În anul în care mi-am trăit vârsta aceasta am fost un Icar în variantă feminină, contemporană, dar privind neîncetat în spate și neașteptat de încăpățânată chiar și pentru mine, cea care se încăpățânează numai atunci când efortul este nejustificat și câștigul nesemnificativ. Mi-am făcut aripi din cafea, boabe prăjite în mașini verticale, înalte, undeva pe Calea Moșilor. Mi-am făcut aripi din pene de porumbei, pescăruși albi, bucăți delicate de hârtie țipând deasupra parcului noaptea și ciori, zboruri negre, sinistre și superbe în haosul cu care sufocă întreg cartierul în fiecare zi la ora cinci după-amiaza, cinci fix, nici un minut în plus, nici un minut în minus, sute de zboruri pe un cer pe care nimeni nu cred că îl privește atât de des ca mine, licurici de asfalt și flori primite de la fiică-mea, toate lalele pentru că toate florile au pentru ea deocamdată un singur nume. Doar că aripile mele s-au topit după câteva bătăi, m-am prăbușit, Icar norocos pentru că am căzut tot înlăuntrul labirintului și, undeva în el, de ce, cum și de unde habar n-am, dar acolo între ziduri am găsit de fiecare dată ceva-uri din care să îmi fac alte aripi. Câteva bătăi, prăbușire, agonie, aripi noi, câteva bătăi, prăbușire.
În anul în care mi-am trăit vârsta aceasta am fost un Sisif în variantă feminină care urăște rochiile, dar este obsedat de cercei lungi a căror greutate echilibrează un corp care, deși în multe seri și-a promis că a doua zi nu se va trezi, s-a ridicat în fiecare dimineață și a continuat să împingă stânca uriașă în care a strâns mai mult decât a vrut, mai mult decât a cerut, mai mult decât ar fi trebuit. Și? Ce dacă? Pentru că nimeni nu m-a întrebat cât pot să duc, dar bolovanul ăsta care odată ajuns în vârful muntelui se rostogolește înapoi spre mine are câteodată zâmbetul copilului meu, silueta unui copac, miroase a cafea și a ciocolată, este verde, este portocaliu, uneori este muzică cu sirene și mări vândute, este albastru cerneală și are forma unei chitări la care încă nu am învățat să cânt, închid ochii și când îi deschid citesc pe piatra aspră cuvintele încurajatoare ale bărbatului care îmi este iubit, ale prietenilor, ale familiei, ale terapeutului care alături de toți oamenii aceștia a pus la un moment dat mâna lângă mâna mea și, chiar dacă ei nu au știut întotdeauna ce să îmi spună, au tăcut și au împins, și am urcat ca să cobor, să urc din nou, să cobor, de fiecare dată aceeași, de fiecare dată alta. Prea mult mamă și totuși nu îndeajuns, prea puțin femeie, prea puțin soție, prea puțin prietenă, prea puțin soră, prea puțin copil, prea puțin om care citește, prea puțin om care scrie, prea puțin om care râde, prea puțină culoare, prea puțină muzică, prea puțin din tot ceea ce mi-ar fi plăcut să fiu la 40 de ani.
Cu toate acestea sunt cel mai viclean dintre muritori chiar dacă împing un afurisit de bolovan și știu că într-o zi o să-l las să zacă lângă munte și o să plec să beau o cafea cu lapte și multe cuburi de gheață, să mă bată soarele în cap, să râd chiar dacă dantura mea nu va fi niciodată perfectă, dar ce noroc că măcar am gura frumoasă, o să plec și o să fiu mai mult din tot ceea ce am fost prea puțin.
Sunt cel mai curajos dintre muritori chiar dacă zborul îmi este scurt, chiar dacă știu că nu trebuie să zbor nici prea sus aproape de soarele care îmi poate topi aripile, nici prea jos aproape de marea care mi le poate smulge cu valuri și care m-ar îneca pentru că nu am învățat încă să înot și poate de aceea nu am reușit să găsesc linia dintre cele două lumi care mă mestecă și mă scuipă de la una la alta fără a se plictisi, ba chiar uneori am impresia că le distrează atât de tare să facă asta încât nu se vor opri niciodată.
41 de ani cu două puncte. Sunt Icar. Sunt Sisif.
*