Școala de la rond

Iată o poveste de odinioară. Am făcut primele patru clase la școala de pe colț din sat, acolo unde acum este "rondul", adică unde întoarce autobuzul dinspre Iași. La vreo câțiva ani după ce-am început școala s-a introdus linia de autobuz. Până atunci oamenii din sat mergeau pe jos la târg sau cu căruța, dar nu pe șoseaua de acum, de pe sub deal, care nici nu exista pe vremea aceea, ci "pe drumul Holbocii", adică pe o șosea cu prundiș pe care mergeam haida-haida, teleap-teleap, treceam peste vreo două poduri de lemn, fără balustradă, peste ape stătute, orăcăitoare, pline de mătasea broaștei, tăbârcind coșurile cu "marfă", traista-n gât sau gențile-n mână spre Dancu, sat aparținător de comuna Holboca. De acolo o luam la stânga, era un delușor în dreapta cu o pădure de salcâmi. Și astfel ajungeam unde întorcea tramvaiul 3, un tramvai cu uși glisante și cu o taxatoare burtoasă, care umbla printre oameni cu geanta ei cu bilete. Se cheamă că eram deja în oraș.

Am fost în această pădure de salcâmi cu tata pe când aveam vreo cinci ani. Se dădea un fel de masă festivă pentru "clasa muncitoare". Trebuie să fi fost 23 august, iar Gostatul Tomești a dat o masă aici pentru salariații săi, care fuseseră la demonstrație. Atunci am mâncat prima data piure de cartofi mirosind a lapte stricat. A mers și tata, deși nu lucra la Gostat (cred că pe atunci așa se chemau IAS-urile, asta era denumirea "soiuznică"), dar avea căruță, de unde trag concluzia că era înainte de înființarea colhozurilor și sovhozurilor, căci caii și căruțele oamenilor erau acum "averea poporului". Țin minte că am trecut cu căruța prin fața unei tribune cu "tovarăși" care aplaudau. Toți îs oale și ulcele acum. Ca toate ale lumii.

Dar să mă întorc. Am aflat mult mai târziu că școala a fost construită pe vremea lui Carol al II-lea, din Fondurile Regale. Se hotărâse atunci ca fiecare comună să aibă școala ei primară și, astfel, fiecare țăran să fie alfabetizat, căci se credea cu adevărat în vorba "ai carte, ai parte". Bine, să spun că avea și vremea aceea becali(h)oții ei. Și încă destui!

La etaj locuia familia învățătorului: într-o cameră locuiau "domnul" și "doamna" (noi așa le-am zis mereu, venirea comunismului nu i-a făcut "tovarăși", era prea mare tradiția în sat) și în cealaltă, probabil, aveau bucătăria. Pentru noi, copiii, locuința învățătorului era sacrosantă. Nu urcam scările acelea spre locuința lor niciodată. Numai cei mai rebeli dintre noi aveam curajul să punem piciorul pe o treaptă sau ne apucam de balustradă, trezind respectul celorlalți pentru această vitejie.

În primele două clase învățătoare mi-a fost doamna Oarza, o buzoiancă mică și târtoasă. "Se ținea" cu popa Ștefănescu, tot buzoian și el, care nu era prea iubit în sat, în ciuda bărbii lui albe, de popă din vechime. "Rasa-n cur" îi ziceau oamenii, după năravul lor cel rău. Dar cine știe: poate așa a fost să-și ducă crucea. Oamenii îl primeau pe preot cu "molifta prostului", dar atât. Încolo doar țineau pomenilor celor morți din familie, făceau nunțile copiilor la biserică, iar câteva babe chioare și muieri dezînfrânate se duceau la slujbe.

Domnul Oarza, de fel din Holboca, cred că știa că era înșelat. Se ogoia cu copiii la clasă și cu pasiunea pentru trandafirii din fața școlii, pe care-i tăia și altoia cu ajutorul băieților din clasa a opta. După pensionarea lui nimeni nu a mai avut grijă de acei trandafiri, care s-au uscat ori s-au sălbăticit. Apoi domnul și doamna Oarza au plecat la Holboca și nu mai știu nimic de el.

În clasele a treia și a patra învățătoare mi-a fost domnișoara Olguța. O spun cu mâna pe inimă: ea mi-a fost adevărata învățătoare. Sunt fericit că am avut parte de o asemenea dăscăliță. Era ca un personaj de Cinghiz Aitmatov despre care am citit mai târziu: singură, dedicată meseriei, puțin tristă, puțin resemnată. Îmi amintesc că a vorbit și a tot vorbit la o cafea cu mama când a venit odată la noi - era singură, săraca, și simțea nevoia să vorbească cu cineva. Am auzit mai târziu că, atunci când fusese învățătoare la Mânzătești sau în altă parte de pe frontieră, nu mai știu, a avut o aventură cu un ofițer de grăniceri, care pe urmă a părăsit-o. După aceea domnișoara Olguța nu s-a mai măritat niciodată. Generații și generații de tomeșteni, care au fost educați de ea, pot spune același lucru - era o învățătoare blajină, de inimă. Și culmea! părea să nu fi fost conștientă de rolul ei atât de important în comunitate. Eram matur de-acuma, ba, drăgăliță Doamne! lucram și la ziar, iar, când mă întâlneam cu ea, mi se adresa cu "dumneavoastră" și cu reverență. Și nu știam cum să fac, fără s-o jignesc, ca dumneaei, învățătoarea mea, să nu-mi mai vorbească așa, "pe domnește".

Ca și doamna Oarza, domnișoara Olguța s-a dus în ceea lume. Actualmente școala de la rond nici nu mai există. A fost dărâmată din ordinul actualului primar, un "om al zilelor noastre", plin de idei catastrofale. Cred că singura lui idee pe care o avea în cap era: să facă ceva! Să ne ia ochii! Lasă-ne, nene!

Școala era în bună stare. Primarul, fost sportiv de nu știu ce fel de lupte, a ridicat în loc o sală de sport ca o muieroaie parturientă: balșoaie și hâdă. Dar... dă-l boalelor. Nu vreau să stric cu sentimente impure amintirea opalescentă a dăscăliței mele.
Aceasta este povestea de odinioară.