În ianuarie 2020 aveam pe lista de călătorii Amsterdam, Atena și Edinburgh. În februarie m-am trezit într-o distopie hollywoodiană din care am ieșit abia în primăvara lui 2022.
Prima călătorie în afara granițelor, după cei doi ani pandemici, a fost la Amsterdam. Am fost cucerită de conviețuirea pașnică între automobiliști, pietoni, bicicliști și, mai noii veniți, trotinetiștii, de atmosfera calmă, sănătoasă. Am apreciat și am invidiat aceste aspecte ale unei vieți normale, despre care, noi, românii, povestim cu uimire atunci când revenim acasă, în vâltoarea dezorganizată. Am admirat frumusețea clădirilor parcă desprinse de pe o cutie de fursecuri, am privit amuzată parcările pentru biciclete care, spre mijlocul zilei, devin niște mormane de roți, ghidoane, pedale și lanțuri, aruncate unele peste altele, ca niște uriașe instalații într-un muzeu în aer liber.
Experiența despre care vreau să vorbesc aici este legată de locul în care am stat. Am ales un hotel mic, relativ ieftin, situat în cartierul Museumplein. Camera și baia ar fi încăput în dormitorul meu și ar mai fi rămas ceva loc pentru o debara. Nu cred că ar fi posibilă o comprimare mai strictă a unui spațiu de locuit. Lipsa de spațiu a fost compensată de surpriza care mă aștepta dincolo de fereastra franceză: o curte cu un gazon verde-crud, presărat cu flori, încadrat de dale din gresie cărămizie. În ultima după-amiază, când am trecut pe la hotel, soarele scălda fereastra franceză și cerea să-l las în cameră - am avut noroc de soare în toate cele trei zile de aprilie petrecute în Amsterdam. Pe dalele din fața pragului mă aștepta o pisică prietenoasă cu pete albe și negre. Am amânat explorarea canalelor și am petrecut ceva timp cu felina asta olandeză, care părea că înțelegea româna și engleza.
Într-una dintre zilele petrecute la Atena am decis să merg într-o croazieră prin Golful Saronic. Excursia nu a fost tocmai o pierdere de timp, dar s-a dovedit oarecum dezamăgitoare căci am avut prea puțin timp pentru vizitarea insulelor. M-am mulțumit să fotografiez câteva locuri drăguțe și pe reprezentantele populației de feline de pe insula Hydra. În ora petrecută pe insula Poros nici nu m-am îndepărtat de port. Am privit ambarcațiunile ancorate, venite din toată lumea, legănate de valurile domoale într-o zi fără vânt. Pentru insula Eghina ar fi fost nevoie de o jumătate de zi, dar am avut la dispoziție doar două ore, pe care le-am petrecut în nenumăratele magazine care vindeau dulciuri și cosmetice produse din fistic și miere.
La întoarcere am găsit un loc confortabil alături de niște americani - unii de pe coasta de vest, alții de pe coasta de est. Cele două grupuri au fuzionat pe vasul de croazieră unite de opțiunile politice liberal-progresiste. M-am simțit printre ei ca peștele în apă. Am discutat despre culturile noastre, despre politicienii care ne reprezintă, despre experiențele personale, speranțe și temeri legate de viitor. Au fost interesați de situația refugiaților ucraineni și au căzut pe gânduri atunci când le-am spus că orașul meu se află la 150 km de granița cu Ucraina. M-au întrebat ce le recomand să viziteze în România și i-am ademenit cu Maramureșul. Despre Castelul Bran le-am spus că trebuie vizitat pentru frumusețea lui, nu pentru că ar fi fost locuința unui vampir. Le-am spus că am crescut citind Mark Twain și ascultând postul de radio Vocea Americii - preferat de bunicul meu, - că urmăresc campaniile electorale pentru președinția Statelor Unite de pe vremea lui Bill Clinton. Este puțin probabil să-i mai întâlnesc vreodată pe oamenii aceia, dar îmi voi aminti întotdeauna cu drag orele petrecute împreună pe vasul care străbătea golful grecesc.
Turiștii americani pe care i-am întâlnit în călătoriile mele s-au dovedit întotdeauna cea mai bună companie: dornici să absoarbă informații despre alte culturi, curioși, interesați sincer de tot ce spune interlocutorul.
Lecturi
În 2020 și 2021 am avut timp să citesc cărțile care se adunaseră pe noptieră și pe măsuța de cafea, ba chiar să recitesc câteva dintre cărțile dragi din copilărie și adolescență, lecturi la care nu aș fi îndrăznit să visez dacă nu ar fi existat acest surplus de timp cauzat de pandemie.
În 2022 lectura a trecut în plan secund lăsând loc călătoriilor și socializării. Am citit cu mare plăcere în timpul zborurilor, în orele de așteptare din aeroporturi și pe terasele unde m-am așezat pentru prânz sau cină Becoming - autobiografia lui Michelle Obama - și biografia politicianului britanic William Wilberforce - William Wilberforce The Life of the Great Anti-Slave Trade Campaigner scrisă de William Hague.
Am început să citesc Becoming din curiozitate, pentru că autoarea este soția lui Barack Obama. După primele paragrafe am uitat curiozitatea inițială și am continuat lectura ca să descopăr evoluția acestui om remarcabil. Textul bine scris și subiectele abordate captează interesul de la început până la final: fetița de culoare, născută și crescută într-un cartier mărginaș al orașului Chicago, care ajunge la Princeton și Harvard, ce înseamnă pentru niște oameni crescuți în lumea reală, a bugetului limitat și a luptei pentru existență să se adapteze protocolului strict și complex din noua lor locuință: Casa Albă. Firul roșu al acestei autobiografii este educația, un termen pe care autoarea îl repetă apăsat ori de câte ori contextul îi oferă ocazia. Barack și Michelle Obama au folosit din plin oportunitățile de educație pentru care familiile lor modeste au făcut sacrificii imense. Becoming este o pledoarie pentru educație, pe care ar trebui s-o citească adolescentele aflate în căutare de modele.
Despre William Wilberforce (1759 -1833) am aflat din filmul Amazing Grace lansat în anul 2006 și regizat de Michael Apted. Protagonistul, politician, reformator social și filantrop englez mi-a stârnit interesul, așa că am cumpărat biografia scrisă de William Hague, el însuși om politic și un scriitor foarte bun.
Wilberforce și-a dedicat toată viața susținerii unor cauze care fac parte și astăzi din activitatea ONG-urilor: a înființat școli pentru copiii din familiile sărace și o asociație care avea ca obiect de activitate prevenirea cruzimii față de animale - o preocupare de avangardă în secolul al XVIII-lea.
În ceea ce privește lupta sa principală - abolirea comerțului cu sclavi în coloniile britanice - demersurile pe care le-a făcut în calitate de parlamentar au durat 30 de ani. În 1807 perseverența acestui om extraordinar a fost răsplătită: guvernul premierului Charles James Fox a adoptat actul care interzicea comerțul cu sclavi în Imperiul Britanic. Odată încheiat acest prim capitol al luptei care i-a definit întreaga carieră politică, Wilberforce s-a angajat în campania pentru abolirea sclaviei. Legea care punea capăt sclaviei a fost votată în Camera Comunelor după alți 26 de ani, cu trei zile înainte de moartea sa.
În primăvara lui 2022 am cumpărat un e-book reader. Mă pregăteam de un lung șir de călătorii și îmi doream să am o bibliotecă într-o tabletă, ca să nu mai fiu nevoită să decid ce volum voi lua în bagaj. Pe de altă parte, atingerea și mirosul hârtiei, posibilitatea de a scrie pe marginea filelor, de a sublinia cu creionul, toată suita de gesturi care însoțesc lectura, asemeni gesturilor care însoțesc fumatul, de care fumătorul este mai dependent decât de nicotină, m-au oprit multă vreme să îmbrățișez noul suport. În ciuda reticenței m-am împrietenit imediat cu e-book reader-ul. Becoming a fost prima carte pe care am citit-o în format electronic. Biografia politicianului britanic William Wilberforce, un volum de 480 de pagini, a fost ultima carte pe hârtie care a călătorit cu mine.
Teatru și film
În anul 2022 am reușit să merg la toate cele trei festivaluri preferate: Festivalul Internațional de Artele Spectacolului ATELIER de la Baia Mare, Transilvania International Film Festival de la Cluj Napoca și Festivalul Internațional de Teatru Sibiu.
M-au impresionat două piese interpretate și regizate de autorii lor și filmul premiat pentru regie la TIFF. Toate vorbesc despre copilărie și adolescență, despre importanța pe care o au oamenii întâlniți și experiențele trăite la începutul vieții.
