar tu ești o copiliță. De tine mi-e milă..." Văd deseori cum stau și își ascultă vocea interioară. Vocea sufletului. O compară cu vorbele. Cu anii - ani mulți -, omul înțelege că asta i-a fost viața, iar acum trebuie să se împace și să se pregătească de plecare. Dar nu prea-i vine și i se pare nedrept să dispară pur și simplu. În grabă. Din mers. Și, când privește înapoi, simte în el dorința nu doar de a povesti despre ale sale, ci și de a ajunge la secretul vieții. De a-și răspunde sieși la întrebarea: de ce i s-au întâmplat toate câte i s-au întâmplat? Privește totul cu o privire puțin tristă, de rămas-bun... aproape de dincolo... Nu mai are rost să mintă și să se mintă. Înțelege că, fără gândul morții, omul nu poate fi deslușit. Taina ei plutește deasupra a toate.

Războiul este o experiență prea intimă. Și la fel de nemărginită ca și viața omului...

O singură dată o femeie (o aviatoare) a refuzat să ne întâlnim. Mi-a explicat la telefon: "Nu pot... Nu vreau să-mi amintesc. Am fost trei ani la război... Și trei ani de zile nu m-am simțit femeie. Organismul meu a devenit asemenea unui cadavru. N-am avut menstruație și aproape nici un fel de dorințe femeiești. Și fusesem frumoasă... Când viitorul meu soț mi-a cerut mâna... Era în Berlin, lângă Reichstag... Mi-a spus:
- Războiul s-a încheiat. Am rămas în viață. Am avut noroc. Hai să ne căsătorim!

Mie mi-a venit să plâng. Să țip. Să-l lovesc! Cum să ne căsătorim? Acum? Printre toate astea? În funinginea asta, printre cărămizile înnegrite... Uită-te la mine! Uită-te cum sunt! Fă mai întâi din mine femeie: adu-mi flori, fă-mi curte, spune-mi vorbe frumoase! Mi-e atât de dor de toate astea! Abia aștept! Mai că nu l-am lovit... Mi-a venit să-l lovesc... El avea un obraz ars, roșu tot, și am văzut atunci că înțelesese - pe obrazul acesta îi curgeau lacrimi. Peste cicatricile încă proaspete... Și i-am spus fără să cred eu însămi ce spun:
- Bine, hai să ne căsătorim!
Iertați-mă!... Nu pot..."

Am înțeles-o. Dar aceasta este și ea o pagină - sau o jumătate de pagină - din viitoarea carte.

Texte, texte. Peste tot - texte. În apartamentele de la oraș și în căsuțele de la țară, pe stradă, în tren...

Ascult... Mă transform tot mai mult într-o ureche uriașă, întoarsă tot timpul către celălalt. "Citesc" glasuri.
 
Omul este mai mare decât războiul...

Îmi rămân în minte exact momentele când este mai mare. Atunci îl stăpânește ceva mai puternic decât istoria. Trebuie să-mi propun un scop mai larg - să scriu adevărul despre viață și moarte în general, nu numai despre război. Să pun întrebarea lui Dostoievski: cât de mult e omul om[iii] și cum putem să apărăm omenescul din noi? E neîndoielnic că răul ispitește. E mai abil decât binele. Mai atrăgător. Mă cufund tot mai adânc în lumea războiului, tot restul a pălit puțin, a devenit mai obișnuit decât de obicei. E o lume grandioasă și prădătoare. Înțeleg acum singurătatea celui care s-a întors de acolo. Ca de pe o altă planetă sau de pe lumea cealaltă. El știe ceva ce alții nu știu, și cunoașterea aceasta nu se poate căpăta decât acolo, în apropierea morții. Când încearcă să redea ceva în cuvinte, are senzația unei catastrofe. Amuțește. Vrea să povestească, ceilalți ar vrea să-l înțeleagă, dar toți sunt neputincioși.

Femeile acestea se află întotdeauna într-un alt spațiu decât ascultătorii lor. Sunt înconjurate de o lume nevăzută. Sunt cel puțin trei participanți la discuție: cea care povestește acum, tot ea, dar așa cum era atunci, în momentul în care s-au petrecut evenimentele, și eu. Scopul meu este în primul rând să ajung la adevărul acelor ani, al acelor zile. Fără denaturările produse de sentimente. Imediat după război, fiecare ar povesti un anume război, după mai multe decenii, ceva se schimbă în ea, firește, pentru că acum își pune deja în amintiri toată viața. Se pune pe sine, pe de-a-ntregul. Cum a trăit în toți anii de atunci încoace, ce a citit, ce a văzut, pe cine a întâlnit. În fine, dacă e sau nu fericită. Uneori discutăm între patru ochi, alteori lângă povestitoare mai e cineva. Un membru al familiei. O prietenă - de ce fel? Prietenele de pe front sunt una, toate celelalte - alta. Mărturiile - documentele - acestea sunt vii, se schimbă și șovăie odată cu noi, din ele se poate scoate la nesfârșit câte ceva. Ceva nou care ne e necesar în clipa asta. În momentul de față. Ce căutăm? Cel mai adesea nu isprăvi vitejești și eroism, ci lucruri mici și omenești, ceea ce ne e cel mai interesant și mai apropiat. De pildă, ce mi-ar plăcea mie să știu cel mai mult din viața Greciei antice... Din istoria Spartei... Aș vrea să citesc cum și despre ce vorbeau atunci oamenii acasă. Cum plecau la război. Ce cuvinte își spuneau în ultima zi și în ultima noapte dinaintea despărțirii de cel drag. Cum îi conduceau pe oșteni la luptă. Cum îi așteptau de la război... Nu pe eroi și pe conducătorii de oști, ci pe tinerii obișnuiți...

Istoria redată prin relatările martorelor și participantelor care au rămas neobservate. Da, asta mă interesează, asta aș vrea să transform în literatură. Dar povestitoarele mele nu sunt numai martori, sunt cel mai puțin martori, ci actori și creatori. E imposibil să te apropii de realitate până dai nas în nas. Între noi și ea se găsesc sentimentele noastre. Îmi dau seama că am de-a face cu versiuni, fiecare are propria versiune, și că abia din ele, din numărul și intersectările lor, se naște imaginea vremurilor și a oamenilor care le locuiesc. Dar n-aș vrea ca despre cartea mea să se spună: eroinele ei sunt reale și nimic mai mult. Este, vezi Doamne, istorie. Numai istorie.

Scriu nu despre război, ci despre omul aflat în război. Scriu nu istoria războiului, ci istoria sentimentelor. Sunt un istoric al sufletului. Pe de o parte, cercetez omul concret, trăitor al unor vremuri anume și participant la evenimente specifice, pe de alta, trebuie să deslușesc în el omul dintotdeauna. Tremurul veșniciei. Ceea ce există de-a pururi.

Mi se spune: ei, da, amintiri - adică nici istorie, nici literatură. Pur și simplu viață, plină de impurități și necurățată de mâna artistului. Materia primă brută a vorbirii, de care e plină fiecare zi. Cărămizi risipite peste tot. Dar cărămizile nu fac încă un altar! Pentru mine, însă, lucrurile stau altfel... Exact acolo, în glasul cald al omului, în reflecția vie a trecutului e ascunsă bucuria neîncepută și e dezgolit tragismul ineluctabil al vieții. Haosul și pasiunea ei. Natura ei singulară și de nepătruns. Acolo acestea nu au fost supuse încă nici unui fel de prelucrare. Sunt autentice.

Construiesc altare din sentimente... Din dorințele noastre, din dezamăgiri. Din visări. Din ceea ce a fost, dar poate oricând să ne scape printre degete.
 
Încă o dată despre același lucru... Mă interesează nu numai realitatea care ne înconjoară, ci și cea dinăuntrul nostru. Mi se pare interesant nu evenimentul în sine, ci cel din sfera sentimentelor. Sufletul evenimentului, să spunem. Pentru mine, sentimentele sunt o realitate.

Și istoria? Ea trăiește pe stradă. În mulțime. Cred că în fiecare dintre noi e o bucățică de istorie. Într-unul o jumătate de pagină, în altul - două-trei. Împreună scriem cartea vremurilor. Fiecare își strigă propriul adevăr. Coșmarul nuanțelor. Și totul trebuie ascultat și deslușit, trebuie să mă topesc în toate acestea, să devin una cu ele. Și în același timp să nu mă pierd pe mine însămi. Să unesc vorbirea străzii cu literatura. Dificultatea mai constă și în faptul că despre trecut vorbim în limbajul de azi. Cum să transmitem cu ajutorul lui emoțiile acelor timpuri?
 
De dimineață, un apel:
- Nu ne cunoaștem... Dar am venit din Crimeea, vă sun de la gară. Stați departe? Vreau să vă povestesc propriul meu război...

Așa deci!

Iar eu și fetița mea avuseserăm de gând să mergem în parc. Să ne dăm în carusel. Cum să-i explic unui omuleț de șase ani cu ce mă ocup? Nu demult, m-a întrebat:
- Mami, ce e aia război?

Cum să-i răspund...? Vreau s-o trimit în lume cu o inimă simțitoare și o învăț că nu putem rupe pur și simplu o floare. Că e păcat să strivești o vaca-Domnului, să rupi aripa unei libelule. Dar cum să-i explici unui copil războiul? Moartea? Să-i răspunzi la întrebarea: de ce acolo oamenii se omoară? Îi omoară chiar și pe cei mici, așa cum e ea. Noi, adulții, suntem ca niște conspiratori. Noi știm despre ce e vorba. Dar copiii? După război, mie părinții mi-au explicat cumva, dar copilului meu eu nu mai sunt în stare să-i explic. Să găsesc cuvintele necesare. Războiul ne place tot mai puțin, ne e tot mai greu să-i găsim justificare. Pentru noi e pur și simplu din ce în ce mai mult o crimă. Cel puțin pentru mine.

Să scriu o carte despre război de la care să ți se facă greață, după care să respingi fie și numai gândul războiului. Să-ți pară nebunesc. Să li se facă până și generalilor silă...

Prietenii mei bărbați (spre deosebire de prietene) sunt uluiți de această logică "femeiască". Și aud din nou argumentul "masculin": "Tu n-ai fost la război". Dar poate că asta e bine: nu mi-e cunoscută patima urii, am privirea nedeformată. Nemilitarizată, nemasculinizată.

În optică există noțiunea de "luminozitate" - capacitatea obiectivului de a fixa mai mult sau mai puțin clar reprezentarea surprinsă. La fel, memoria feminină a războiului este cea mai "luminoasă" după criteriul încordării emoționale, al durerii. Aș spune chiar că războiul "femeilor" e mai înspăimântător decât "al bărbaților". Bărbații se ascund în spatele istoriei, al faptelor, războiul îi fascinează ca acțiune și confruntare de idei, de interese diferite, în timp ce femeile sunt copleșite de emoții. Și încă un lucru - bărbații sunt pregătiți încă din copilărie pentru eventualitatea ca, într-o zi, să trebuiască să tragă. Pe femei nimeni nu le învață așa ceva... ele n-au avut niciodată de gând să facă asta... Și ele își amintesc altceva, și își amintesc altfel. Sunt capabile să vadă ceea ce bărbaților le rămâne inaccesibil. Repet: războiul lor are miros, are culoare, e plin de detaliile lumii și ale existenței: "ni s-au dat ranițe, și noi ne-am cusut din ele fuste"; "la comisariat, am intrat pe o ușă în rochie, pe alta am ieșit în pantaloni și cămașă, mi-au tăiat coada, mi-au lăsat doar un zuluf pe frunte..."; "nemții au împușcat tot satul și au plecat... Am ajuns noi acolo: nisip galben, călcat în picioare, și pe el - o ghetuță de copil..." Nu o dată am fost prevenită (mai ales de către scriitorii-bărbați): "Au să-ți inventeze povești femeile tale. Au să-ți scornească". Dar eu m-am convins: așa ceva nu se poate născoci. De la cine să copiezi? Dacă e cineva de la care poți copia, aceea e numai viața, numai ea are atâta fantezie.

