Cam așa s-a simțit anul 2021 pentru mine. Aruncat pe o corabie pe care nu știam să o cârmuiesc, și chiar dacă aveam mici idei despre cum să o fac, nu știam încotro ar trebui să mă duc. Mă fura albastrul cerului și misterele pe care le ascundea, trezindu-mi curiozități și întrebări la care nu găseam răspuns. Și nu era nimeni pe punte cu care să discut despre ele sau să îmi spună cum văd ei lucrurile. Ce-i drept, în perioada aia nici nu aș fi îndrăznit să scot ce e în capul meu, darămite să mai cer și părerea altora. Ce să îi întreb? Cum am ajuns aici și de ce? Ce caut eu pe corabia asta numită viață și cum naiba se ține cârma? Auzisem că toți au modele diferite, și din afară părea că majoritatea aveau cutie automată și GPS integrat. Eu aveam o mâzgălitură de hartă, dar una care părea făcută pe genunchi într-o stație de autobuz, nicidecum ceva clar după care să mă ghidez.
Dar nu doar cerul mă fura, ci și strălucirea de smarald a mării, copleșindu-mă cu infinitele ei direcții și adâncimea de care nu eram niciodată sigur. Fascinat, dar mereu speriat de unde mă poate duce fiecare mișcare, oricât de fină, a cârmei. Dacă nu fac față la ce găsesc? Dacă nu o să mă descurc? Dacă o să dezamăgesc? Dacă, dacă, dacă... Dar nici un "poate" prin mintea mea. Ce să mai zic de un "pot". Așa ceva nu încăpea în discuție.
Ăsta a fost anul în care mi-am dat seama că tot ce am făcut în ultimul timp a fost să mă las purtat de valuri, de vânt și de trageri bruște de cârmă, crezând că dacă schimb traseul la 180 de grade, mă va duce mai repede undeva. Da, cu siguranță mă va duce undeva. Întrebarea e unde? Pe lângă dezorientarea și impulsivitatea căpitanului, mai exista o problemă. Una mare de tot. Îmi doream atât de mult să găsesc comoara încât am plecat în aventură fără hartă. Mă rog, aveam mâzgălitura aia de care ziceam mai devreme, dar nici pe aia nu o urmam.
Cred că așa "Arrr" arăta povestea unui pirat din secolul XXI. Căpitanul Barbă Grăbită, un pirat anxios, mereu agitat, care crede că poate cârmui o corabie singur și o să găsească comoara cât ai pocni din degete. Nu singur pentru că nu ar vrea un echipaj, ci singur pentru că nu crede că va găsi unul care să vrea să stea în preajma lui, mai ales când nici nu știe unde e comoara. Ba chiar, uneori nici nu crede că ar exista una. Un pirat mereu pe fugă, dar niciodată cu o destinație clară. Unul care, mai degrabă, fugea de ceva, nu spre ceva. Unul care nu avea încredere în propriile puteri.
Purtat încolo și încoace, uneori pe sub un cer senin, mângâiat de razele blânde ale norocului, alteori prin furtuni violente care nu dădeau semne că se vor opri. Uneori împins de un vânt lin care părea că duce spre mal, alteori luat pe sus de valuri care loveau corabia și credeam că o va face bucăți.
Sfârșitul anului a fost o furtună continuă, cu valuri haotice din toate direcțiile, tunete, fulgere și un cer a cărui albastru dispăruse, fiind acoperit complet de nori. Ascuns în cabina mea, mi-am dat seama că nu am de ales, trebuie să fac ceva. Am lăsat pânzele jos, am ridicat steagul alb în fața furtunii și am așteptat să se oprească. În timpul ăsta mi-am făcut planul. Nu de a găsi comoara, ci de a o lua încet, începând cu pași mici. Primul fiind să îmi concep o hartă. Una care, chiar dacă nu e completă, măcar să îmi țină un traseu constant. Dar cum îți faci o hartă dacă nu știi care e comoara la care visezi? Și aici a apărut întrebarea. Ce naiba fac cu viața mea?
Încă nu aveam un răspuns clar nici la sfârșitul anului. Încă eram purtat de colo-colo ca o bărcuță de hârtie aruncată pe un râu. Dar ce m-a învățat 2021? Că oricât ar da valurile în corabie, atâta timp cât eu nu cedez, nici ea nu va ceda.
Așa că, pe mine, sfârșitul lui 2021 m-a găsit tot pe punte, tot fără hartă, dar cu o dorință arzătoare de a crea una. Mă săturasem să fiu purtat de valuri, venise timpul să învăț cum să mă folosesc de ele. Nu știam de unde să pornesc, așa că m-am decis să încep prin a-mi pune întrebări. Să nu treacă zi din viața mea în care să nu mă întreb ce vreau să fac. Dacă de azi aș putea face orice, ce aș alege? Ce mi-ar crea plăcere? Mi-am dat seama că, chiar dacă eram frustrat că nu îmi găsesc drumul, nu îmi alocasem aproape niciun pic de timp să mă întreb toate astea. Voiam doar să îl găsesc ACUM. Să știu exact ce trebuie să fac și când. Dar am aflat că nu e ca în filme. Nu se lovește nicio bufniță de geam, în miez de noapte, cu o scrisoare de la Hogwarts și în următoarea zi te apuci de călărit dragoni. Asta e realitatea, aici trebuie să îți găsești tu scopul, mai bine zis, să îl creezi. Și cum faci asta? Dându-ți voie să visezi. O altă realizare la sfârșit de 2021 a fost că am uitat să visez, am uitat cât de frumos era când timpul petrecut singur era umplut de fantezie, de povești cu happy ending și trăirea dorințelor împlinite în imaginația mea. Odată cu viața de adult, toate astea au fost înlocuite de balauri. Unii dintre cei mai fioroși. Frica de eșec, vinovăție și regret, un cocktail care arde mai rău ca molotovul. Asta pentru că arde din interior, și chiar dacă ești înconjurat de apă, nu te poți bucura de ea.
Am decis că e timpul să sting focul. Tot ce îmi rămăsese de făcut era să găsesc sursa de apă cu care să o fac. Chiar dacă eram înconjurat de ea, apa din ocean nu era potabilă. Trebuia să îmi găsesc sursa mea. Și uite așa, am intrat în 2022, nu cu un plan bine făcut, dar cu permisiunea de a visa la un loc cu apă dulce, care nu doar să mă ajute să îmi sting incendiul interior, dar să mă și ajute să prosper, să cresc și să mă apropii de cine vreau să fiu cu adevărat. Poate mai târziu decât mi-aș fi dorit, dar călătoria abia începuse și speranța îmi lumina orizontul.