Am văzut one woman show-ul scriitoarei actriței și regizoarei Alina Șerban, Cel mai bun copil din lume, în cadrul Festivalului Atelier. Povestea devenirii acestei artiste de mare forță, binecuvântată cu un talent imens, m-a absorbit cu totul. Starea sufletească în care am părăsit teatrul m-a urmărit mult timp.
La FITS am avut bucuria să-l văd pe scenă pe Eric Emmanuel Schmitt în one man show-ul Domnul Ibrahim și florile din Coran. Am acceptat provocarea autorului și mi-am folosit imaginația ca să construiesc împreună cu el fiecare personaj. Până la reîntâlnirea cu piesa, pe care îmi doresc s-o revăd jucată de o trupă de actori, păstrez în minte și în suflet personajele desenate și colorate în cele mai mici detalii de creatorul lor.
Filmul Berdreymi / Beautiful Beings / Făpturi de vis, regizat de islandezul Guðmundur Arnar Guðmundsson, a meritat din plin premiul pentru regie la TIFF 2022. La finalul filmului, în timp ce urmăream derularea distribuției împreună cu restul spectatorilor, muți, incapabili să ne părăsim locurile, i-am mai acordat premiile pentru scenariu, rol principal, toate rolurile secundare, sunet și imagine. A fost pur și simplu o revelație.
Wilhelm și James Bond
Motanul Wilhelm a fost abandonat în curtea blocului meu în anul 2018. Era început de noiembrie, iar felina avea nevoie de o casă. Eu aveam doi motani în apartament, unul dintre ei fioros, teritorial, posesiv. Motanul James Bond era un dictator care stăpânea cu gheruță forte apartamentul. Pe colegul lui felin, Diesel, l-a acceptat cu condescendență pentru că avea doar două luni când l-am adus acasă. Nu ar fi acceptat un motan adult. Vecinii mei posesori de pisici aveau aceleași probleme. Într-o ședință ad-hoc în fața blocului am hotărât să-l cazăm pe motan în boxa mea din beci. Un vecin meșter priceput a construit în boxă un adăpost confortabil căptușit cu burete și mobilat cu perne. Pe acoperișul adăpostului a instalat vasele pentru apă și mâncare. O rampă din scândură îi asigura motanului accesul la gemulețul boxei. Spațiul de sub balconul de la parter a fost închis cu plasă. Acolo se tolănea vara motanul botezat Wilhelm și alintat Wily. Ca să nu se plictisească i-am dat în grijă un pui de pisică abandonat în prag de iarnă. Wily a adoptat puiul și l-a crescut ca un părinte responsabil. Cei doi motani au trăit în adăpostul lor, iubiți de tot cartierul, vaccinați, deparazitați și tratați de câte ori pățeau câte ceva.
În vara asta Wily a dispărut. După două săptămâni de căutări prin cartier și postări pe Facebook eu și vecinii mei am acceptat faptul că motanul fusese luat de cineva care l-a crezut o pisică pierdută. Ne imaginăm că Wily s-a adaptat noului mediu, primește hrană și iubire de la noii lui protectori, iar pe noi ne-a uitat pur și simplu. Am rămas cu protejatul lui, motanul Miky, care se cam plictisește singur în vastele apartamente.
James Bond a avut o poveste demnă de un film de acțiune - de unde i s-a tras și numele. A apărut în curtea blocului în vara lui 2011. Era un motan mare, cu o blană neagră, lucioasă și cu mult tupeu. M-a convins să-l hrănesc și să mă joc cu el. Am încercat în zadar să-i găsesc stăpânii prin zonă. Într-o zi, în beciul blocului, m-a întâmpinat o arătare care aducea a pisică neagră, cu blana mototolită, plină de praf și sânge închegat, cu ochii lipiți și mandibula ruptă. Era motanul cel frumos, care plângea cu ultimele puteri. Fusese lovit în zona capului și se refugiase cumva în beci. A fost operat de urgență, mandibula a fost fixată cu o capsă. Ochiul drept a rămas orb ceea ce nu l-a împiedicat să fie un animal tandru și războinic în același timp.
L-am adoptat și l-am botezat James Bond. A fost un motan empatic, simțea când eram supărată și se așeza lângă mine. Protesta împotriva tratamentelor medicale, la cabinetul veterinar se purta ca o fiară, primea vaccinul anual și alte injecții acasă, pe canapeaua lui preferată. A murit acum câteva zile ca un războinic bătrân, insistând să se plimbe, să urce pe canapea, să ceară iubire până în ultima clipă.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)