Am ajuns întâmplător în Ficțiuni Reale și de acolo aici, pe LiterNet. Zic cei de pe LiterNet să scriu o poveste care să spună Cum te-a schimbat anul care se încheie... și după cum scrie în regulile de la Ficțiuni, că acolo nu se poate scrie cum îți trece prin cap, am dat fuga la DEX. Dar nu se potrivește "schimbare", că la mine 2022 a fost începutul. O altă viață, un alt loc, alte vise de îndeplinit. Am început școala.
De fapt nu eu, fiică-mea. De zece ani am tot dus-o pe la doctorii de acasă. Și cum îi stă bine unei mame responsabile, am plecat din țară cu vreo trei diagnostice ca să mai cer niște opinii. Oamenii normali se mulțumesc cu a doua, noi deja suntem la a patra opinie. Mâine-poimâine o să împlinească paisprezece ani. Sperăm ca până atunci să se descopere de fapt că este sănătoasă tun.
Am luat totul de la zero. Într-o școală normală. Este în clasa a șaptea. Învățăm împreună, ea mai repede decât mine pentru că are mintea odihnită... că nu a făcut decât doi ani de școală în România. În România era greu să se țină pasul cu ea. A fost mai ușor să mă trimită la școală specială și la psiholog. A stat mai mult pe holuri la spital decât în clasă... Dar io sunt fată bună și am înțeles că dacă ăl mare al lor (Câmpeanu) și-a plagiat teza de doctorat, sunt și ei niște victime ale sistemului.
Dar să trec la tema cu schimbarea... De pe malul Siretului am ajuns să stau ca o divă pe malul Mediteranei. Așa că și fiică-mea spune că sunt norocoasă: "Că dacă eu eram copil normal, eram în clasa a cincea într-un oraș de provincie, nu mai vedeați voi Spania și să faceți plajă lângă Enrique când vine la casa lui tac-su". Că așa sunt de orgolioși oamenii pe aici, că la telefoane au pus Julio Iglesias ca sonerie...
Noroc am avut, trebuie să recunosc Fiind plajă cât vezi cu ochii am umblat toată vara în papuci de plastic și într-o rochiță pe care mi-o cumpărasem pe post de pijama din Lidl de pe vremea când se numea Plus. Prea multe lucruri nu am adus de acasă că am plecat doar cu două valize de la chinezi și un copil de mână... La aeroport, în București, a fost cât pe ce să facem cale întoarsă. Asta mică striga cât o ținea gura să o lăsăm în pace, că paza a crezut că este răpită (și că arătăm prea bătrâni pentru a fi mă-sa și tac-su). De fapt de emoție nu mi-am dat seama că o strâng atât de tare de mână.
Era pentru prima dată când plecam din țară și prima dată când mergeam cu avionul. Am ales Spania că tot îmi petrecusem toată tinerețea uitându-mă la telenovele și zic că măcar știu limba un pic... Aici este foarte cald chiar iarna și nu mi-am mai dus la amanet verigheta să pot plăti regularizarea de la gaze care de-a dracului venea chiar înainte de Crăciun. O scoteam de obicei prin martie când îmi dădea al meu câte două-trei milioane să îmi iau și eu cadou să nu îl mai spun la soacră-mea că e zgârcit. Dar nu e zgârcit al meu. Că i-au spus lui unu-altu: "Măi vecine, măi cumătre, tu ești om serios. Înțeleg că femeia e nebună dar chiar să lași casă și serviciu și să pleci din țară, mai ales la vârsta asta"...
Eram trecuți de cincizeci de ani amândoi... Dar am luat totul de la zero... Am împlinit 30 de ani de căsnicie pe care am trăit-o într-un orășel din sudul Moldovei. Următorii sperăm că vor fi aici în nordul Spaniei... Asta mică a noastră râde de noi: "V-a trebuit copil la bătrânețe??? Acum trebuie musai să întineriți"...
Acum dacă tot ne-am înțeles că nu e zgârcit poate îl conving până în martie să îmi ia o decapotabilă roșie că asta îmi doream la 25 de ani.
