Opera poetică

Orice reeditare a creaţiei lui Eminescu este un act temerar; ţi-l asumi numai cu condiţia smereniei şi cu conştiinţa că, peste toate neîmplinirile, ediţia pe care o pui în circulaţie trădează cît mai puţin identitatea cea adevărată a lumii poetice pe care a întemeiat-o Eul eminescian.

Numai astfel se pot înfrunta dificultăţi de diferite naturi, care îşi au punctul de plecare în faptul că Eminescu nu şi-a editat el însuşi nici măcar o parte din creaţia sa în volum; chiar dacă pare a fi avut o asemenea intenţie, va fi părăsit-o. Fără îndoială din conştiinţa că niciodată varianta ultimă a unei creaţii poetice nu este şi definitivă.

Argumentează în acest sens şi marele număr de variante-manuscris, "de laborator", pentru aceleaşi poeme, şi revizuirea unor creaţii poetice chiar după publicarea lor (în Familia sau în Convorbiri literare sau în altă parte), tipărirea ca poeme autonome a unor ipostaze diferite, dar complementare ale înscrierii în procesul de semnificare poetică a raportului Eu-lui cu Lumea.

Principiul poetic eminescian este al îngemănării, al consubstanţialităţii expresie-sens. "Fond şi formă să se pătrundă, să se confunde." - nota poetul foarte devreme, pe cînd traducea cartea lui Rötscher, Arta reprezentaţiei dramatice. În baza acestui principiu, Eminescu se adînceşte concomitent în lăuntrul fiinţei şi în lăuntrul limbii, căutînd spaţiul în care fiinţa, cu întrebările pe care poetul şi le asumă, şi limba, cu virtuţile ei întemeietoare, îşi corespund, intră în comunicare; construirea poemului eminescian este tocmai căutarea acestui spaţiu, sacru, în care Cuvîntul să-şi recupereze esenţa originară.

În acest sens, Eminescu este întîiul poet român care, pe de o parte, nu mai descrie "poetic" lumea, ci îşi asumă întrebările fiinţei, pe de alta, schimbă radical esenţa poeziei: nu creaţie artistică prin limbă (ca la Alecsandri, de exemplu), ci creaţie artistică în limbă.

Prin aceasta, Poezia devine, în sensul lui Croce, o artă specifică, nu un gen literar - genul liric, alături de genul epic, genul dramatic, în interiorul a ceea ce se numeşte în mod curent arta cuvîntului.
Această mutaţie, radicală, în istoria poeziei româneşti este concomitentă şi consubstanţială constituirii limbajului poetic - prin Eminescu - într-un sistem de semne autonom: nu o variantă stilistică rezultînd din devierea de la limba literară, ci un sistem specific care a luat naştere în interiorul limbii române ca limbă istorică, dar care şi-a constituit o identitate proprie fonetic-prozodică şi semantic-funcţională tocmai prin recuperarea esenţei originare a limbii, uitată în stratul ei de adîncime, inaccesibil cunoaşterii lumii fenomenale.


În circumstanţe speciale cunoscute, şi-a asumat cel dintîi rolul editării creaţiei poetice eminesciene Titu Maiorescu.

Apărut, la sfîrşitul anului 1883, la Editura Socec, în condiţii grafice de excepţie, volumul M. Eminescu, Poesii (datat 1884) se constituie în ediţie de consacrare, impunînd creaţia poetică eminesciană ca expresie a dezvoltării conştiinţei de sine a poeziei româneşti.

Este foarte posibil ca tocmai această înţelegere să fi determinat aprecierea lui Perpessicius: "Ediţia Maiorescu a rămas şi pînă astăzi modelul celei mai înalte orînduiri a poeziilor lui Eminescu".

Precedată de un scurt Cuvînt al criticului-editor, cu rol doar lămuritor, privitor - cu multă discreţie - la circumstanţele publicării:

"Colecţia de faţă cuprinde toate poeziile lui Eminescu publicate în Convorbiri literare de vreo doisprezece ani încoace, precum şi cele aflate pînă acum numai în manuscript pe la unele persoane particulare.
Publicarea se face în lipsa poetului din ţară. El a fost întotdeauna prea impersonal şi prea nepăsător de soarta lucrărilor sale, pentru a fi putut fi înduplecat să se îngrijească însuşi de o asemenea culegere, cu toată stăruinţa amicilor săi literari".

Ediţia avea să fie susţinută în acest sens, al statutului de ediţie de consacrare, prin interpretarea dată personalităţii poetice eminesciene în studiul Eminescu şi poeziile lui, publicat de Titu Maiorescu în 1889:
"Pe cît se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pînă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmîntului cugetării româneşti".


Într-un articol publicat la 20 iunie 1929 în ziarul Cuvîntul, cu ocazia comemorării a 40 de ani de la moartea poetului, Dumitru Panaitescu Perpessicius, profesor de Limba şi literatura română la Liceul "Matei Basarab" din Bucureşti, ipoteza, în tonalitate discret-ironică, pentru anul semicentenarului: "Toate minunile sînt cu putinţă. Peste 10 ani poate se va călători în lună, se va vorbi la telefon cu domnii din Marte şi Eminescu îşi va avea, poate, statua şi ediţia definitivă a operelor sale, monumente deopotrivă de inevitabile, dar pe care zilele de astăzi nu puteau să i le ridice".

După mai bine de un sfert de veac de cînd, la 25 ianuarie 1902, intra în patrimoniul Academiei Române "lada" cu manuscrise eminesciene, predată de Titu Maiorescu, încă nu se puseseră bazele acelui "monument naţional" (N. Iorga), care ar fi trebuit să fie ediţia integrală a operei lui Eminescu, în sensul principiului formulat de însuşi Iorga: "Orice rînd din Eminescu merită să fie tipărit".

După alţi 10 ani, în 1939, nu se călătorise încă în Lună, nu se stabilise încă legătura cu "domnii din Marte", nu se înălţase încă statuia lui Eminescu... Începuse însă construcţia monumentalei ediţii critice a operei poetului; autorul ei: Perpessicius, care venea la comemorarea semi-centenarului morţii lui Eminescu cu primul volum din ceea ce în timp avea să se numească Ediţia Perpessicius.

În 1933, în faţa manuscriselor lui Eminescu, Perpessicius înţelesese că trebuia să rezilieze contractul cu Editura Ciornei, prin care se angajase să tipărească într-un singur volum întreaga creaţie a poetului; a restituit banii deja primiţi, a renunţat la perspectiva primirii unei case în Bucureşti, în momentul tipăririi, şi s-a angajat într-o muncă pe care o simţea de lungă durată, o bănuia încărcată cu numeroase dificultăţi, dar pe care simţea că era chemat să o facă. {i, după şase ani, tipărea la Editura Fundaţiilor Regale, condusă de marele editor-om de cultură Alexandru Rosetti, primul volum - Poezii tipărite în timpul vieţii - din ediţia critică: M. Eminescu, Opere. "Integrală şi critică - proiecta Perpessicius în Prefaţă - ediţia aceasta năzuieşte să ducă la bun sfîrşit împlinirea acelui corpus eminescianum, la care, şi memoria poetului, şi obligaţiile culturii contimporane, şi năzuinţele, de ani amînate, au deopotrivă dreptul."

Drumul editării operei monumentale a lui Eminescu avea să se dovedească ulterior cu mult mai sinuos şi mai plin de obstacole decît s-ar fi putut bănui. "Spectrul Văii regilor cu tezaurele ei inviolabile să fie sortit oare a se reedita cu fiecare nouă tentativă editorială?" - se întreba Perpessicius în prefaţa volumului al III-lea, tipărit în 1944. După două decenii, alte întrebări în tulburătorul text Scrisoare către editorul eminescian integral din anul 2000: "Împlinise-va oare, minunea atîta timp rîvnită, însă pe nedrept reclamată înainte de vreme? Le va fi dat oare celor din pragul veacului XXI să salute ediţia în foarte multe volume, integrală şi critică, a operei lui Eminescu?"

Împotriva tuturor vînturilor, ediţia a înaintat. După publicarea pînă în 1963 a primelor şase volume, dificultăţi de tot felul au determinat încetinirea ritmului, iar după 1971, cînd Perpessicius a încetat din viaţă, chiar întreruperea activităţilor de editare. Acestea se vor relua după cinci ani, în 1976, din iniţiativa lui Al. Oprea, directorul Muzeului literaturii române, sub coordonarea lui D. Vatamaniuc şi Petru Creţia, care vor edita, între 1977 şi 1994, volumele VII-XVI.

După ce se înălţase, în faţa Ateneului Român din Bucureşti, Eminescul în bronz al lui Gh. Anghel, fără îndoială "cel mai Eminescu" dintre toate creaţiile sculpturale cîte s-au încercat să "dezmărginească" statuar imaginea aceluia care dezmărginise prin limbaj poetic fiinţa umană, se împlinea acum, numai cu puţin înaintea invocatului an 2000, şi cea de-a doua minune dorită de profesorul Perpessicius în 1929 - monumentul editorial Eminescu.

Dar societatea românească nu s-a mai dovedit deschisă să trăiască "minunea"... De-abia dacă a observat-o...

Poate şi pentru că a uitat să-şi mai pună întrebările esenţiale ale fiinţării omului în lume.
Privită acum, în întregul ei, purtînd în sine, prin ediţia integrală Perpessicius, şi însemnele raportului intim dintre creator şi creaţia lui, opera eminesciană, înscrisă între coordonatele contextuale în care s-a constituit, reprezintă expresia cea mai tulburătoare a condiţiei tragice a fiinţei umane - conştientizată la un nivel maxim de acuitate de Eminescu - care se zbate între vremea fenomenală, a existenţei, în contingent şi timpul esenţial, al aspiraţiei spre Absolut (în sensul interpretărilor Rosei Del Conte).

Componentă fundamentală în ansamblul Operei lui Eminescu, creaţia poetică - desfăşurată, prin Ediţia Perpessicius, în extensia ei şi totodată în adîncimea procesului de devenire a poemelor - îşi descoperă tensiunile interne ale raportului:
- dintre creator şi creaţia lui:

- dintre creator, creaţie şi cititor:



Am invocat cele două ediţii, şi pentru rolul lor fundamental în deschiderea Cărţii eminesciene spre cunoaştere, şi pentru că le aşezăm la baza editării prezente, spre a da o imagine cît mai exactă a creaţiei lui Eminescu, înţeleasă ca o lume semantică în raport tensionat cu expresia, prin care Eul poetic eminescian încearcă răspunsuri, mereu variabile, la întrebările esenţiale ale Fiinţei. Prin coroborarea celor două ediţii am dorit totodată să deschidem drum şi intuirii dramatismului actului poetic tensionat între limbaj şi lume.

Am recurs, în mai multe rînduri, şi la ediţia critică a Poeziilor lui Eminescu, în trei volume, publicată de D. Murăraşu, între 1970-1972.

Ne-a fost totodată călăuză Petru Creţia, prin ediţia facsimilată, pe care o publica în 1989, însoţind-o de mai multe "corecturi şi emendări" la textul Ediţiei princeps şi mai ales prin concepţia cu care şi-a susţinut în diferite locuri propunerile de lectură sau cu care a dat îndreptăţire mai multor variante puse în circulaţie de această ediţie.


Fără să cuprindă întreaga creaţie poetică a lui Eminescu, ediţia prezentă poate da o imagine a universului semantic şi a structurilor de limbaj prin care această lume de sensuri s-a întemeiat şi se desfăşoară în permanenţă.

Ne-am asumat riscul considerării de "plan secund" (în termenii lui Perpessicius) din perspectiva valorii estetice intrinseci şi a specificului eminescian, a unor creaţii neincluse în acest volum, care rămîn însă semnificative, în diferite privinţe, pentru exegeză şi obligatorii într-o ediţie critică.


Cu conştiinţa că termenii antume, postume nu au întemeiere nici în planul valorii estetice a creaţiilor poetice eminesciene, nici în sensul opoziţiei definitivat - nedefinitivat, păstrăm, totuşi, în organizarea prezentului volum, distincţia, întrucît ea acoperă - fie şi cu o înţelegere specifică şi doar în mod relativ - o realitate: tipărirea în timpul vieţii sau după moartea poetului.

La Antume, am alăturat poeziei Nu mă înţelegi - publicată mai întîi în Albumul literar, Bucureşti, 15 martie 1886 (datată aici 1879-1886) şi apoi de Titu Maiorescu în ediţia a IV-a (1889) şi tipărită de Perpessicius în volumul I, Poezii publicate în timpul vieţii - ca variantă, textul Nu mă-nţelegi, tipărit de Perpessicius, în volumul IV, Postume (pp. 436-437): este, în esenţă, lipsit de autonomie, dar dezvoltă o componentă semantic-poetică specifică.

Am introdus între Antume poezia de tinereţe Asta vreu, dragul meu, tipărită la 29 sept./19 oct. 1866, în Umoristul, care apărea la Pesta, sub direcţia lui Iosif Vulcan. O reproducem după M. Eminescu, Opere, vol. XV, Bucureşti, Editura Academiei, 1993, pp. 913-914.

În capitolul Postume, ordinea creaţiilor poetice urmează, fie şi în mod relativ, înscrierea definitivării lor în timp.

Am introdus toate trei variantele poemului Mureşanu (reproduse de Perpessicius în vol. IV: Mureşanu, 1869, pp. 470-475; Andrei Mureşanu, 1871, pp. 58-65; Mureşanu, 1876, pp. 298-313, dar comentate toate în acelaşi loc, în volumul V, pp. 251-263), întrucît dezvoltă diferite ipostaze ale poeticii eminesciene.

Am cuprins tot aici, dar nu ca în ediţia lui D. Murăraşu, ci în mod distinct, într-un subcapitol separat, cea mai mare parte din creaţiile tipărite de Perpessicius în volumul VI, sub titlul "Poeme originale de inspiraţie folclorică"; aceste creaţii nu se caracterizează prin acelaşi grad de "eminescianitate", precum Revedere, de exemplu, sau Doina.

În baza criteriului care va fi fost avut în vedere de Titu Maiorescu (de vreme ce nu a publicat în ediţia sa Foaia veştedă şi Mănuşa) şi pe care s-a întemeiat şi D. Murăraşu, am grupat în subcapitole distincte traducerile eminesciene, la Antume sau la Postume.


În reproducerea creaţiilor poetice antume am recurs la un "compromis" întemeiat pe coroborarea variantelor publicate în reviste, în Ediţia Titu Maiorescu şi în Ediţia Perpessicius (text şi comentarii), cu luarea în considerare, totodată, şi a ediţiei D. Murăraşu, precum şi a notelor lui P. Creţia la varianta facsimilată a Ediţiei princeps Titu Maiorescu, tipărită în 1989 de Editura Minerva.

În acest sens, au fost eliminate erori de lectură sau de tipar, precum şi intervenţii ale lui Titu Maiorescu în structura unor versuri. Cînd aceste intervenţii puteau fi interpretate dintr-o anumită perspectivă (lingvistică sau poetică), am precizat, prin note de subsol, deosebirile între diferite variante publicate.

Am păstrat termenul eminescian Scrisori, impus de ediţia Perpessicius, după ce Titu Maiorescu îl înlocuise cu Satire.

Am optat pentru intitularea poemelor după primul vers, aşa cum a procedat Perpessicius, atunci cînd T. Maiorescu recursese la termeni generici: Sonet sau Variantă/Altă variantă, semnalînd totodată şi soluţia primei ediţii. În acelaşi sens, am dublat titlul Scrisoarea V cu subtitlul Dalila, cu care a fost publicat poemul mai întîi, fragmentar, în Epoca (1 ian. 1866), apoi în ediţia a V-a Maiorescu (1890) etc.

În baza volumului XV din ediţia Perpessicius am reprodus textul Scrisorii V, în varianta considerată definitivă de Petru Creţia, după ce o publicase mai întîi Al. Piru, în Gazeta literară, 1964, nr. 25. Textul ar reprezenta ultima versiune a poemului, "scrisă pe curat de Eminescu, semnată şi dăruită lui Al.G. Djuvara".

Relevăm, totodată, în pagină, şi deosebirile faţă de varianta cunoscută prin Ediţia Perpessicius.

Îmbrăţişînd întru totul punctul de vedere al lui Petru Creţia exprimat în Viaţa românească, 1987/ nr. 12, 1988/ nr. 1, care, printr-o analiză riguroasă din perspectiva logicii interne poetico-filozofice a poemului şi a interpretării exacte a circumstanţelor în care a apărut în Convorbiri literare, demonstrează că varianta Luceafărului tipărită de Maiorescu trebuie considerată ca datorîndu-i-se lui Eminescu însuşi, reproducem poemul aşa cum a fost pus în circulaţie prin Ediţia Maiorescu, dar reliefăm în pagină şi varianta din Almanahul societăţii academice social-literare "România Jună" din Viena, în aprilie 1883, Convorbiri literare (august 1883) şi din Ediţia Perpessicius.

La Postume, am optat, în reproducerea poemului intitulat de Perpessicius Povestea magului călător în stele, pentru organizarea propusă de D. Murăraşu, corespunzătoare logicii lui interne, şi pentru titlul Fiul de împărat fără stea, potrivit cu semnificaţia lui poetică.

Am reprodus tot aici, ca poem autonom, Odă pentru Napoleon, luat în discuţie de Perpessicius, în ansamblul comentariilor asupra variantelor-manuscris ale Odei (în metru antic) (vol. III, p. 116 ş.u.).

Poemul are o dezvoltare semantic-poetică distinctă, şi de creaţia manzoniană Il cinque maggio - în care îşi va fi avut impulsul procesul de desfăşurare poetică a întrebărilor privind destinul fiinţei umane -, şi de Odă (în metru antic) - expresie poetică profund eminesciană a condiţiei tragice a fiinţei umane.

Poemul a fost publicat separat mai întîi de însuşi Perpessicius, în numărul omagial Eminescu din 1 iulie 1939 al Revistei Fundaţiilor Regale, cu titlul Odă în metru antic pentru Napoleon, şi de D. Murăraşu, în vol. I al ediţiei sale, cu titlul Napoleon (vol. I, pp. 289-290).

Poezia La o artistă, din Postume, pe care o reproducem după Ediţia Perpessicius, vol. I, pp. 480-481, reprezintă creaţia poetică transcrisă pe curat de Eminescu în sms. Marta (cca 1870), la poziţia 13. Are doar acelaşi titlu cu poemul trimis de poet revistei Familia şi tipărit aici în numărul din august 1868.
Decembrie, 1998

Dumitru Irimia