10.02.2021
Anul din care tocmai am ieşit a început complet tembel, cu suferinţă şi moarte. Moartea a apărut mult în jurul meu în 2020, iar suferinţa a trecut prin nenumărate forme, luându-se la întrecere doar cu multiplele forme pe care le-a luat fericirea. Ce clişeu. Concomitent, am învăţat să îmi fac fericirile şi singură, atunci când nu apar de după colţ şi nu pică din cer. Şi am învăţat că uneori oamenii dispar şi alteori oamenii re-apar şi este ok. Şi că uneori oamenii mor şi nu are neapărat sens, dar că într-o zi, după un timp, începe să aibă un pic de sens. Şi am învăţat şi că este bine să continui să fii îndrăgostit. De viaţă, de artă, de oameni, de ceva.

La începutul anului plecam la Piteşti să fac o asistenţă de regie la un spectacol care într-o zi o să şi iasă şi o să fie plin de frumuseţe, răbdare, şi dorinţă. Şi de femei. Plin de femei minunate. Şi aveam repetiţii şi era mai complicat dar frumos, şi aveam şi facultate şi şi acolo era complicat dar frumos, şi apoi nimic.

Într-o singură zi a dispărut totul. Şi iniţial a fost teribil de uşor. Apoi, a devenit teribil de greu. Apoi a apărut apogeul: momentul în care nimic nu mai însemna nimic şi niciun scop pe lume nu era pentru mine. A fost urât şi m-a umplut de groaza că viaţa ar putea rămâne aşa. Şi în miezul carantinei, am intrat într-un proiect online în compania unor gagici-raze de soare, cu care mi-am împărţit demonii şi norii. Apoi premieră online în festival cool. Bucurii şi speranţă. Apoi apare programul de mentorat de la fostul meu liceu - totuşi există umanitate şi drag în a-i încuraja şi ajuta şi pe alţii. Zilele încep să-şi recapete rostul.

Fericire: se încheie carantina. Petrecere micuţă cu spaimă şi entuziasm. Apoi două fete blonde fac repetiţii în fiecare zi ore în şir pentru un spectacol doar al lor. Ca un copil, micuţ, timid şi pufos, eu rămân apare în public prima dată la Galaţi şi apoi fugim în lume cu el. În Brăila stăm toată noaptea de după spectacol împreună, ascunse într-o cameră din teatru. În Bucureşti plecăm din pub şi facem after-party la sediul unei companii. La Arad repetăm cu picioarele goale în iarbă. La Turda plouă cu găleata, dar după spectacol mergem pe jos probabil un kilometru ca să stăm la *berea de după* cu oameni pe care nu i-am văzut de o veşnicie. La Baia Mare ne pică curentul de două ori în timpul spectacolului şi ne simţim atât de bine încât mai rămânem două zile. Acest spectacol este o oază de frumuseţe pentru noi şi fiecare moment investit în el ni se întoarce înmulţit şi din o mie de părţi. Împlinire.


Înapoi la Piteşti. Spectacolul cu femei încă nu iese, situaţia cu corona s-a întors în forţă, aproape că reuşisem să trec peste ea, dar îmi blochează din nou planurile. Totul se pune pe pauză. Plec la Turda, unde efervescenţa iernii şi a zăpezii mă fură, încep repetiţii la un spectacol în care cred enorm şi rămân chiar şi după începerea vacanţei de iarnă, căci covid îşi cere jertfa din nou.

La un calcul simplu, am o singură părere la final de an. Online-ul este şi un cadou şi o amăgire. Ca viaţa, cumva, cred.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus