Și, după tot ce cunoaștem ca fiind post-dramatic, eu, ființă lipsită de scop și de dorința de a mai face ceva după ce înveți încă o dată lecția aia cu ce contează cu adevărat în viață, pășeam prin zilele mele ca și cum pâmântul ce-l acoperea pe tatăl meu încă își mai putea schimba consistența și tata ar fi putut miraculos redeveni carne, oase, zâmbet, privire și suflu. În timp ce oasele și carnea dispăreau de pe trupul tatălui meu, eu eram complet imersată în a "nu ține linia ocupată" (titlul spectacolului de la Teatrul Național Cluj Napoca care mi-a "schimbat viața / mi-a dat speranța", și cei care l-au văzut știu despre ce vorbesc aici) cu alte convorbiri familiale sau profesionale pentru că așteptam telefonul celui pe care îl revedeam după 21 de ani.
Nimic nu e clasic în povestea de după moartea lui Ioan, exact așa cum nici eu nu sunt vreo "clasică" în viața mea, ci mai degrabă o ființă care se degradează neconvențional, cu fiecare an, cu fiecare pas, cu fiecare moarte și mai ales în fiecare zi în care îmi reclădesc singură speranța că lucrurile vor fi bine. Ioan, tatăl meu, căruia nu îi spuneam niciodată așa, se așeza sub greutatea pietrei de mormânt de peste doi ani, se desfăcea în firmituri pentru viermi, și se uita la noi de dincolo, înmărmurit în piatra aia de ne-carne cum noi, familia lui, nu încetăm încă să trăim. Se descompunea cu fiecare amintire cu el uitată, cu fiecare lacrimă nevărsată, cu fiecare clipă în care noi ne bucuram de Toma - ființa sublimă care s-a născut cu două luni înainte morții lui. Și uneori, tatăl meu, ne striga de la cina unde era consumat de viermi mai ceva ca "tata lu' Hamlet", și nu ne lăsa să mai iubim decât dorința de a nu mai fi.
Și atunci, când strigătul lui devenea asurzitor, m-am decis că vreau să trăiesc. Era într-o duminică, zi de familie, doar că familia mea nu mai putea să suporte nici fizic și nici interior acest cuvânt, acum eram doar rămășițele familiei lui Ioan. Așa că, în duminica ne-familiei mele, m-am dat jos din pat, am făcut curat obsesiv-compulsiv cum se face de obicei atunci când ești în doliu, și am acceptat, în plină apocalipsă, să merg la o petrecere. Nu acceptasem pentru că apocalipsa mondial negată mă schimbase, sau din dorința de a trăi tot ce nu trăisem încă până la vârsta asta pe fast-forward înainte de a crăpa sau pentru că amorțisem în interiorul meu, nu, ci pentru că, acolo, la petrecerea aia ilegală era cineva care fusese important pentru mine când aveam 16 ani.
Și da, la 16 ani eram supremația clișeelor, ca acum, iar el - CAB - nu se îndepărta deloc de imaginea băiatului popular, inabordabil, misterios și dorit de jumătate din populația feminină a orașului meu natal. Amândoi am îndeplinit sută la sută cerințele rolurilor noastre - eu - fata grasă, complexată din mai toate punctele de vedere, puțin artistă atunci, acum mai spre deloc, inadaptată, iar el - estetic impecabil, proporțiile corepunzând a ceea ce noi clasificăm ca fiind etalonul frumuseții moderne, rece, arogant, de neatins. Așa că nu m-am atins pe vremea aia de standardele frumuseții lui exterioare sau interioare, ci am început să îi scriu scrisori pe care i le lăsam în poștă pentru că nu aveam alte forme de comunicare. Pe foi de diferite culori, lăsam cuvintele să îmi adâncească obsesia cu care îl priveam de la distanță, curiozitatea cu care îl urmăream la fiecare pas pe care îl făcea pe străzile din orașul meu, fără ca el să știe.
Dacă spunem asta cuiva de acum, cu siguranță aș fi demnă de un documentar sau un serial de câteva sezoane pe Netflix, aș fi dată drept exemplu mai ceva ca băiatul ăla de a fraierit câteva doamne respectabile pe Tinder, aș fi cea mai faimoasă "stalk-eriță" din județ și aș face bani de o pensie liniștită din aparițiile publice sau din cele de pe social media. Dar frumusețea vieții de la 16 ani când nu ai internet și accesezi disfuncționalitățile și afecțiunile psihice ale propriei ființe doar de prin cărți e ceva ce doar unii dintre noi pot să spună că au trăit sau experimentat pe pielea lor. Nu scriam pe net, scriam cu stiloul, mă semnam cu numele mic, numele ăsta pe care atunci când îl aud mi se pare că nu e al meu. Nimeni nu îmi spune pe numele mic, doar el, CAB, Toma (nepotul meu) și cel care nu mai e - tata.
Scriam acestui băiat ca și cum am fi purtat în noi, sau mai degrabă eu, o iubire de secol nouăsprezece - aventuroasă, plină de cuvinte și foarte puține fapte. Nu știam cum să îi spun cuiva: "Salut, te plac!" (nici acum nu știu). Când nu știi cum să spui asta, e mai bine să o scrii, în zeci de scrisori penibile, lipsite de coerență, dar pline de o inocentă dorință de a-l cunoaște cu adevărat pentru a-l putea săruta pe cel care reprezenta sublim, obiectul dorinței. Am scris până dincolo de obsesia de a-l avea aproape, i-am scris și după ce a părăsit orașul natal (cam vreo doi ani după ce a plecat din oraș), și după ce m-am îndrăgostit și de alții, și îi scriu și acum. Întâlnirea noastră filmică după 21 de ani la un "party" dintr-un cartier frumos al orașului în care trăiesc momentul relatării, ne-a surprins pe amândoi în cele mai confuze momente ale vieților noastre. Eu - "anul doi" al morții lui Ioan, și nu cred că e nevoie să insist sau să vă povestesc despre moarte, iar el - în anul rătăcirilor zodiei Gemeni.
Am intrat pe ușa apartamentului unde petrecerea începuse cu câteva ore înainte de sosirea mea și el, la fel de frumos ca și în zilele teribilei mele adolescențe, mi-a zis: "Salut, Raluca! Tu ești acea Raluca care îmi scria scrisori acum mult timp, nu-i așa?". Am rămas în ușă, trecuseră cei 21 de ani peste mine și peste el parcă nici unul, iar eu, după primul pas în care ne-am strâns mâna prietenește ca să facem cunoștință oficial, eram din nou copila care privea pentru prima dată de la o distanță de câțiva centimetri - complet neputincioasă - obiectul dorinței de la 16 ani.
Am cerut o bere gazdelor, pentru că așa se face când ești trecut de 35 de ani și revezi pe cineva pentru care ai dezvoltat acum trei vieți o obsesie adolescentină. Nu respiri prea multă nesiguranță, că totuși a trecut ceva timp peste tine, ești și tu cea mai cool variantă a ta, privești direct în ochii interlocutorului să nu lași cumva impresia că ți se înmoaie din nou genunchii, adopți poziția de femeie independentă, rațională, deșteaptă, extrem de realizată în toate ratările ei, fiind convinsă că el nu poate citi nimic din ceea ce gândești de fapt: "E incredibil", "Ești la fel de frumos ca acum 20 de ani", "Simt că nu îmi găsesc cuvintele", "Ești chiar tu - CAB - cel ce stă aici în fața mea", "Opriți lumea!!!! Vreau doar să stau să te privesc, CAB".
Umpli camera cu sarcasmul tău, cu auto-ironia dezvoltată în anii în care el a fost complet absent din viața ta (nu de alta, dar habar nu avea cine ești sau cum arăți), dansezi pe maneaua aia care se aude din boxă ca și cum ar fi cel mai natural lucru din lume, fascinezi participanți de la petrecere - care sunt victimele colatarale și totodată spectatorii uimiți ai scenei de reîntâlnire dintre tine și CAB. Trăiești ciuntit visele de la 16 ani, în "anul doi" al morții lui Ioan, atingi subtil, în timpul conversației trupul băiatului pe care cândva îl venerai, nu te aproprii decât de la o distanță securizantă pentru că la vârsta asta ai înțeles deja că poți muri de mai multe ori în timp ce ești în viață și în mai multe feluri dacă te pierzi cu propria ființă în celălalt. Se joacă patru-cinci ore scena recunoașterii sau a primei interacțiuni dintre urmărit - urmăritor. O joc stanislavskian, brechtian, performativ și total lipsită de control sau de gândurile unor posibile consecințe fatale pentru supraviețuirea mea interioară. Cum finalul e mereu succesiunea logică a oricărei situații, ne dăm contactele de pe mess și plec lăsând în urmă complexul fetei grase dintr-un modest oraș din țara asta și orice credință că o să ne mai vedem vreodată.
Îi scriu a doua zi pe mess, încercând într-o incoerență nespecifică mie să îi pun în cuvinte puține, dar clare, ce a însemnat pentru mine scena almodovariană a revederii după 21 de ani, și faptul că el a putut pentru prima dată să alăture imaginea chipului meu cuvintelor din scrisorile primite și toate celelalte imbecilități semi-romantico-ironice de care pot da dovadă când prizezi fericiri temporare.
Și începem să trăim pentru că el răspunde scrisorii mele virtuale și invitației mele de a ne cunoaște cu adevărat - așa cum suntem acum, la 40 de ani. Și ne vedem, doar eu și el. La masa curbată din bucătăria mea. Se lasă cu statul în fața frigiderului timp de câteva minute pentru că sunt prea emoționată să îl privesc. Și el era la fel de emoționat (sau așa vreau să îmi amintesc pentru a-mi păstra cât de cât intactă sănătatea mentală). Eu mă manifestam complet irațional în timp ce trăgeam pe nas aerul rece expulzat de ușa deschisă a frigiderului. Era tot februarie-martie.
