Michelangelo Electric

Citiţi o cronică a acestei cărţi.



Sarah Hall, una dintre cele mai importante voci ale tinerei generaţii de scriitori englezi, s-a născut în Cumbria, în anul 1974. Studiază literatura engleză şi istoria artei la Aberystwyth University, apoi urmează un masterat în Creative Writing la St. Andrews University şi rămâne un an în cadrul aceluiaşi program de studiu pentru a le preda studenţilor. Începe să scrie la vârsta de douăzeci de ani, mai întâi poezie, multe dintre poemele ei fiind publicate în reviste literare importante. Primul său roman, Haweswater, apare în 2002 şi este construit în jurul istoriei tragice a destrămării unei mici comunităţi rurale din Cumbria anilor '30. După acest debut premiat (Commonwealth Writers Prize, 2003) şi elogiat de critici, Sarah Hall publică un nou roman de succes, The Electric Michelangelo (Michelangelo Electric, 2004), selectat în competiţia finală pentru două prestigioase premii literare, Booker Prize şi Orange Prize (2004).
Grace avea ochi solemni, teritoriali, deplasaţi şi negri, ca ochii copiilor din Europa de est care veneau în ultimii doi ani în Anglia în turme, cu Kindertransport. Se născuse probabil cu douăzeci de ani prea devreme pentru acele trenuri şi s-ar fi putut să mai fi existat ochi ca ai ei prin Brooklyn, care ajunseseră acolo prin cine ştie ce minune rătăcită, neorganizată, datorită mobilităţii lor încăpăţânate. Ochii spuneau că şi ea sosise de tânără într-o ţară străină, sau la cumpăna dintre două epoci, acea perioadă când viaţa poate fi uşor înfrânată sau accelerată la imboldul unui catalizator, ţinând mâna cuiva care poate era sau nu era tatăl ei, un bărbat care dispăruse în mulţimile marelui oraş, la scurt timp după ce vasul acostase şi toată lumea trecuse prin punctele de control oficiale. Ochii vorbeau despre abandon şi dârzenie, despre un nou nume, eclipsator, stângaci şi creştin, menit să anihileze istoria ei tristă şi să-i dea linişte, dar nu i-a dat. Mai vorbeau despre părinţi adoptivi, despre primele eforturi de a învăţa o limbă care îi stătea în gură ca o formă nepotrivită, despre triumf, căci era hotărâtă să-l obţină, aşa cum era hotărâtă în toate, şi despre alte limbi culese în săli de aşteptare şi la colţuri de stradă, la schimbarea banilor. Spuneau ceva despre proceduri de imigrare eşuate şi un salt în dedesubtul oraşului fără a sta pe gânduri, pentru că ea nu va merge niciodată înapoi în viaţă. Mai povesteau cum gustul mâncărurilor tradiţionale din ţara natală nu prea era acelaşi în America, nu prea, era o răstălmăcire subtilă. Dar când a auzit muzică de vioară la postul idiş de radio din Brooklyn şi vocile acelea triste de bărbaţi tânguindu-se prin ferestrele apartamentului şi în restaurante, oraşul i s-a părut un cimitir local familiar, care găzduia fantomele naţiunii niciodată dezvăluite ei, şi uneori, se întrista.

Grace a descoperit într-o bună zi un secret important despre New York, foarte curând după acel curajos salt de la o civilizaţie la alta, zăcând pe trotuar cu sângele ieşindu-i din nas şi din picioare. A pariat atunci pe bunătatea umană universală şi a rostit un cuvânt foarte vechi şi de nădejde către un om străin. Şi o femeie pe care n-o cunoştea i-a răspuns, rostind acelaşi cuvânt şi a ajutat-o să se ridice. Secretul era că dacă oraşul se apleca la fel în lumină, puteai vedea o pânză fină între inimile omeneşti din el, ca o pânză de păianjen ieşită la iveală în iarba din stepă în roua dimineţii la lumina soarelui. Ea lega toate cărările şi toate popoarele cu o forţă fragilă, căreia i te puteai opune dacă învăţai cum să te mişti într-acolo. A învăţat să meargă pe sârma lui, ca un mic păianjen, din casă în casă, din cartier în cartier, cu delicateţe, între limbi, istorii şi culturi materne. Şi frumuseţea era că, dacă te întorceai ca să priveşti înapoi, uneori vedeai că tu ai ţesut un fir separat pe care puteau veni şi alţii, mărind pânza.

