Sunt în Chișinău, într-un apartament din centrul orașului și închin un pahar de vin de la Mileștii Mici cu niște oameni pe care nu-i cunosc. Înconjurat de oameni necunoscuți, mă bântuie următorul gând: Oare ce-mi mai aduce și anu' ăsta? Sunt readus la realitate și mi se cere să pun o melodie, dar una așa, dansantă. Ok! Ce ziceți de Aura Urziceanu? Hai, scrie, scrie așa: Vorbe de dragoste, aia e, prima! (Mai deschide un tab și poate o asculți și tu)
Mă uit la oamenii din jurul meu și încep să râd și ușor, ușor, îi văd pe toți cum se pun să danseze. Anul a început, vacanța s-a terminat, mă întorc în România, mă gândesc că tot acest gri care mă înconjoară o să se ducă, și, vorba lui tata: Răsare soarele și pe strada mea...
Încep repetițiile pentru spectacolul de licență, Flori, filme, fete sau băieți de Mimi Brănescu. Nu mereu, dar de data asta, începutul este foarte greu, se schimbă distribuția și parcă, parcă, ne revenim. Anul III, toată lumea din jurul meu discută parcă numai despre licență. Licență, licență, licență. Încep să am coșmaruri pe subiectul ăsta, dar eu am chef de încă o petrecere.
Bun! Februarie, ziua fratelui meu, asta e motiv de-a petrece, chit că el nu e prezent (e la Sibiu și mai trebuie să crească până să vină și el la un party de ziua lui). Ies în oraș, mă întâlnesc cu niște prieteni și dansăm de parcă suntem la ultimul nostru party. Nu trece bine seara, dar zilele trec...
BREAKING NEWS!!! Un virus ucigaș se răspândește cu repeziciune pe toată planeta. Mă întâlnesc cu colegii mei, Ana Toda, Izabella Demeter, Alexandra Marinițu, Vlad Anghel și Paul Pristavu la Teatrul Dramaturgilor Români și ne uităm unul la altul. Nu se citește nimic altceva pe fețele noastre decât pa-ni-ca. O să vedeți, o să se închidă toate, o să se închidă teatrul și o să stăm în casă. Exact ca în China. Vă spun. Sunt sigur că vom ajunge să ne ascundem mâncarea. O să trăim sfârșitul lumii. Am o presimțire. Nimeni nu spune nimic, dar toți gândim același lucru (cred). Termină, mă! noi avem de dat o licență și nici nu ne-am apucat de spectacolul propriu-zis. Hai să dăm o lectură. Parcă văd că nu mai facem Ultima cursă (de Horia Lovinescu). Se trezește unul dintre ei să spună, dar dau eu răspunsul: Sper să nu fie asta ultima cursă.
Primim mesaj de la facultate că orele se mută în online, iar guvernul, cum se spune în popor, ne bagă în casă. E un sentiment ciudat, nu-l mai trăisem până acum, mama mă sună și-mi spune să stau în București, că are încredere în mine, că știu să-mi port de grijă; tata mă sună să merg acasă. Rămân în București, în casă, mai exact într-o garsonieră.
Am de gândit un alt plan, nu vreau să stau singur, ce fac, cu cine mă mut, nu singur, wow... Pun mâna pe telefon și sun un prieten. Gata, am rezolvat, nu sunt singur. Trece prima săptămână de stat în casă în care nu fac altceva decât să mă uit la știri și să citesc articole din presa națională și internațională sau, mai bine zic, să alimentez panica, de ce nu.
Trec repede peste asta și încep să citesc pentru lucrarea de licență. Încep să cred că licența mă sperie mai tare decât virusul. Termin de recitit Cojar, dar în momentul în care închid cartea... o deschid la loc și... încep iar. Recitesc și alte cărți, dar hai să nu mă abat de la subiect, nu vreau să-mi distrug imaginea de caterincă-boy.
În aprilie fac cunoștință cu Răzvan care gătește, frate, nu glumă. Face omu' ăsta (adică eu) de la supă de pui, sarmale, ouă umplute, salată boeuf, la tort diplomat, Tiramisù și Raffaello de casă (fac și pe comandă). Îmi petrec mare parte din lună cu nasu' în cărți, ochii pe aragaz, să nu se umfle sarmalele prea tare și să dea pe afară și cu vocea cântând manele (reinterpretate) pe TikTok.
Repetițiile online mă îndepărtează de senzația că vreau să mai fac actorie, dar mintea mea încearcă să găsească o soluție. În luna mai îmi și vine ideea. Auziți, pe 15 mai nu mai e stare de urgență, o să aibă nevoie de măcar o zi să o implementeze iar. Așa că, haideți pe 15 la mine și filmăm licența. O facem în secret, poate profele nu sunt de acord. Ce ziceți? Filmăm, dar terminăm și o sticlă de dezinfectant. Am folosit atât de mult încât, ce mai, pot spune că am făcut duș în el.
Vine ziua cea mare, termin de scris Metamorfozele teatrului contemporan românesc, Munca lui Tom cu sine însuși, mă urc în mașină și direct Tuzla. Ajung pe plajă, pustiu, încep să plâng, dar e un plâns de fericire. Înapoi în București, am de susținut ce am scris în zilele de stat în casă. Gata! Oficial sunt șomer cu diplomă. Normal, pun și o poză pe Facebook, să fie acolo (oficial).
Prietenii noi de la Nocturnele de Poezie Contemporană îmi fac vara, ce mai, Marta Margaret, Lucy Stoica, Mazo, Edmond Niculușcă, Alberto Groșescu, Silvana Mihai, Ana Maria Pop, Adelina Pascale, Ana Maria Lupașcu, George Ivan, Vava Ștefănescu, Andreea Novan, Răzvan Țupa... Wow, aș continua așa până mâine. Reușesc... Reușim.
În ciuda a tot ce se întâmplă, am o vară perfectă. De ce? Simplu. Poezia + Dansul Contemporan + Vântul de pe MagheruOne = Love. Cel mai pe scurt, vara este așa: plecări dese la mare, poezie, stat la soare, cafea cu gheață, dans, bere, poezie, Vadu, dans, cort, poezie, Corbu, stele, poezie, dans, mare, poezie și spectacol nou, Teatru Ziar... Îmi plac chestiile noi, hai să facem... Cabaretul Banana la Manasia și Roaba de cultură, împreună cu super fetele și prietenele mele Ruxandra Simion, Ana Maria Feraru și Alina Tofan, dar și cu super fetele de la ArtFusion.
Așa se duce și vara și vine septembrie, Hop și eu, Hop și alții... Gigi Căciuleanu se oprește din explicat ceva și dintr-o dată se aude în toată sala: Nu te mai scuza că exiști. Gata, gata, nu o mai fac! Scuze! Promit! Știu ce am de făcut, mă urc pe TNB și trebuie să fiu dansactor. Înțeleg că suntem Under the clouds și că nu se termină aici.
Mulți ani trăiască, mulți ani trăiască, la mulți ani, cine să trăiască, Răzvan să trăiască... Da, e 9 septembrie și da, e o petrecere, nu ca în alți ani, de data asta am avut un singur invitat. E minunat! Mă pregătesc de examenul de admitere la master și beau șampanie, una ieftină, păstrăm banii pentru alte chestii... pentru înscrierea la admitere. Trec prin toate emoțiile cumplite și cumplite la pătrat, dar reușesc să intru exact unde îmi doresc mai tare, Scriere dramatică.
Stați! Se aude ceva... What is love? Baby don't hurt me, don't hurt me, no more. A, da! E spectacolul pe care l-am făcut cu Alina Tofan la Teatrul Apropo și pe care, din păcate, nu l-am jucat niciodată cu public, ci doar online, în octombrie la Bucharest Fringe, Maratonul Teatrului Independent. E interesant, stau acasă pe canapea și mă uit la mine cum tot eu am spectacol. Wow!
Mă rog, trec peste și mă duc în noiembrie. Filmez tot cu Alina la Quarantined - a surrealist story, un scurtmetraj gândit și regizat de Adrian Bodhi. Mă uit la Alina și râd, mă gândesc și îi zic: Parcă suntem Marina Abramovic și Ulay. Mă uit la noi și sunt așa de sigur că ne vom duce departe, atât de departe, încât nu văd limita, încă...
Dacă spun: cadouri, cadouri, asta înseamnă că a venit și decembrie și mai spune să aducă jăratec... Termin proiecțele care mi-au mai adus și mie un bănuț și gata, plec acasă. Vreau acasă, la mama. Ultima zi din an, ultima oră, ultimele 3, 2.... Știu, n-am bani la mine, dar las-o așa... 1... ne vedem în... La mulți ani, 2021! Oare ce se mai întâmplă și anu' ăsta?
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitație făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2020. (Redacția LiterNet)