Citiți restrospectiva 2021 aici.
Știam că trebuie să pun la punct un plan, să trasez liniile pe harta pe care mi-o doream atât de tare și să fac primii pași în direcția indicată. Dar cum descopeream direcția asta? De unde venea ea? Și, mai ales, cum puteam fi sigur că e cea corectă?
La începutul lui 2022, lucrurile continuau să stagneze. Mai venea un val, mă mai împingea vântul, dar tot pe punte, îngândurat și confuz mă găseam. Citeam manuscrise de dezvoltare personală, mă uitam la podcasturi motivaționale, dădeam like la citate pe insta și speram ca, printr-o minune, să apară Flipper din adâncuri și să îmi zică: "Uite, ăsta e răspunsul la toate întrebările tale. Oh, uite aici și comoara, o țineam în rucsac și te căutam să ți-o dau! Enjoy!". Aveam o idee despre cum aș fi vrut să arate comoara, observasem ce îmi face plăcere și ce îmi dă motivație, dar de cele mai multe ori mă împingeam singur pe scări. "Wow, uite un lucru nou care îmi place. Pfff, trebuie să greșesc pe parcurs ca să pot ajunge să învăț și să am un rezultat satisfăcător? Și nici nu am un rezultat instant sau măcar siguranța că ce fac, fac bine și că mă duce în direcția bună? Nope, asta clar nu e pentru mine." Și uite așa, cădeam în cap. Sau mai bine zis, în capcanele capului. Gânduri intruzive care își dădeau cu părerea fără să fie întrebate. Dar atât de puternice încât îmi atrăgeau atenția și, fără să îmi dau seama, ajungeam să gravitez în jurul lor.
Apele lui 2022 au fost învolburate, poate mai puternic ca niciodată. Dar descoperisem ceva. În buzunarul de la piept aveam o busolă. Una veche, de care uitasem complet, un cadou pe care îl primisem când m-am născut. Nu mă mai jucasem cu ea de când eram mic, și cu toate astea, ea nu încetase niciodată să arate nordul. Ruginită, cu geamul puțin crăpat și prăfuită. Îmi era greu să îmi dau seama încotro mă trimite, dar mi-am dat seama că doar încercând o să învăț să o folosesc.
În prima parte a anului, am decis să fiu atent la ce simt, să îmi ascult inima și să văd ce are ea de spus. Să nu îmi mai pun piedici singur și să las și alți oameni pe corabia mea. Erau toți bine veniți? Da. Erau toți binevoitori? Ei, asta e discutabil. Dar pe aceștia, cu timpul, înveți să îi poftești spre debarcare în primul port și continui drumul. Învățasem și o vorbă faină: "Not my circus, not my monkeys.", pe care mi-o repetam în cap când apărea tentația "să fac bine" și nu cumva să îi abandonez pe vreo insulă părăsită, unde nu o să se descurce. Dacă omul insistă să sară în apă, o va face, iar eu nu pot controla asta. Și nici nu e datoria mea să o fac. Îmi amintisem că eu sunt căpitanul și uneori, chiar și rechinii trebuie să mănânce.
Schimbările din 2022 au fost rapide, dese și radicale. Uneori, părea că trăisem 2 ani într-unul singur. Spre sfârșitul verii, deja nu mai înțelegeam nimic. "E stricată busola sau nu știu eu să o citesc?" Uneori, părea că mă învârt în cerc. Alteori, mă trimitea spre locuri în care nu eram binevenit sau insule pustii și neroditoare. Părea că iar am luat-o pe un drum greșit și că busola mea nu e bună de nimic.
De data asta reușise să mă ducă direct spre furtună. Priveam cu ochii larg deschiși cum mă apropii, dar continuam să înaintez. Nu vedeam nicio ieșire, iar să dau înapoi, era deja prea târziu. Nu văzusem niciodată fulgere și tunete atât de puternice. Valuri care izbeau corabia și credeam că o vor face bucăți. Norocul meu a fost că mi-am ținut aproape un echipaj de oameni faini, care au ajutat să nu mă scufund. Până atunci, nu știam cât de mult face diferența un om care crede în tine și e sigur că undeva te așteaptă o comoară. Unii chiar m-au ajutat să mai pun câte un petec la corabie când ceda și le mulțumesc din suflet pentru asta.
În timp ce înaintam prin furtună, mi-am dat seama de ceva. Cu cât frica și nesiguranța mea erau mai mari, cu atât mai mult se înrăutățea vremea. Așa că m-am așezat pe punte și am decis că trebuie să mă liniștesc. Era prea târziu să mai schimb cursul. Tot ce îmi rămânea era să am încredere că asta e direcția bună, să dau voie haosului să își facă de cap și să sper că voi ieși cu bine din asta. Ce a urmat a fost neașteptat.
Odată cu capitularea mea în fața inimii și încrederea că e singura busolă care îmi poate arăta drumul, furtuna s-a oprit. Razele lunii începeau să își facă apariția printre nori, iar în depărtare se vedea un far. Țin minte că am zâmbit sincer și cu încredere. Atunci am înțeles pentru prima dată. Nu există o hartă. Nu există o comoară la care trebuie să ajung. Mi-am dat seama că am avut mereu comoara la mine, era în buzunarul de la piept și îmi arăta drumul constant, chiar dacă eu o ignoram în favoarea fricii și a nesiguranței. Atunci am înțeles că viața e o experiență, o întâmplare deloc predictibilă, la care poți participa activ și să îi dai o direcție sau să o privești pasiv și să o lași să se întâmple cum vrea ea.
Sfârșitul anului m-a găsit înaintând spre un teritoriu nou, despre care nu știam prea multe, dar am decis că vreau să îl descopăr. Să nu mai alerg spre o comoară, ci să încep să îmi strâng eu una. Un cufăr plin cu experiențe și descoperiri. Skill-uri noi, talente vechi și uitate, care pot fi șlefuite și, poate cea mai de preț bijuterie, plăcerea de a crea. Plăcerea de a-mi aduce aportul, oricât de mic, într-o societate care s-a obișnuit atât de mult cu frica de furtună, încât a uitat să se bucure de zilele senine.
Nu știu ce îmi va aduce 2023, dar ce știu sigur e că acum nu mai fug. Acum vreau să explorez, să învăț, să îmi dau voie să iau decizii "greșite" și, mai ales, să mă bucur de reușite, oricât de nesemnificative ar părea. Cel mai important lucru pe care l-am învățat anul trecut este că mintea nu zice mereu adevărul, de unde și numele de "minte", probabil. Dar totuși există o cale prin care să aflu care e direcția. Să mă ascult pe mine, să înțeleg de ce am nevoie și să am curajul să acționez în consecință, chiar și cu riscul de a greși sau a-i deranja pe alții. Înțelesesem, în sfârșit, că povestea e a mea, o scriu cum îmi place și doar așa mă pot descoperi.
Și uite așa, am pornit spre 2023. Deja puteam să simt razele soarelui care mă mângâiau, dar știam că vor mai urma și alte furtuni, e inevitabil. În schimb, știam acum că având o inimă deschisă, orice furtună se transformă într-o aventură. Nimic de care să mă tem, ci experiențe din care pot învăța și care mă vor ajuta să devin un căpitan din ce în ce mai bun.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 5 martie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)