Cyril Parks se jura că a văzut toate astea în ochii lui Grace când a întâlnit-o prima oară, în primăvara lui 1940. În rest, nu putea decât să facă speculaţii, pentru că ea n-a pomenit niciodată numele unui oraş părăsit, un fluviu care să indice graniţa dintre două ţări pe hartă, un castel sau o cocioabă a familiei, n-a spus niciodată ce sfâşiere nemiloasă a ţesăturii Europei făcută de un imperiu, de un monarh nemilos sau de mâna nemiloasă a unui general de armată, îi alungase pe ai ei.

Necazurile făcuseră cale lungă în ea, se maturizaseră în vocea ei ca o substanţă frecată bine şi transformată în alta, după multă agitaţie şi mult timp. Grace se strecurase printre identităţi, se strecurase pe lângă plasele de conversaţii în care s-ar fi prins în cele din urmă şi ar fi rămas blocată. Era de drept americancă, era tot ce putea spune, strecurând pe ea ţara, ca pe un palton mai mare care să-i acopere rochia de acasă. Îl cunoştea pe măcelarul polonez căruia îi spunea, afectuos, Tatusiu, îl cunoştea pe rabinul sinagogii ei, pe italieni, ucraineni, cumpăra saci imenşi cu ovăz şi pesmeţi de la brutăria evreiască la preţ de angro. Ştia reţeta de pogácsa, pe care mamele unguroaice le coceau în cenuşă pentru fiii care plecau. Trimitea bărbaţii, femeile şi copiii din sudul Brooklyn-ului la Euginio, dentistul de pe Oceanic Walk, spunând că e unchiul ei, îşi spăla rochiile şi baticurile alături de servitoarele negrese, de japoneze şi de fiicele evreilor mai săraci, în chiuvetele mari din beton şi fier de la spălătorie, pentru că, printre aburi şi clăbuci, bârfele şi cântecele se traduceau în comunitate umană. În cartierul unde se ambala carnea, făcea schimb de bani cu întreprinzători mijlocii. Majoritatea oamenilor presupuneau că era de-a lor, emancipată, dar preferând să nu se asocieze cu nimeni şi presupunerile lor se adevereau. Se dovedi că avea ţâfna fiecărei naţii, manifestând-o sporadic şi răutăcios şi putea să înjure zdravăn pe oricine, de orice naţionalitate, care o jignea, şi în acelaşi timp putea să consoleze, să închine un pahar şi să binecuvânteze. Poate că ştia cântecele Sarazinilor şi secretele cosmetice ale slujitoarelor Cleopatrei, pe marii regi ai Orientului Mijlociu şi pe toţi verii circari din Rusia - se putea presupune orice, pentru că nu se ştia mai nimic despre ea. Poate că sufletul ei fusese dat cu un împrumut de una dintre fiinţele supreme sau subordonate. Poate că avea inima pietrificată a lui Icar şi hamul carbonizat al aripilor lui înnegrite. S-a avântat în Coney ca o vidră într-un râu strălucitor, plin de trestii, muncise acolo cu câţiva ani înainte de a veni Cy s-o întâlnească. Pe cei care o cunoşteau nu-i surprindeau opţiunile ei, deşi acest lucru nu submina irevocabila nefericire a poveştii ei.

Erau vecini. Era patru dimineaţa şi Cy a intrat dintr-odată în posesia unor informaţii noi despre una dintre locatarele blocului - cea de la 104, unde mirosea ca la ţară. Numele ei era Grace. Ochii ei erau negri şi eficienţi, avea tente castanii în buclele negre, luminate de felinarul din stradă şi din părul răsucit lângă ureche, ieşea un pai, ca un accesoriu modern. Era o femeie deosebită, va descoperi el curând, cu o minte care ieşea ca un călăreţ în galop în întâmpinarea inamicului, curajoasă şi în acelaşi timp negociind, dar în cele din urmă credincioasă taberei ei. Ambele părţi veneau spre casă, îndepărtându-se de Insula încă tumultuoasă, încă beată. Lui Cy îi plăcea să umble noaptea când era pilit, călătoria avea ceva mitic.

Când a trecut pe lângă parc, câţiva beţivi fără adăpost dormeau pe bănci sau forfoteau prin tufişuri. Atmosfera era gestaţională, insecte, vietăţi din copaci şi tufişuri se treziseră după iarnă din tecile larvare şi făceau muzică pe aripi şi pe picioarele din spate. Liliecii de deasupra îşi vedeau de treaba lor, fâlfâind prin văzduh, spre prezenţa apei sau a sângelui. Specii nedescoperite tresăreau în colţurile negre ale parcului, foşneau, ţâşneau, ţopăiau. Era o noapte a sălbăticiunilor oraşului, o noapte vie şi neliniştită. Ca şi cum s-ar fi pregătit pentru intrarea ei.

Nu pe ea a întâlnit-o prima. A întâlnit calul ei, care bea cu furie din fântâna de la intrarea parcului, bea de parcă ar fi vrut s-o sece. Nu s-a speriat când a dat de el. Şi-a întors capul în apă, astfel încât unul din ochii lui, profund blajin, să-l vadă apropiindu-se. Cy nu mai văzuse un cal atât de aproape de când părăsise Anglia, nici măcar la circul din Coney - caii minusculi, ca nişte porci pe care călărea departamentul poliţiei pitice. Acesta era un cal de dimensiune mare şi în lumina slabă îşi dădea seama că era negru, negru-maroniu sau cel puţin suficient de închis ca nuanţă pentru a arăta ca o gaură în formă de cal în strada ceva mai deschisă la culoare. De fapt, când se apropie, văzu că era imens şi nu avea căpăstru sau alt harnaşament. Încins de alcool şi vrăjit de viziunea urbană neobişnuită, se duse spre animal, care, încetă să mai bea din vechea fântână plină de muşchi şi îşi înălţă capul. Fornăi uşor. Fusese evident pus în calea lui cu unicul scop de a-i desăvârşi compoziţia ceţoasă, poetică. Ce altceva era mai potrivit decât un cal, cea mai veche şi mai credincioasă jumătate a parteneriatului om-vietate, pentru a-i solicita imaginaţia? În timp ce câinii alergau sălbatici pe câmpii şi în păduri, caii purtau războinici în bătălie, arau pământul şi îndrumau deschizătorii de drumuri pe nisipuri periculoase.
- Salut, băiete. Ce faci tu aici singur, noaptea? De unde ai apărut? Ai fugit de undeva, băiat isteţ? Ai sărit un gard viu de trei metri?

Îi puse o mână pe bot, îl frecă în locul cel mai moale, unde simţi că pipăie muselină. Calul îşi frecă nasul de urechea lui, fornăi din nou şi îl trase uşor de plete cu gura lui băloasă şi împăroşată.
- O, te place!