Indiferent despre ce ar vorbi, femeile țin întotdeauna minte că războiul e în primul rând o crimă și apoi o corvoadă. Și apoi - pur și simplu viață obișnuită: cântau, se îndrăgosteau, își puneau bigudiuri...

În centrul atenției e întotdeauna faptul că războiul e insuportabil și că nu vor să moară. Și încă mai insuportabil și mai puțin dorit e să omoare, pentru că femeia dă viață. Dăruiește. O poartă multă vreme în trupul ei, o dezmiardă. Mi-am dat seama că femeilor le e mai greu să ucidă.
 
Bărbații... Greu le lasă pe femei să pătrundă în lumea lor, pe teritoriul lor.

La fabrica de tractoare din Minsk am căutat o femeie care fusese lunetist. Fusese faimoasă. Se scrisese nu o dată despre ea în gazetele de pe front. La Moscova mi se dă-duse numărul de telefon de acasă al unei prietene a ei, dar un număr vechi. Numele de familie îl aveam de asemenea pe cel de fată. M-am dus la fabrica unde știam că lucrează, la secția de personal, și am auzit de la bărbați (directorul fabricii și șeful secției de personal):
- Dar ce, nu-s destui bărbați? La ce vă trebuie poveștile astea ale femeilor? Închipuiri de-ale lor...

Bărbații se temeau că femeile aveau să povestească un alt război, unul greșit.

Am fost într-o familie... Și soțul, și soția făcuseră războiul. Se întâlniseră pe front și acolo se și căsătoriseră:
- Nunta am sărbătorit-o în tranșee. Înainte de bătălie. Rochia albă mi-am cusut-o dintr-o parașută nemțească.

El fusese mitralior, ea - agent de transmisiuni. Bărbatul și-a trimis imediat soția la bucătărie:
- Pregătește ceva de pus pe masă!

Ceainicul dăduse deja în clocot, sendvișurile erau tăiate, ea abia se așezase alături de noi, când el a ridicat-o din nou:
- Dar căpșunele? Unde-i roada noastră de la țară? După rugăminți insistente din partea mea, i-a cedat locul - fără voie, spunând: Povestește cum te-am învățat! Fără lacrimi și fără fleacuri femeiești, de genul voiam să fiu frumoasă și am plâns când mi-au tăiat cosița.

Ulterior, ea mi-a mărturisit în șoaptă:
-Toată noaptea a studiat cu mine Istoria Marelui Război de Apărare a Patriei. Se temea de ce-am să spun. Și acum e îngrijorat că n-am să-mi amintesc cum trebuie. Așa cum se cuvine.

Am văzut asta nu o dată, nu într-o singură familie.

Da, femeile plâng mult. Țipă. După plecarea mea iau pastile de inimă, cheamă salvarea. Dar chiar și așa mă roagă: "Vino! Vino neapărat! Am tăcut atâta vreme. Patruzeci de ani..."

Îmi dau seama că strigătul și plânsetul nu pot fi prelucrate, altfel esențială are să fie nu plânsetul, nu strigătul, ci prelucrarea lor. În locul vieții are să rămână literatura. Așa este materialul, asta e temperatura lui. Tot timpul dă pe dinafară. Omul se vede cel mai bine și se dezvăluie în război și, poate, în iubire.