10.02.2021
Dani nu se întâmplă să fie, ci este omul de teatru cu care am lucrat la toate spectacolele pe care le-am realizat până acum, începând cu cel de licenţă. Ironia face ca singurul spectacol la care nu am colaborat să nu fi văzut vreodată ziua premierei. O fi şi ăsta un semn... Nimic din ce scriu acum nu gândeam atunci, în prima zi a unui an extraordinar.

Ianuarie

Pe 1 ianuarie 2020, eram la Leopold Museum din Viena împreună cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Dani. Pluteau în jurul nostru aburii unei mahmureli plăcute, după un Revelion cât se poate de liniştit, petrecut între două berării vieneze, în compania câtorva prieteni din facultate şi a unor ospătari austrieci.

Admiram împreună, în tăcere deplină, zeci de picturi expresioniste, la fel ca toţi iubitorii de artă care trăiesc experienţa primei întâlniri reale cu expresionismul ăla pur-sânge, născut în sânul grupurilor Der Blaue Reiter şi Die Brüke. A fost un sejur perfect, în care am vizitat aproape toate muzeele de artă veche, modernă sau contemporană din Viena, păstrând legământul tăcerii ca nişte călugări budişti.

Culoarea era o terapie pentru ochi, în timp ce formele învârteau rotiţele ruginite ale minţii mele. Compoziţia fiecărui tablou trezea în mine sentimente noi şi inexplicabile, iar a vorbi despre ele mi se părea de neconceput. Era un act intim al spiritului, care nu putea fi împărtăşit cu nimeni. Puţinele vorbe care animau dialogurile mele cu Dani îşi recăpătau relevanţa într-o lume a verbiajului haotic şi obositor. În absenţa cuvintelor, imaginile deveneau grăitoare, iar eu îmi descopeream o nouă pasiune: fotografia.

Pe 4 ianuarie 2020, el s-a întors la Bucureşti, iar eu mi-am făcut bagajele şi am plecat la Londra. Urma să particip la un workshop cu profesorii de la şcoala internaţională a lui Lecoq şi abia dacă-mi puteam stăpâni entuziasmul. Ajunsă cu o zi mai devreme, mi-am găsit răgazul de a mă întâlni cu alţi doi prieteni, Vlad şi Dana, pe care i-am imortalizat într-o fotografie înainte de a comanda cel mai scump vin fiert băut vreodată.

Atelierele se ţineau în două sesiuni a câte trei sau patru ore la Royal Central School of Speech and Drama. La finalul fiecărei zile, în mansarda minusculă a unui hotel din Kensington, îmi notam toate ideile şi exerciţiile pe care reuşeam să le reţin într-un carneţel cumpărat de la muzeul dedicat lui Hundertwasser, un artist austriac fabulos pe care, spre ruşinea mea, abia îl descoperisem.

Pentru prima oară de când absolvisem facultatea, simţeam că-mi recapăt creativitatea şi-mi găsesc forţa de a mă debarasa de toate clişeele, truismele şi stereotipurile despre "cum se face teatru", învăţate la Universitatea de Părerologie pe care se pare că mai tot teatrul românesc a terminat-o cu magna cum laude. Vedeam din nou teatrul cu naivitatea copilei care fusesem înainte să ajung la UNATC. Creaţia nu înseamnă invenţie, ci descoperire, iar adevărata valoare artistică rezidă în simplitate, îmi repetam la nesfârşit. Era cel mai frumos început de an la care aş fi putut visa vreodată.

Dacă pentru mulţi dintre voi 2020 a fost un an al marilor încercări, îndoieli şi frici, asta aş putea spune eu despre 2019. A fost anul primelor mele atacuri de panică. Al primelor despărţiri profesionale definitive. Anul în care mă gândeam zilnic să renunţ la regie şi la teatru. Anul în care am ajuns la concluzia că un succes prematur este mult mai dăunător decât orice eşec. Anul în care nimic nu a funcţionat cum trebuie. Anul în care fiecare relaţie pe care încercam să o construiesc cu un actor sau o actriţă se destrăma din faşă. Anul în care nu puteam spune ce gândesc, ce simt sau ce intuiesc. Anul în care m-am îngrăşat ca niciodată şi la finalul căruia mi-am promis să nu mai pun piciorul într-un teatru de stat pentru o foarte lungă perioadă, fiindcă nu sunt deloc pregătită să fac faţă acelei lumi.

De aceea, întâlnirea cu Pascale Lecoq, fiica lui Jacques Lecoq, Jos Houben şi Jason Turner a fost exact experienţa de care aveam nevoie. M-a ajutat să-mi redefinesc priorităţile şi să-mi dau seama ce îmi doresc cu adevărat să fac în teatru, în viaţă şi în viaţa mea în teatru.