O femeie se ivi din spatele animalului sau de sub el, n-a fost clar imediat, ca dintr-o uşă din masiva vietate şi îşi trecu mâna peste coastele lui inferioare, cu familiaritate. Era clar stăpâna lui. Scurse în pământ, ca un paratrăsnet, curentul visului şi îl scoase puţin din reverie. Era în orice caz antidotul la zborul fanteziei lui, în primul rând pentru că îmbrăcămintea ei era prea simplă şi modernă. Trebuia să fi purtat o mantie sau un şal, ceva eteric şi medieval, mai potrivit noaptea cu calul negru, dar nu avea aşa ceva. În loc să arate ca un duh sau o nălucă, ea era îmbrăcată cu o fustă până la genunchi, pantofi de piele cu şireturi, o bluză simplă. Ţinea pe braţ o jachetă împăturită frumos. Părul, în ciuda paiului din el, era îngrijit, pieptănat şi strâns după cum era moda. Arăta de parcă tocmai terminase de dactilografiat nişte documente într-un birou. Mai ales purtarea ei evacuă stolurile de gânduri care îi zburau uşor prin mintea lui. Era conturată. Mâna pusă pe şold şi înclinarea capului sugerau un suflet nepărtinitor cu mantiile fluturătoare şi cu tradiţia femeilor în situaţii inofensive sau precare. Părea că îşi schimbă mereu poziţia şi apoi stă nemişcată. Ochii ei, chiar şi în lumina aceea insuficientă, erau, fiecare, o litanie despre luptă, strategie şi supravieţuire. Cy stătu câteva clipe bune să-i citească în ochi istoria vieţii, apoi îşi trase părul din gura calului.
- E al tău?

Femeia dădu din cap şi ochii i se îngustară.
- Al meu. Am un cal, dar e un secret dincolo de strada asta. Am crezut că bănuiai, locuind lângă mine. Probabil că facem zgomot, când intrăm şi ieşim, nu? Şi blocul este... indiscret. Señora Ubago e oarbă, dar e uimitor câte îi spun sursele ei.

Ochii ei se mişcară din nou spre interior o fracţiune, în timp ce aştepta răspunsul lui, ca o evaluare, şi reflectau felinarul ca o semilună. Preţ de o clipă, semănă cu un avocat care prinde un martor într-o capcană verbală. Sau cu o vulpe agăţată de o scândură desprinsă din şopronul găinilor. Cy o privi o clipă, neînţelegând ce spusese şi distras de tot ce se agita în jur, apoi se concentră asupra ei. Un mic gong îi sună în cap, nu o alarmă, nici o avertizare şi neînsoţit de o voce care să strige încetarea alarmei, dar anunţând ceva, ceva. Îl făcea să-şi dorească să-şi scuture ceaţa din jurul creierului şi, în starea în care era, mai fericit cu o jumătate de sticlă de trăscău, nu era lucru uşor. Evident, iritarea şi încetineala lui erau lesne de interpretat.
- Locuieşti în blocul meu. La etajul doi. Michelangelo Electric. Lucrează în Coney, bea la Varga, nu joacă în turneele de şah. Englez, din nord. Nu-l deranjează nemţii. Nu-l deranjează beţivii. Nu vorbeşte mult, doar când bea whisky şi se ceartă cu stafiile.

Îl redusese la existenţa lui de bază şi îi atacase slăbiciunile. Era cam deconcertantă această abilitate, mai ales având în vedere că el nu ştia în schimb nimic despre ea. Se simţi brusc foarte neglijent, şleampăt şi ca şi cum ar fi fost, încă de când debarcase de pe Adriatica, urmărit îndeaproape prin binoclu sau de către oficialităţi ascunse după o uşă.
- Eu sunt Grace. El e Maximus.
- A, salut. De fapt, numele meu e Cyril. Şi unde-l ţii? Clădirea are grajd?

Grace îşi înclină o clipă capul într-o parte. Calul atingea din nou cu nasul buclele nepieptănate ale lui Cy.
- Chiar te place. Îi place părul tău, crede că e de mâncare. Stă cu mine. E paznicul meu, e mai bun decât un câine. Pot să-l pun la uşă dacă vin invadatorii.
- Nu prea înţeleg. Stă cu tine, unde?
- Prosze. În apartamentul meu, Michelangelo Electric, unde altundeva? Ai văzut harababura din magazie? Nu întotdeauna, dar uneori e necesar, nu e întotdeauna loc în grajdurile circului. Şi nu-mi place cum e tratat acolo. Sunt cruzi şi proşti uneori. Nu poţi pune un cal într-o boxă alături de un leopard sau de un leu. Ei aşa fac şi pe urmă se miră că loveşte cu picioarele în uşă şi doboară gardul despărţitor. Nişte idioţi. Putea să-şi rupă un picior. Bietul Maximus.