Ne vedem în zilele următoare, în vreo două seri în care el fuge din orașul nostru natal și de el, iar eu uit să sufăr "de moartea tatălui", și când ne vedem spun totul în cuvinte așa cum vin, îmi deschid viața și rănile ca el să mă vadă, așa cum sunt, fără a-mi mai dori să cosmetizez povestea vieții mele. Trec dincolo de vulnerabiltate și încep să sper că viitorul se poate prelungi și în 2022, alături de cineva ca el. Ridic totul la rang de act teatral, mă surprinde relaxarea cu care vorbim despre "noi", despre cum eram, cum l-am văzut prima dată, cum el nu a știut niciodată cine sunt sau cum arătam, vorbim despre filozofie, istorie, muzică, ce ne place sau ce nu ne place, foarte puțin despre relațiile trecute, dansăm pe "back to black" și despărțim viața în "înainte" și "după" această întâlnire. Am 16 ani, cu toți cei 40 ai mei când îmi spune că e o problemă: "M-am îndrăgosit de cineva". Eu întreb calm: "De cine?", iar el punctează fără rețineri: "De cea care stătea mai devreme în fața frigiderului". (La asta nu mă așteptam, așteptam o poveste despre o iubire imposibilă cu o pițipoancă cu gene false, unghii tehnice și kg de Botox). Apoi continuă: "A, mai e ceva. Trebuie să plec înapoi în trei zile". M-am agățat de viață și de cuvinte: "Nu îți cer nimic. Doar dă-mi mie aceste trei zile. Împarte finalul ăsta cu mine. Doar tu și cu mine. De restul mă voi ocupa după ce pleci. De moarte, de cumpărături, de continuitatea lumii în absența ta." Acum, când citesc, totul are tonul disperării și al scenei "Rămâi / Pleacă", dar atunci nu mai conta, că doar eram în apocalipsă, și, și dacă nu mureai, tot se murea în jurul tău și oamenii se întunecau tot mai mult.
I-am scris câteva scrisori din "2021 and still counting" din seria "Keeping up with an idiot Lupan". Unele se află în posesia lui pentru că i le-am strecurat în buzunarul gecii știind că nu îmi va mai oferi nici un moment în care să fim împreună înainte să plece înapoi de unde a venit, unele sunt pe laptop și în caietele mele de aberații pseudo-poetice, altele (cele mai multe) se regăsesc la firma de salubritate care oferă servicii tuturor locuitorilor din cartierul meu indiferent de gradul de descompunere interioară în care se află momentan sau pe toată suprafața cartierului în care învăț să supraviețuisc apocalipsei în apartamentul cumpărat pe moartea tatălui meu.
Scriu mereu pe întrega suprafață a ratărilor profesionale și personale, a înfrângerilor, a despărțirilor și a revederile neprogramate și neașteptat de frumoase dintre mine și CAB, a recâștigării încrederii în fragilitatea și unicitatea momentului prezent și a oamenilor trecuți. Firma de salubritate nu știe că ar mai trebui pus un container de selectare special pentru cei care vor să-și recicleze adolescența și scrisorile netrimise. Ar trebui să le las un mail pe tema asta, dar cred că e prea tărziu, pentru că e deja vineri și ăștia au dus gunoiul de anul trecut. Constat că urmează să scriu unor necunoscuți despre toate astea și vreau să cred că în ziua în care lumea mă va pierde, măcar pseudo-scrisoarea asta ratată stilistic și emoțional va ajunge la cel pe care îl invadam cu telefoane la 3 dimineața doar ca să îi aud vocea și cu scrisori dintr-o perioadă pe care mi-o amintesc ca și cum ar fi fost ieri, chiar dacă, acum, restul cuvintelor și-au pierdut singure curajul de a fi expediate pe metavers.
Apocalipsa și războiul imediat sunt tot aici, iar aceste scrisori au scopul de a-și călăuzi stângaci expeditoarea în încercarea ei de a-și redobândi speranța, iubirea și iertarea dincolo de groapa în care tatăl ei închide ochii la rănile pe care fiica lui și le-a produs singură, și uneori în compania altora din prea plinul unei iubiri prea și post-adolescentine, sub zodia inocenței ce nu se mai întoarce.
Îi scriu toate astea tatălui meu, în capul meu, ca să știe și el ce face fiica lui în "anul doi" al morții lui Ioan după ce a trebuit să șteargă numărul părintelui mort din agenda telefonului, îi spun doar că e frumos că lucrurile s-au întâmplat așa, îl asigur că voi fi bine (deși știm amândoi că mint foarte prost și mai ales urăsc profund această expresie) și că știu prea bine că viața se întâmplă în timp ce dansezi cu soția ta și alegi să mori la o nuntă, într-o duminică în timp ce unii își întemeiază pentru prima dată o familie. Îi spun din 2019 că uneori vreau să uit să trăiesc morțile pentru a putea trăi viața asta. Lui tata îi scriu noaptea, pentru că ziua sunt ocupată, uneori, când am timp, cu a spera că cineva se va întoarce și vom avea un viitor la începutul celui de-al treilea război mondial, și un final demn de filmele din categoria B.
2021 - anul falsei speranțe, în care fiica și tatăl se dezintegrează la auzul strigătului de "a fi" al celuilalt.