Am revenit la Bucureşti pe 10 ianuarie, plutind pe nişte nori invizibili de speranţă. După mai puţin de o săptămână, am luat iar avionul spre Londra ca să-mi continui periplul cultural. Înainte de asta, am organizat primele întâlniri la mine acasă cu ceea ce avea să devină Tangent, adică o companie eclectică şi nomadă de tineri creatori.


Reuşisem să conving vreo 20 de oameni, mai mult sau mai puţin apropiaţi, să mi se alăture într-o aventură fără o destinaţie concretă. Voiam doar să adun laolaltă artişti din cât mai multe domenii: teatru, dans, arhitectură, fotografie şi toate formele de design, ca să facem schimb de cunoştinţe şi experienţe şi să realizăm împreună creaţii hibride, neapărat site-specific.

Nu mai voiam să fac teatru la modul clasic, fiindcă nu mai credeam în lumea teatrului aşa cum o ştiam şi o trăisem pe pielea mea. Nu mă mai interesa să caut şi să pun etichete fiecărui tip de creaţie. Tot ce-mi doream era întâlnirea reală, autentică cu oameni tineri, creativi, lipsiţi de prejudecăţi, alături de care să pot visa, să râd, să mă simt bine şi să lucrez fără să fiu condiţionată de termene limită, bugete, directori şi toţi cei care se eschivează de la a găsi soluţii, răspunzând sec "Nu se poate".

Şi nu ştiu cum, dar minunea s-a întâmplat. Am înghesuit în apartamentul meu zeci de tineri artişti şi am început să le povestesc toate ideile mele fanteziste, iar nimic din ce spuneam nu era întâmpinat cu scepticism. Ba chiar era încurajat. Toţi erau conştienţi că nu avem niciun ban şi nu avem un spaţiu al nostru, dar se pare că am găsit oameni la fel de nebuni ca mine care să considere că nu asta e ceea ce contează de fapt. Eu puteam fi din nou sinceră, spontană şi curajoasă. Îmi recăpătasem până şi râsul foarte zgomotos.

Am revenit în Marea Britanie cu un zâmbet tâmp pe faţă şi multe bilete cumpărate online la spectacolele din London Mime Festival. Ioana, o veche şi bună prietenă din liceu, m-a întâmpinat la un fast-food de vegetarieni, undeva aproape de locul ei de muncă. Era în pauza de prânz. S-a oferit să-mi ia ea bagajul la serviciu, ca să nu mă car cu el prin oraş. Era totuşi un geamantan pregătit pentru cele aproape două săptămâni pe care urma să le petrec acolo.

După scurta întâlnire cu ea şi promisiunea că ne vom revedea seara, la casa ei frumoasă din Bicester, am luat-o la pas prin Londra cu inima cât un purice. Viaţa mea nu era încă roz. Înainte de Anul Nou, îmi luasem angajamentul că voi relua repetiţiile la un spectacol imposibil, la care lucrasem aproape un an întreg.

Dar după experienţa cu profesorii de la Lecoq şi primele întâlniri de la Tangent, eram perfect conştientă că iluzia aia trebuia să se termine, că trebuia să pun punct acelei colaborări o dată pentru totdeauna. Aşa că m-am refugiat într-un bistro de pe o străduţă cu galerii de artă şi am început să compun o lungă scrisoare, în stilul caracteristic, pe care oricine îl cunoaşte şi citeşte acum aceste rânduri nu are cum să nu pufnească în râs.

Odată trimis mesajul, l-am recitit în gând de vreo două ori şi apoi am închis laptopul, hotărâtă să-mi văd de noua mea viaţă. Am ieşit din bistro şi mi-am aprins o ţigară. Afară ploua mărunt, îmi venea să plâng de fericire şi de supărare. Îmi venea să mă întind pe asfaltul neted din faţa trotuarului şi să las ploaia măruntă să se scurgă pe faţa mea ca nişte lacrimi adevărate.

Nu o să uit niciodată această imagine a asfaltului perfect, fără gropi sau cratere, cu miros de civilizaţie occidentală, fiindcă eram atât de năvălită de emoţii încât nu mă puteam uita decât în jos. Ţin minte că am ridicat privirea spre cer după vreo cinci minute în care m-am holbat la asfalt. Era un cer trist şi mohorât, cum e cerul londonez aproape tot timpul. Nu puteam distinge niciun nor, era o masă de aer gri de care mi se umpleau plămânii cu fiecare inspiraţie.