Expresia de pe faţa ei nu lăsa nici o îndoială că spunea adevărul. Şi apoi, ultimul val de fum gros, înţepător se risipi şi Cy îşi aminti menajeria reflectată sub el, pe zid în prima săptămână de şedere acolo. Şi identifică mirosul agrar, fecund, din holul din faţa apartamentului 104 fără a folosi analize criminalistice sau presupuneri iscoditoare şi îi puse eticheta corectă. Cal.
- Dumnezeule! Am bănuit. Adică, iniţial, am crezut că sunt nebun să-mi închipui aşa ceva - am crezut că eram buimac de somn. Mărturisesc că mă obsedează de când i-am văzut conturul. Cum e posibil. E voie?
- Ţi-am spus că e un secret dincolo de strada asta. Señora i-ar suna pe măcelari dacă ar şti. I-am spus că paprika din mâncare miroase aşa tare, că dacă ea găteşte numai orez ce poate să spună? Dar acolo toată lumea ştie. Lucrăm la Luna.
- N-o să spun nimănui, ai cuvântul meu. Ei drăcie, da' oricum n-ar crede nimeni.

Conversaţia se înnoră din nou pe moment.
- Deci nu există nici un bărbat?
- Nici un bărbat?
- În apartamentul tău. Care stă cu tine? Cu o boală de piept, o răceală? Un bătrân, poate tatăl tău?
- Un bătrân, răcit, nu cred. Doar Maximus, dar nu e răcit. A tuşit luna trecută. I-am pus ulei de camfor în fân şi i-a făcut bine. Acum e mai bine, nu-i aşa, Maximus?

Vocea ei avea un ton degajat, auster şi totuşi stupefiat, nu era chiar o prezentare falsă, dar avea un umor interior, ca şi cum ambele opţiuni erau accesibile ascultătorului ca dovadă, şi vor fi susţinute în faţa tribunalului. Şi avea urma unui accent, vocea ei morfologiza convingător prin mai multe accente, slav, francez, unguresc, mai degrabă ca un copil crescut de părinţi multilingvi decât ca o fetiţă răsfăţată în garderoba unui teatru, care probează, împreună cu costumele, diferite personalităţi. Şi totuşi, chiar în dosul vocii, ca un zgomot de electricitate statică la radio, era o notă de conservare, un accent reţinut acolo în mod deliberat până în clipa când va putea fi lepădat - ţinut poate în viaţă din cauza proximităţii alese de ea faţă de prima generaţie de imigranţi, poate din sentimentalism sau mândrie. Acum îl observa şi din când în când arunca o privire spre calul de lângă fântână. Avea sprâncenele negre, dar faţa ei era palidă şi puternic înclinată, cu pomeţi de tătar. Lui Cy nu-i mai trecu prin minte nimic care să merite să fie spus. Simţea că după recenta dezvăluire, o conversaţie banală ar fi o jalnică ofrandă. Femeia asta îl făcea să-şi dorească să fie foarte sigur pe el, să-şi extindă cu câţiva centimetri creierul, ca să înţeleagă ce se întâmplă. Şi în acest sens, ea era magnetică, atrăgând gândirea şi concentrarea, aducându-l la ea fără să se mişte.

Cy a condus-o acasă. Sau poate că el era condus, nu prea îşi dădea seama în noaptea aceea. Se părea că Maximus era impecabil dresat; o urma pe Grace la plescăitul ei din limbă, trecând pe lângă petice de iarbă spre care un animal mai puţin civilizat şi-ar fi aplecat capul şi şi-ar fi încurcat gâtul în ele. Era clar că nu era nevoie de hăţuri sau îndemnuri. Conversaţia lor i s-a părut lui Cy serioasă, susţinută cu eforturi şi într-un fel un eşec, deşi în dimineaţa următoare, nu şi-a mai amintit nimic în afară de numele ei, de capriciul îndrăzneţ de a ţine un cal în apartament şi de imaginea ei executând tumbe pe spinarea animalului în circul Luna. Îşi aminti că voise s-o întrebe dacă îşi învăţase calul să nu-şi facă nevoile în casă şi că nu avusese curajul, considerând că era o frivolitate. La uşa blocului, ea şi-a ridicat jacheta de pe braţ şi sub ea erau patru saci de cartofi din cânepă şi patru colaci de sfoară. Plescăi din nou din limbă şi Maximus îşi ridică unul din picioarele din spate. Grace îl trase între picioarele ei şi cutele fustei. Potrivi un sac peste copita groasă nepotcovită şi îl legă de ea. Procedeul se repetă la celelalte trei copite - animalul era perfect docil şi la ultima copită, Grace scoase un briceag cu mâner albastru din fustă, desprinse o sculă cu care extrase o piatră şi alte murdării din cavitate. Era evident o manevră îndelung exersată şi ambele părţi o ştiau pe dinafară. Grace deschise uşa, aruncă o privire înăuntru, făcu un gest cu mâna şi Cy şi calul intrară în vechiul hol de marmură. Spre uimirea lui, calul trecu pe coridor aproape în linişte, ridicând picioarele la fiecare pas ca şi cum ar fi trecut peste mici pârâuri sau bolovani. Grace răsuci cheia în broasca uşii ei şi calul îşi lăsă capul în jos când intră, pătrunzând în întuneric, ca un ponei care intră în mină. Se întoarse spre Cy şi înainte ca el să uite toate detaliile, observă o mică linie în partea de sus a nasului ei, acolo unde se întâlnea cu fruntea, exprimând tărie de caracter, şi liniile comice din jurul ochilor. În holul slab luminat, irişii ei erau atât de întunecaţi, încât păreau lipsiţi de pupilă, adânci, dătători de vertij. Buza inferioară era arcuită sumbru, molatic. Privind-o, găsea pe faţa ei o frumuseţe sub care se ascundea ceva îmbătrânit şi onest. Era într-un fel irezistibilă şi Cy se întrebă dacă n-ar putea să se aplece şi s-o sărute, era suficient de beat ca să-şi îngăduie. Tocmai se pregătea, când ea scoase un sunet şoptit, un murmur de bucurie care conţinea şi o nemulţumire marginală, ca şi cum gusta cu lingura dintr-o supă şi nu se putea hotărî ce ingrediente trebuie să mai adauge. Apoi vorbi.
- Da, bine. O să vin în curând după tine, Michelangelo Electric. Am nevoie de ajutorul tău la o treabă. Cred că e timpul să facem o schimbare.

Îi dărui un zâmbet, apoi închise uşa. El aşteptă politicos un moment, apoi se întoarse şi urcă la apartamentul lui, duse un scaun la fereastră şi se aşeză să observe zidul de cărămidă din faţă. Mai erau câteva ore până la răsăritul soarelui, era o beznă de moarte şi dacă Grace era încă trează şi cu luminile aprinse ar putea să vadă din nou marioneta care era dublura ei, interpretând o versiune simplificată, prin umbre, a acţiunilor ei. După un timp, se simţi prea obosit ca să-şi mai concentreze privirea. În mod dual, era sigur că undeva sub el în clădire era o femeie care nu va căsca şi nu va aţipi niciodată, care va fi ori pe deplin trează şi conştientă de tot ce o înconjoară, ori inconştientă. Cy deschise fereastra şi trimise o bezea spre zidul de cărămidă gol. Apoi se întinse pe pat şi lepădă în somn incidentul întâlnirii lui cu Grace, ca şi cum ar fi stat în echilibru pe spinarea unui armăsar negru care se îndepărta de el în galop sau tot în echilibru, pe un filament temporar al nopţii.