Manejul spaniol

Guvernatorul era un om cumsecade. Cu ochii lui rotunzi, creştetul pleşuv, nasul scurt şi în vânt, aducea cu o pasăre jumulită. Această impresie era întărită de statura lui joasă şi de braţele foarte lungi. Dar situaţia lui devenea intolerabilă. Notabilităţile îl ignorau şi îl dispreţuiau, pentru că erau pe faţă de partea monarhiei. Falangiştii din primul val îl urau de-a dreptul. Comercianţii şi ţăranii îl detestau.

Or, Excelenţa Sa întrupa politica franchistă: nu lua nici o iniţiativă şi se mulţumea să menţină starea de fapt. Evita chiar şi discursurile patriotice. Doar de două ori pe an — de 18 iulie şi de 1 aprilie — vorbea despre "glorioasa cruciadă întreprinsă de generalissim pentru apărarea creştinătăţii şi a Spaniei". Îşi încheia discursurile cu o triplă invocaţie: "Pentru pace, dreptate şi prosperitate socială, trăiască Spania! Trăiască Franco!"

Guvernatorul nu era un om educat. Fiu al unui spiţer dintr-un sat din Aragonul de Nord, el deţinea o diplomă de şcoală elementară. Trăia cu teama permanentă că ar putea face greşeli de ortografie atunci când scria un raport sau că ar putea comite o impoliteţe în faţa burghezilor oraşului, care-l pândeau, cu un surâs ironic în colţul buzelor. Soţia lui îi cumpărase Manualul unui om de lume desărvârşit, ca şi Arta de a vorbi corect. Guvernatorul cunoştea pe de rost aceste cărţi.

Prin comparaţie, soţia lui avea avantajul că nu-şi cunoştea lipsurile. Vorbea fără socoteală, cu afectare, despre orice. I-ar fi plăcut să treacă drept intelectuală, nu reuşise să-şi câştige decât o reputaţie de femeie flecară. Dar Soledad Lopez de Lopez îşi etala curajoasă ridicolul. Arbora toalete extravagante, cumpărate dintr-un mare magazin din Zaragoza; se farda abundent şi prost. Chipul ei cabalin, spoit oarecum la întâmplare cu roşu şi albastru, aducea cu o mască de carnaval. Nici măcar nu putea pretinde să treacă neremarcată, ca soţul ei. Voinică, solidă, cu o umbră de mustaţă deasupra buzelor, atrăgea toate privirile. La vederea ei, tinerii râdeau şi îşi dădeau coate, arătând spre picioarele ei, nemăsurat de mari, ca de altfel întregul ei corp. Gurile rele pretindeau că Soledad împrăştia un miros dezgustător, de brânză de capră.

Sub această înfăţişare grosolană, Soledad ascundea un suflet cinstit. Nimic nu-i plăcea mai mult decât viaţa simplă. Fericirea ei cea mai mare era să gătească pentru soţul ei.

Guvernatorul îşi pierdea pofta de mâncare şi de viaţă. Slăbise; se trăsese la faţă; ochii i se stingeau. Se temea că va fi nevoit să ia vreo hotărâre. Regimul părea să se clatine.

La urechile Excelenţei Sale ajungeau zvonuri contradictorii. Deocamdată nu erau decât primele trosnituri, însă edificiul putea foarte bine să se năruiască dintr-o dată, măcinat din interior. Această eventualitate ridica probleme delicate. Aristocraţia şi marea burghezie spaniolă deveneau antifranchiste. Biserica îşi întorcea, cu prudenţă, privirea către Portugalia1. Falanga se declara ostilă reinstaurării monarhiei. Vechea Gardă îşi împrăştia manifestele: "Nu dorim un prinţ à la Sissi." Guvernatorului, care înţelegea ironia, îi plăcea formula. Din păcate, Falanga nu mai reprezenta mare lucru. Care era atitudinea armatei în această chestiune? — se întreba guvernatorul. Îl invită la masă pe generalul-locotenent Camaléon, guvernatorul militar din Huesca, dar nu obţinu lămuririle dorite.

Camaléon era un militar cinstit, înţepenit într-o atitudine eroică şi întors spre trecut. Excelenţa Sa îi vorbi despre Don Juan şi despre infant; Camaléon, care era surd, îi răspunse că americanii habar nu au de strategia militară. Ruşii ar putea face Europa fărâme înainte ca americanii să aibă timp să-şi dea seama.
— Cine se va găsi să-i înfrunte pe ruşi, vrei să-mi spui, dragul meu Antonio? (Guvernatorii se tutuiau.) Germanii? Se tem prea mult de război şi au devenit antimilitarişti. Francezii? Un popor de fugari şi de găini plouate. Ştii tu cui îi revine sarcina de a salva Europa?... Armatei spaniole! Fantazinul spaniol e cel mai curajos, singurul în stare să ţină piept unei armate atomice. Ne vom bate ca în vremea războaielor napoleoniene: cu măturile, dacă e nevoie. Vom rezista. Pirineii sunt de netrecut. Am studiat serios chestiunea... pe unde pot să treacă ruşii?

Guvernatorul civil insistă:
— Ce crezi, Paco, despre Don Juan? strigă el la urechea lui Camaléon.
— Don Juan? Pare să fie un bun spaniol şi să preţuiască armata la adevărata ei valoare. Îmi amintesc de Teruel... Comandam o divizie de infanterie...

Excelenţa Sa fu nevoit să renunţe la lămurirea chestiunii. Ajunse la concluzia că Camaléon era un imbecil total sau o vulpe şireată. General-locotenentul nu era nici nătâng, nici calculat: era militar şi era surd.

Guvernatorul se orientă înspre cler. Monseniorului îi plăcea să mănânce bine. Doamna Lopez comandă un prânz rafinat şi vinuri franţuzeşti excelente. După masă, atmosfera părea favorabilă confidenţelor.
— Ştiţi, Monseniore, că la Madrid se discută tot mai mult chestiunea reinstaurării monarhiei?
— Adevărat?... Nu mi-ar părea rău. Regele Spaniei este un fiu supus al Sfintei noastre Maici Biserica. Poate că va reuşi să cureţe ţara de virusul marxist şi ateu. Poate va ajunge chiar să interzică importul de filme americane? Tineretul spaniol e pervertit de cinema.

Monseniorului îi plăcea să bea. Doamna Lopez aduse o a doua sticlă de şampanie.
— Veuve Clicquot? exclamă episcopul. Asta-mi aminteşte de exilul meu din timpul Războiului civil. Locuiam în Franţa, undeva lângă Bordeaux. Roşii ameninţau Huesca şi m-am văzut nevoit să-mi abandonez turma. Îmi duceam vremea gândindu-mă la suferinţele îndurate de dragul meu oraş. Pe scurt, aşa ajung la şampanie. Gazda mea — o femeie nobilă şi cucernică, care m-a adăpostit la castelul său... (încă nu sunt toţi francezii francmasoni) —, gazda mea, deci, susţinea că vinul de Champagne este un remediu atotputernic împotriva reumatismului, de care eram chinuit... (Fiecare-şi duce crucea, nu-i aşa?) La fiecare prânz, ea — acest suflet caritabil — desfăcea o sticlă de Veuve Clicquot. Poate că n-o să mă credeţi: sufeream mult mai puţin — dar mult mai puţin! — de reumatismele mele.

Episcopul râse din toată inima. Guvernatorul de asemenea, întrebându-se cum să readucă discuţia pe făgaşul ei.
— Credeţi, Monseniore, că spaniolii ar accepta de bună voie restabilirea monarhiei? întrebă el în cele din urmă.

Monseniorul clătină din cap şi păru să reflecteze. Mâinile lui schiţară un gest imprecis. În spatele ochelarilor cu lentile groase se ghicea o privire maliţioasă. Era aşezat într-un fotoliu şi-şi balansa picioarele scurte. Purta sutane impecabile; violetul se potrivea cu tenul său palid.
— Nu e treaba mea să mă amestec în politică, dragul meu guvernator. Cunoaşteţi fraza, nu-i aşa? "Daţi-i Cezarului..." Ce vreţi să vă spun? Nu pot face altceva decât să mă rog pentru poporul Spaniei ca Dumnezeu să-i lumineze pe conducătorii săi, oricare-ar fi ei. Oameni ca dumneavoastră, iată ce ne trebuie. Creştini care dau oricând şi oriunde un exemplu... Că veni vorba, mi s-a părut că n-am zărit-o pe doamna Lopez la liturghia mare de duminica trecută.
— Aşa este, Monseniore. Mi-a fost rău. O insolaţie, fără îndoială. Aveam febră mare..., se grăbi să dea explicaţii soţia guvernatorului.
— Să nu cumva să credeţi că pun la îndoială cucernicia dumneavoastră, copila mea. Ştiu că sunteţi o bună creştină şi că respectaţi cu conştiinciozitate poruncile Domnului şi ale Bisericii. Tocmai pentru că vă cunosc simţămintele am fost îngrijorat că nu v-am văzut la catedrală. Dar Biserica este o mamă. Eraţi suferindă. Aşa că n-ar putea să fie aspră cu dumneavoastră... Aş fi preferat să ştiu că zăceţi în cameră; aş fi venit să vă ţin companie. Bolnavii au nevoie de distracţii. Şi eu, de pildă, când mă aflu ţintuit la pat, îl chem pe secretarul meu, un tânăr preot întru totul remarcabil (l-aţi ascultat predicând? Este Bossuet al spaniolilor, vă asigur). Eu îi spun micul Rodrigo, chiar dacă e trecut de patruzeci de ani. Aşadar, îl chem pe Rodrigo şi jucăm canastă.

Guvernatorul fu nevoit să se recunoască înfrânt. Episcopul ducea bine vinul şi nu-şi părăsea deloc rezerva.


— Tu ce crezi, Soledad? Ce trebuie să fac?

Doamna Lopez îşi cunoştea soţul. Îi mângâie creştetul pleşuv. Camera era luminată doar de razele palide ale lunii.
— Dormi, dragul meu Antonio. Cel mai bine este s-aştepţi. Wait and see, cum spun englezii. Dacă se conturează vreo ameninţare, ai putea să treci oricând în clanul monarhist.
— Imposibil, draga mea. O cunoşti pe doamna Carros şi pe ceilalţi. Ne detestă.
— Ar trebui să obţii detaşarea într-o provincie mai importantă, unde să nu fii cunoscut. Ai putea deveni omul de încredere al monarhiştilor şi să faci un joc dublu. Aşa procedează guvernatorul de Jaén.

Guvernatorul ezită.
— Ar fi groaznic, murmură el în cele din urmă.
— Ce-ar fi groaznic, puişorul meu frumos?
— Întoarcerea regelui. Am fi îndepărtaţi imediat. Sunt membru în Falangă.
— Dar tu te-ai înscris în Falangă după război. Vei lăsa să se înţeleagă că n-ai intrat în joc decât ca să poţi sluji mai bine interesele pretendentului. De altfel, falangiştii din primul val te urăsc. Vei întoarce această ură în avantajul tău şi când va veni momentul, te vei folosi de ea.

Guvernatorul nu reuşea s-adoarmă. Se gândea la propunerile soţiei sale, pe care o admira. Soledad citea romane străine şi putea să se facă înţeleasă în franceză. Patul cu baldachin ocupa mijlocul unei camere spaţioase: pereţii erau acoperiţi de carpete. Două ferestre mari se deschideau înspre piaţa Palatului guvernatorului.

Această parte a oraşului, numită "Prelungirea", era un cartier nou, fără arbori sau flori. Palatul guvernatorului se înălţa astfel departe de oraş, într-o izolare simbolică.
— Cum să obţin detaşarea într-o altă provincie, Soledad?
— De ce n-ai descoperi un complot?

Guvernatorul îşi privi soţia. Purta o scufie de noapte; faţa ei, acoperită de o cremă demachiantă, părea lividă.
— Un complot? întrebă el.
— Un complot, da. E ciudat. S-ar zice, din când în când, că intenţionat nu mă înţelegi.

Antonio Lopez se bâlbâi. Întotdeauna se bâlbâia când îi era frică. Or, guvernatorului îi era deseori frică. Nu îndrăznea să întreprindă nimic, de frică să nu facă o mişcare greşită.

Ideea soţiei lui i se părea excentrică. Un complot într-un mic oraş de provincie? Se sculă şi se aşeză pe marginea patului. Soledad îi pândea fiecare gest. Ştia că ideea complotului îşi făcea loc pe îndelete.
— Şi unde aş descoperi eu complotul ăsta? întrebă el.
— Cine este guvernatorul?
— Eu, bineînţeles... asta nu schimbă nimic.
— Ba da. Tu eşti guvernatorul, tu trebuie să descoperi complotul. Eu sunt doar o femeie.

Guvernatorul îşi mângâie capul pleşuv. Prin ferestre, se zărea masa întunecată a arborilor. Luna lumina un deşert. Câmpia secetoasă, presărată cu pietriş şi cu ierburi arse, scânteia ca un lac.

Antonio Lopez aruncă o privire duioasă peste ceea ce-l înconjura.
— Avem noroc, Soledad. Dumnezeu ne-a făcut viaţa plăcută. Priveşte aceste mobile... Sunt mobile de epocă. La Madrid, la minister, m-au informat că erau piese unice. (Făcu o pauză.) Cine ar fi crezut, Soledad? Cine ar fi crezut? Avem o maşină, un şofer şi doi motociclişti ca escortă.

Soledad scoase un suspin adânc.
— Da, cine? Am avut noroc. Fără să mă laud, pot să pretind, de altfel, că acest succes este puţin şi opera mea.
— E adevărat, Soledad.
— Nu ţi-am dat niciodată sfaturi rele.
— Niciodată!

Tăcură. Broaştele orăcăiau.
— L-ai văzut pe episcop, Soledad? Nu vrea să intre la apă. Ştiu totuşi că nu-şi ascunde sentimentele antifranchiste. Este foarte apropiat de doamna Carros...

Soledad îi aruncă soţului o privire bănuitoare.
— Doar nu vrei să te iei de episcop, Antonio?
— Nu, femeie1, nu... Nu sunt atât de dobitoc cum par. Biserica este întotdeauna cea mai puternică... Dar când mă gândesc la bieţii ţărani lipsiţi de apă, care muncesc ţarini secetoase... totuşi!
— Nu mai tot spune "totuşi" fără-ncetare. Dac-ai şti cât de vulgară este expresia asta!

Guvernatorul se bâlbâi din nou:
— Vu... vulgară? De... de ce, vulgară?
— De ce? Iată de ce. Când cineva începe o frază, trebuie să o încheie. Oamenii ar putea să creadă că eşti lipsit de idei.

Rămase tăcut.

Oraşul dormea. Casele, înghesuite unele-ntr-altele, erau scăldate de o lumină blândă. Pisici şi câini hămesiţi rătăceau pe străzile strâmte şi prost pavate.
— Ideea ta cu complotul este foarte stranie.
— De ce stranie?

Guvernatorul schiţă un gest vag. Aşezat pe patul cu baldachin, pe acest obiect de un lux rece, Antonio Lopez părea pierdut. Silueta lui fragilă se profila în penumbră. Pe lângă el, Soledad părea un jandarm. Vocea bărbatului era slabă, din când în când piţigăiată; aceea a femeii, poruncitoare, cu intonaţii răguşite. Ai fi zis că în acest cuplu, rolurile fuseseră inversate. Soţia avea calităţile bărbatului; soţul, toate defectele femeii.
— Totuşi!... murmură dintr-odată guvernatorul.
— Iar? se răsti Soledad.
— Ce iar?
— Adineauri ai spus "totuşi"!

El rămase tăcut.

Afară, larma se-nteţea. Broaştele orăcăiau întruna; greierii se puseseră pe cântat; câinii urlau la lună; pisici în călduri mieunau cu furie. Toate aceste zgomote făceau şi mai gravă tăcearea nopţii.

Guvernatorul se sculă şi se apropie de fereastră. În faţă, parcul; la dreapta, în piaţa Palatului guvernatorului, liceul; la stânga, în oraşul de jos, casele cu acoperişuri maronii, şi oraşul de sus, cocoţat pe o creastă. Pe culmea acestei creste, catedrala în stil gotic era înfăşurată într-o lumină argintie. Se zăreau dantelăriile sale ajurate. Era un peisaj sălbatic ca un decor romantic. În jurul catedralei, străzi strâmte şi întortocheate ţeseau o pânză de păianjen. Casele oraşului de sus, cu ferestrele lor minuscule şi dreptunghiulare, erau construite dintr-o piatră gri-verzuie. Aveau culoarea deşertului.

Între oraşul de sus şi cel de jos, Coso, marele bulevard din Huesca. Aici se îngrămădeau magazinele de îmbrăcăminte şi de încălţăminte, cafenelele şi restaurantele. Seara, aici se puteau vedea strălucind trei firme cu neon: aceea de la "Select", o cafenea modernă, frecventată de tineri; aceea de la "Flora", local respectabil, unde se reuneau notabilităţile ca să bea o cafea şi să joace domino; aceea de la "Ruzaca", bar dubios, unde se întâlneau bărbaţii, după ieşirea de la cinema.

Tot pe Coso se află şi Banca Spaniei, edificiu impunător, jumătate palat, jumătate mănăstire. Două policias armadas stau de gardă zi şi noapte în faţa unei uşi din bronz şlefuit.

"Marile familii" locuiesc pe Calea General Franco, care se-ntinde de-a lungul parcului; comercianţii şi funcţionarii, pe Coso; prăvăliaşii şi mica burghezie, în oraşul de sus. Săracii locuiesc în grote, în cabane din lemn sau în case din prefabricate, de cealaltă parte a dealului.

Episcopia se află la stânga catedralei. Este un palat vechi, din secolul al XV-lea. Din camera sa, Monseniorul îşi domină întreaga turmă. De o parte, cetăţenii respectabili; de cealaltă, aceia pe care el îi numeşte "copiii săi dezmoşteniţi şi prea iubiţi". Întreg oraşul priveşte astfel spre păstorul său.