Am muncit și am creat și am iubit și am părăsit - oameni, case, orașe, teatre, spectacole, tot felul. Am deschis ușa necunoscutului la început de an, când am acceptat orice și oricum, apoi i-am trântit-o în față de câteva ori așteptând neverosimilul să se petreacă.
În acest an ciudat și complicat am învățat mai mult decât în oricare alt an de până acum, mi-am recalculat limite, mi-am revăzut dorințe și recalibrat necesități. Am schimbat o casă superbă dar prea goală dintr-un oraș enorm pe o casă plină de dragoste într-un orășel micuț. Am schimbat magistrala galbenă cu mersul pe jos și am început să mănânc mai multe fructe și mai puțin zahăr. Am descoperit o boală și m-am împăcat cu alta, dar și cu faptul că am crescut dintr-un copil bolnăvicios într-un semi-adult la fel de bolnăvicios.
Pe parcursul anului m-am văzut crescând și mi-am văzut abilitățile dezvoltându-se. Am început 2021 timid, într-o stare de speranță ne-fondată, iar după premiera de la O cameră lucrurile au început să se întâmple. Am încheiat asistența de la 8 femei după o muncă extrem de întinsă în timp, am scos apoi Anatomia unui cuplu deschis - o comedie care m-a provocat în feluri noi, am lucrat toată vara la Oleanna - care nu a mai văzut lumina publicului și a zilei niciodată, din păcate, apoi am descoperit mediul independent din capitală odată cu One life show, dar am redescoperit mai în amănunt și minunea de teatru din Brăila când am lucrat Inundația. Finalul teatral al anului a venit odată cu începerea repetițiilor pentru primul meu spectacol de copii, Ursul păcălit de vulpe... din nou! - o veche și mare dorință de-a mea.
Scriind toate gândurile astea îmi amintesc de ceea ce scriam anul trecut despre 2020 și realizez că sunt multe lucruri care s-au păstrat într-o formă sau alta. Eu rămân este și astăzi o bucurie specială, copilașul pe care l-am creat împreună cu Blanca Doba într-un moment în care singura noastră speranță era scena. Încă lucrăm la el, încă ne aduce emoții și experiențe noi, încă mai are o viață a lui prin care ne face fericite și grateful. Chiar dacă între timp am mai muncit spectacole care îmi fac inima să se umfle ca o pită și mă mângâie pe tot orgoliul, acest copilaș plăpând crește încă, fix ca surorile lui, spectacolele apărute sub umbrela unor teatre, și nu sub acoperișul unei garsoniere.
2021 m-a învățat să apreciez fiecare moment și fiecare cuvânt scos pe gură de oamenii din jur la care țin - pentru că uneori i-a furat cu totul. 2021 m-a întrebat permanent dacă mai pot, continuând să-mi ofere oportunități. M-a învățat să iau pauze și să le calculez cu minuțiozitate. M-a învățat că o scurtă fugă în lume este mereu o idee bună, că din când în când, tot ce îți trebuie este o clipă de îmbrățișare cu un om drag, că alteori liniștea ta personală și taifunul din propria minte este de ajuns. Dar m-a și terorizat cu permanentele întrebări despre siguranță, cu frici despre perioada în care nu am locuit nicăieri real, ci doar într-o cameră dintr-un teatru, despre moarte și viață și despre cât contează ceea ce fac și pentru cine.
Aștept un 2022 mai blând, deși nu se arată.
*