Mă gândesc de ce i-oi fi promis lui Răzvan Penescu că scriu ceva despre 2020-ul meu şi îmi aduc aminte de ce. Privirea îmi fuge spre televizor, pentru că nu îmi e la îndemână să povestesc chestiuni care, intuiesc eu, nu prea interesează pe mulţi şi aş vrea să trag de timp şi să nu mă apuc încă de scris. Cu ochii la discuţia de la TV moderată de Selly (cel de care eu am auzit abia când lumea dezbătea dacă domnul acesta - îi zic aşa pentru că nu ştiu cum îl cheamă de fapt - avea sau nu voie să apară în Dilema veche, cu un articol dedicat lui), îmi fuge gândul la sala de cinema. Habar nu am de ce, ştiu sigur însă că nu fac legătură între Selly şi filmul în care a jucat sau pe care l-a produs sau regizat sau all of the above.
Sala de cinema,
aeroporturile,
plaja aceea din Grecia,
imaginea (breathtaking şi care mă face să uit de tot) celor câtorva mii de oameni înghesuiţi unii în alţii, care tac la unison în faţa ecranului de la Anonimul atunci când nimerim, Ludmila Cvikova, Ionuţ Mareş sau eu însămi, filmul potrivit -
sau mai bine spus, lipsa acestora în 2020 mi-a făcut viaţa grea şi apăsătoare.
La televizor - aceeaşi emisiune - oamenii au început să vorbească despre manele şi trap-manele (what?). Mă irită la culme şi la ureche nu fredonatul manelelor, ci un repetat "la maxim, la maxim, la maxim". În 2021, dacă în vreo manea se va spune maximum, promit solemn să o ascult zilnic.
Mă grăbesc să trec repede aici (până nu mă răzgândesc) că victoria personală în 2020 este supravieţuirea mea în starea de urgenţă, dar şi de prelungită alertă, în acelaşi apartament (micuţ) cu Ingrid. Ingrid are 13 ani. Eu glumesc şi nu prea, însă timpul petrecut cu ea în acest an nu mi-l poate lua nimeni şi cred că nici nu se poate compara cu nimic. Este câştigul meu şi al relaţiei noastre, câştig pe care îl vom savura, cel mai probabil, în anii care vin şi atunci când fiica mea va deveni adult.
Nu te poţi simţi singur cu un adolescent lângă tine, însă eu m-am simţit singură fără restul familiei mele, fără prieteni şi fără cunoscuţii necunoscuţi întâlniţi aici sau în ţări străine, cu care schimbam un zâmbet, două cuvinte sau purtam o conversaţie întreagă pe plaja sus-numită sau oriunde în lume.
Întrebarea multora la acest final de an, pentru sine şi pentru alţii, pare a fi "Cum a fost 2020?".
Când ştiu câte familii au fost în doliu în acest an, când mă gândesc la câţi oameni s-au stins singuri, când îmi pot doar imagina cum este să te lupţi singur până la final, fără a apuca să îţi iei rămas bun de la cei pe care îi iubeşti, fără să îţi mai vezi copiii sau familia o ultimă dată înainte de a pleca, mi-ar fi imposibil să spun că, pentru mine, acest an a fost unul bun.
Pot spune însă că a fost un an în care, după spaime şi frici, după întrebări fără răspuns şi tânjind după control & siguranţă în dozele din pre-pandemie, am început să accept să fiu "o spectatoare activă", probabil semănând cu cei care se trezesc vorbind singuri la cinema cu vreun personaj de pe ecran. Îi ştim cu toţii destul de bine - câteodată le zâmbim, câteodată ne enervează. Cam aşa şi cu 2020.
L.E. Între timp au trecut câteva săptămâni din 2021, nu s-au schimbat prea multe, ne înverşunăm, ne urâm şi ne înjurăm aproape la fel pe teme diverse: vaccin, şcoală online, drepturile persoanelor gay, preoţi, seriale pe Netflix şi câte şi mai câte. Asta se întâmplă online evident, pentru că, faţă în faţă, cred că majoritatea am (putea) fi o versiune mai bună a noastră.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)