A doua excursie la Londra a fost minunată. În fiecare zi, plecam din orăşelul Bicester cu trenul şi după o călătorie de 40 de minute ajungeam la staţia Marylebone. De acolo, începeam să cutreier teatre şi muzee până se făcea întuneric şi mă întorceam acasă la prietena mea.

Ioana este o tipă extrem de inteligentă şi amuzantă, teatrofilă şi cinefilă pe deasupra, care acum lucrează într-un domeniu care pare mai degrabă desprins din filme decât din realitate. Face investigaţii criminalistice digitale şi nu are voie să vorbească cu nimeni despre proiectele la care lucrează, fiindcă "sunt interese mari la mijloc". Ioanei mele încercam să-i explic ce este Tangent şi ea mă urmărea fascinată, puţin confuză, dar în orice caz, părea fericită văzându-mă cât de încrezătoare sunt eu în viitor.

Cu Ioana şi iubitul ei, Tom, am urmărit la televizor cum englezii sărbătoreau ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, anunţată cu surle şi trâmbiţe pe toate posturile TV şi aveam senzaţia că trăiesc un moment cu adevărat istoric. Tot cu ei eram şi când s-a anunţat primul caz de covid din Londra, care până atunci nu părea decât un virus din îndepărtata Chină.

I-am părăsit pentru câteva zile, fiindcă urma să iau parte la încă un workshop, de data asta de devised theatre, susţinut de David Glass, fost discipol al lui Lecoq. Eram convinsă că atelierele se vor ţine în Londra, acesta fiind şi motivul pentru care îmi cumpărasem bilete la spectacolele de seară din festival. Nu puteam concepe că un eveniment care se numeşte London Mime Festival are workshopuri organizate în alte oraşe în afară de... Londra.

Am aflat cu doar o zi înainte de începerea atelierelor că ele vor avea loc la un teatru din Eastleigh. Adică un orăşel provincial de pensionari aflat la vreo 10 minute de mers cu trenul de Southampton. Adică la vreo câteva ore bune de Londra. Am ales să renunţ la spectacole ca să-l cunosc totuşi pe David Glass, un profesor care a predat teatru în mai multe ţări decât a vizitat toată familia mea la un loc.

Nu regret nicio secundă decizia. Workshopurile cu David au fost aproape la fel de revelatoare ca cele de la şcoala Lecoq. Cu toate acestea, am plecat cu o zi mai devreme, ca să nu ratez chiar toate spectacolele pe care voiam să le văd. De pildă, Kind al lui Peeping Tom.

În ultima zi, am mers şi la un tur ghidat prin National Theatre şi tot atunci mi-am cumpărat un bilet la o reprezentaţie din martie a spectacolului faimos de opt ore şi ceva al lui Lepage, The Seven Streams of River Ota. Spectacol pe care nu am mai apucat să-l văd, fiindcă la jumătatea lui martie pandemia îşi intrase pe deplin în drepturi şi acaparase aproape toată Europa.

Februarie

Revenită pe plaiurile mioritice, am pus la punct toate detaliile pentru organizarea unor şedinţe foto cu echipa Tangent. Aşa am ajuns să ne pozăm atingând într-un punct (tangent, v-aţi prins?) clădiri istorice, de patrimoniu sau pur şi simplu foarte cunoscute ca Ateneul, Teatrul Odeon şi toate casele, bordeiele şi cocioabele de la Muzeul Satului. Ba chiar am făcut fotografii şi în parcarea subterană a locului în care locuiesc.

Ne-am distrat tare, mai ales când le-am pus pe Facebook cu logoul Tangent şi nimeni nu înţelegea ce-i acest "performance digital". Ne-am lansat oficial pe 20.02.2020, fiindcă am decis eu că e o dată care arată foarte bine, iar în cazul în care o să ne lovească întâmplător faima, să se consemneze ziua asta în istorie (care istorie, nu ştiu). Ne-am lansat fără să lansăm ceva propriu-zis, ci anunţând pur şi simplu că de acum încolo existăm în această formulă, ceea ce, dacă pentru mulţi a părut fără sens şi stupid, mie una mi se pare, în continuare, o autoironie remarcabilă.

Şi toate celelalte luni ale anului

Despre experienţa izolării şi tot ce a urmat nu mi se pare foarte interesant de scris. Tot ce pot spune este că nu am dus-o rău deloc, în ciuda problemelor financiare cu care familia mea s-a confruntat în toată această perioadă. Ai mei au o afacere în industria Horeca. Zeci de angajaţi în şomaj tehnic, ale căror apeluri umpleau căsuţele vocale ale mamei şi tatei şi munţi de mâncare cu termene scurte de valabilitate pe care nu toţi distribuitorii erau dispuşi să-i primească retur par o premisă bună pentru o dramă de familie, nu?

Noroc că am părinţi puternici psihic şi fizic. Ne-am împăcat toţi trei cu ideea acestui val imprevizibil de schimbări. Eu am păstrat legătura, mijlocită de Zoom, cu tangenţii mei dragi. Am încercat tot felul de experimente, pe care le-am numit home-specific creations. Am muncit pe rupte în carantină, fiindcă în februarie mi-am cumpărat un FujiFilm XT-3, la recomandarea lui Albert. Pasiunea mea pentru fotografie nu fusese, aşadar, doar un capriciu de moment.

Două luni şi ceva am făcut poze pe balcon la mopuri, farfurii, cepe degerate şi bucăţi de gresie, am filmat procesul prin care boabele de porumb se transformă în popcorn şi pe care acum îl detest din cauza unei toxiinfecţii.

Am început să mă îndeletnicesc cu editarea video, care-mi face o plăcere nebună. Am desenat mult pe tabletă, am citit puţin şi mi-am dat seama că stau în cel mai frumos loc din Bucureşti. N-aş da răsăriturile din Delta Văcăreşti nici măcar pe apusul de pe Kilimanjaro, care nu-i tocmai de lepădat.

Lunile de vară s-au scurs foarte repede. Am apucat să merg la mare de vreo trei ori şi am fost, ca pe vremuri, cu prietenii mei, la Vadu. Am făcut şi primul proiect pe bune şi 100% Tangent, adică tabăra de creaţie POT, despre care m-am tot lăudat prin online şi chiar la TV. Experienţa săptămânilor toride de august din C.A.P.-ul de la Potelu este realmente inefabilă şi abia aştept să mă întorc acolo anul ăsta, alături de copiii ăia minunaţi.

A fost o vară superbă, în care m-am îndrăgostit, am plâns şi am suferit ca o adolescentă. Am avut timp să mă bucur de părinţii mei care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, au mai deschis încă un restaurant. Sunt nişte antreprenori daţi naibii, de la care nu încetez să iau lecţii de perseverenţă şi curaj.

Şi toamna a trecut cât ai clipi. Mi-am început-o la Timişoara, ca trainer în I.D. Fest, unde am cunoscut o gaşcă de liceeni bestiali, cu care m-am distrat incredibil de mult şi cărora le-am arătat tot ce am învăţat eu de la Lecoq şi David Glass.

Pe la jumătatea anotimpului meu preferat, m-am şi angajat ca redactor la revista Tabu şi cred că unele dintre cele mai frumoase momente ale acestei experienţe de jurnalistă novice rămân întâlnirile cu oamenii pe care i-am intervievat: Costin Dogioiu, Alexandru Ghencea, Daniel Dragomir, Silvia Horobeanu, Mona Nicolici şi Adina Constantinescu (căreia încă i-am rămas datoare cu articolul despre proiectele ei).

Ultima zi de toamnă, care coincide cu onomastica mea, mi-am petrecut-o la Potelu, filmând un video de dans contemporan pentru o colaborare Tangent x ALAI HUB din Craiova. Am demarat cu Tangent şi o campanie de strângere de fonduri pentru copiii instituţionalizaţi din Corabia pentru care am organizat tabăra din vară şi le-am luat cadouri de Crăciun. A fost cel mai frumos cadou la finalul unui an pur şi simplu altfel. Al doilea cel mai frumos cadou l-am primit de la Filip de Tangent Secret Santa: un pendul magnetic pe post de decision maker... Foarte subtil, Filip.

Iarna a trecut glonţ pe lângă mine. Ştiu doar că am muncit la foc continuu pentru Tabu, Tangent şi ai mei. Înainte de sărbători, mi-am schimbat culoarea părului ca să sărbătoresc cumva reuşita de a da jos toate kilogramele adunate în acel îngrozitor an 2019.

Sfârşitul lui 2020 m-a găsit la Predeal, jucând Rummy şi toate jocurile de copii şi pensionari cu aceeaşi gaşcă de prieteni minunaţi cu care merg vara la Vadu. La miezul nopţii de Anul Nou, m-am chinuit să sabrez o sticlă de şampanie cu un cuţit de bucătărie şi tot ce am reuşit a fost să mă tai în palmă. Am râs.

P.S.: Apoi, am intrat în casă şi am băut toate sticlele de prosecco, crezând că e şampanie, în timp ce stăteam la poveşti pe covor cu prietena mea Iulia. Dar asta e deja o amintire din 2021.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus