08.02.2021
Într-o cutie mare sunt o mie de cutii care devin din ce în ce mai mici. Mă găseşti în ultima şi sunt nerăbdătoare să o deschizi. Sunt pregătită să îţi povestesc despre ce există şi despre ce nu există, orice, absolut orice. Probabil nu îţi vei pierde timpul căutând atât de mult. Însă eu sunt aici să-ţi spun.

Există lucruri pe care nu le poţi explica. Oricât de mult ai încerca să le găseşti o însemnătate, ceva care să aibă sens, care să fie, poate, logic, nu reuşeşti. Şi încerci, încerci şi încerci. Te enervezi. Renunţi. O iei de la capăt. Şi continui să faci asta până când într-o zi îţi dai seama că de fapt există lucruri pe care le poţi explica doar cu inexplicabilul. Nu poţi să găseşti un răspuns fiindcă poate ele nu trebuie să aibă sens. Probabil trebuia să te opreşti din gânditul excesiv, să îţi schimbi perspectiva, să începi să mai şi simţi. Dar timpul a trecut deja.

Aşa am început un proces.

2020. Din jurnale. Din interior şi exterior. Din vise.

Anul în care nu am mai jucat pe scenă, dar în care mi-am dat seama cât de mult îmi doresc să fac asta.

Azi e ziua mea şi simt că am 30 de ani, nu 18. Am ieşit cu fetele, am ascultat punk şi am făcut un atac de panică.

Nu am dat testul la mate fiindcă nu am învăţat nimic. Mi-am asumat, i-am spus profului şi am realizat că suntem obişnuiţi să nu spunem adevărul, iar atunci când o facem suntem priviţi ciudat.

Sunt persoana care ascunde şosetele sub pat. Uneori le pun în locuri şi uit că există şi le pierd. E o pasiune. Tocmai am găsit o pereche de şlapi sub pat pe care nu i-am văzut de anul trecut.

Am meditat pe la 2-3 noaptea şi am adormit.

Primul meu concert Viţa de Vie e online.

Am văzut un gândac în baie şi m-am speriat. Am stat 10 minute cu el, în celălalt capăt al încăperii şi l-am implorat să plece. L-am susţinut cu energie pozitivă şi cuvinte frumoase. M-a ascultat. Cred că ştiu să dresez gândaci. A căzut de câteva ori, dar s-a ridicat şi a încercat să plece. Dar brusc a început să alerge în direcţia mea şi am fugit şi eu. Nu l-am mai văzut niciodată.

Suntem nişte energii într-un costum făcut din carne şi ce-o mai fi în compoziţia asta. Aşadar, asta înseamnă că nu murim, ci doar ne pierdem costumul.

Sunt cea mai anxioasă persoană pe care am cunoscut-o.

Au plecat. I-am urmărit cu privirea de la geam. Dar ei nu vor şti niciodată asta fiindcă ei nu se uită niciodată înapoi.

I-am scris. Inspir. Expir. Expiiiir. Oh nu. Inspir! Eu nu ştiu să vorbesc cu tipi.

În 31, acum 2 ani, aveam prieten.
În 31, acum un an, nu mai aveam.
În 31, anul acesta, am primit o icoană în faţă la McDonald's şi după câteva momente am primit încă una. Oare ce înseamnă asta?

Să te culci la 5 dimineaţa. Să visezi că îţi spune cineva că te pricepi la redactare. Să realizezi că ai lucrat prea mult, dar iubeşti atât de mult ceea ce faci. Să simţi că această experienţă te ajută să simţi. Te schimbă. Să găseşti răspunsuri la întrebări pe care ţi le-ai pus de mult prea mult timp.

O bancă în parc. Ne-am promis că o să ne vedem aici peste 20 de ani. (13 august)

Cred că nu vreau să merg la facultate.

Lucrez de 2 zile. Oficial. Îmi place atât de mult.
Telepatie.

Simt că o să am o viaţă scurtă. Sunt un fel de bombă care la un moment dat o să explodeze şi cred că o să se întâmple curând.

De mâine am păr albastru.
I-am povestit unei doamne că mi-am vopsit părul aşa fiindcă vreau să aduc marea mai aproape de mine până când ajung eu la ea. Am primit bacşiş care trebuie folosit pentru prima călătorie la mare.

Încă simt că vreau să fiu actriţă. Şi jurnalistă. Şi să fiu fericită.

Un tren pleacă în câteva minute spre Cluj. Dar nu am mers a doua oară.

Pastilele care mă ajută să adorm nu îşi mai fac efectul.

Am "Un blog random". Mi-l doream încă din vremea dinozaurilor.

TOP 3 VISE DIN 2020

1. În parc. O vacă gigantică, maro cu pete albe, a început să mă urmărească şi să alerge după mine în timp ce sărea peste căţei Corgi.

2. Aveam o prietenă bună pe care o chema Laura capra nebună. Era o fată, nu o capră. S-au întâmplat multe, dar în final am mers să aranjăm cărţi la bibliotecă împreună.

3. Nişte oameni se dădeau cu bicicletele în nori, purtau pălării multicolore şi aveau popcorn pe biciclete. Din cer cădea popcorn. La final am realizat că bicicletele reprezentau avioane de luptă şi popcornul reprezenta bombe.

A trecut un an de când nu l-am văzut pe tipul ăsta. O să mă caute vreodată? Nu cred că îi pasă.

Să dansezi când apune soarele şi noaptea, cu lumânări aprinse. Să-ţi vezi umbra pe perete şi să visezi că eşti pe scenă.

Dar eu îmi pun sufletul în tot ce fac.

Îmi place să dansez şi să cânt. Să fac fotografii şi să pictez. Să scriu şi să nu mai tac din gură.

I-am spus. O dată în a doua lună şi o dată în ultima. Am făcut ceea ce trebuie. Dar am înţeles şi am plecat.

Mi-am făcut poze cu camera de pe spatele telefonului. Nu făceam asta până acum deoarece mă simţeam urâtă.


Nu îmi place să pun etichete pe conexiunile dintre oameni pentru că ele sunt menite să crească şi să se dezvolte precum plantele, în orice direcţie simt. Am decis să le las libere, să crească cum vor, dar le ofer lumină şi apă ca să se dezvolte. Eu nu vreau să existe ceva între noi dacă e forţat. Mai bine nu există.

O redacţie care creşte alături de nişte oameni minunaţi. Un alt ONG.

Telepatie. Îmi place.

Nu mai ştiu ce simt şi pentru cine.

Sunt mândră de mine.

Dar am plâns. Am descoperit traume. Am rănit persoane. Am fost distrusă. Am fost rănită. Anxietate. M-am simţit judecată fiindcă am spus adevărul şi fiindcă sunt diferită. Mi-e frică că o să rămân singură. Depresie. Insomnie. Există iubire adevărată? Poate asta e ultima mea viaţă. Nu înţeleg ce simt. Gândesc prea mult. Sunt călcată în picioare.

Dar am reuşit să mă accept. Am vindecat răni. Cred că sunt frumoasă. Sunt o persoană bună. Însemn ceva. Am zâmbit. I-am ajutat pe cei din jur. Am învăţat să simt. Am făcut primul pas. Spiritualitate. Am arătat lumii că ştiu să fac lucruri frumoase. Am avut curaj să plec. Am înţeles că nu-mi face bine. M-am ridicat de fiecare dată.

Am deschis cutia în care eram confortabilă doar ca să realizez că mă aflu într-o altă cutie, care e în alta, şi tot aşa, până sus şi până se termină numărul. Dar am reuşit să o deschid pe prima. Am ieşit să văd ce se află în următoarea şi am continuat. Am spus "of, gata, mi-a ajuns!" şi am căzut în cea din care am pornit. Doar că nu mai era deloc confortabilă aşa că nu am avut de ales. Am mers mai departe.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus