Privilegiul de a muri

De data aceasta am să încerc să fiu mai înțeleptissim (până la genunchiul broaștei), dar și mai nepopular din această cauză, și voi scrie despre viață, destin și implicit moarte, lucruri pe care îndeobște oamenii le evită. Nici nu prea citesc textele despre moarte - brrr! Le evit și eu, bineînțeles, însă câteodată... Cel mult, dacă beau un pahar mai mult, bărbații se apucă să filosofeze despre acestea. Femeile sunt mai înțelepte. Nici atunci, puțin abțiguite, nu filosofează. Oftează, își strâng copiii în brațe și plâng. Se agață de ochii bărbaților, ca niște căței cuminți, și îi privesc cu înțelegere - ce m-aș fi făcut eu fără tine!.

Oamenii în genere simt: să vorbești la nesfârșit despre scârba asta de viață e tot degeaba. Să tot iscodești Moartea - la fel. De unde se vede că viața și destinul ne preocupă totuși, dar, în genere, evităm discuțiile despre acestea. Noi TRĂIM până una-alta, ce să tot bodogănim despre ele! Să lăsăm filosofii, artiștii, înțelepții de pe Himalaya sau Kilimanjaro, pe nea Ilie de la sculărie sau pe preaînțeleapta Dana Budeanu s-o facă.

Iar de Moarte, să fim sinceri - fugim ca dracul de tămâie de ea. Numai în Miorița avem o viziune mai apolinică: "Și de-o fi să mor..." Câteodată, la înmormântări, de obicei la "pomană", după ce am tras o stacană-două, ne apucăm să înșiruim bagajul de cugetări, îndelung mestecat de generații și generații, cum clefăie țăranii desculți lutul pentru chirpicii caselor generațiilor viitoare: Nu muri întrebându-te cum ar fi fost dacă... Absența cuiva și moartea sunt același lucru - doar că în moarte nu există suferință... Moartea este periculoasă doar pentru viața netrăită... "Aplaudați, prieteni, comedia s-a încheiat", concluzionează Beethoven. Sau putem interpreta moartea cvasi-comic ca Hitchcock: "Nu știm niciodată sfârșitul. Trebuie să murim ca să știm exact ce se întâmplă după moarte. Deși catolicii au speranțele lor..." Și ortodocșii, adaug eu.

Însă oamenii, iată, de mii și mii de ani se nasc, trăiesc și mor. Nu au (avem) ce face - vorba lui Moromete: "Dom'le, murim!" Ba unii au și destin: oamenii de seamă, geniile. Însă în imensa lor majoritate, oamenii nu au destin, sunt asemeni animalelor. Și nu toate gropile sunt morminte, după cum nu toți îngropații sunt înmormântați. Deosebirea între groapă și mormânt este ca între "a pieri" față de "a muri". Dar să lăsăm cugetările astea inglantonice, cum spuneam în adolescență. "Inglantonic" era un cuvânt inventat de noi, copii fără minte...

Drăguțul de Eminescu are dreptate: "Nu credeam să-nvăț a muri vreodată / Pururi tânăr înfășurat în manta-mi". Și iată că apăru Învățătoarea, adică Suferința: "Când deodată tu răsăriși în cale / Suferință tu, dureros de dulce". Prin urmare, suferința este aceea care ne învață să murim? Și dacă a muri se poate învăța, oare nu mai există și alte situații de existență în stare să ne predea această supremă învățătură?

Iată întrebări firești pe care trebuie să ni le punem în fața afirmației lui Eminescu. Dar a învăța înseamnă a fi viu, a năzui, a te afirma în și din miezul vieții. Iar viața este însăși Ființa. Între viață și moarte nu există nici o cale de legătură. Epicur spunea: "Când este moarte nu sunt eu, iar când sunt eu, nu este moartea". De altfel nu se poate concepe moartea independent de mort. Însă mortul nu este moartea. Mortul este numai mortul, adică un fapt concret, nu o abstracție. Viața și moartea nu sunt antitetice. Viața mea și moartea mea nu au aceeași realitate. Numai viața mea.

Acum despre destin. Destinul nu-i viață, nu se moștenește și nu-i nici molipsitor. Prin el suntem, iar când plecăm din lume îl luăm cu noi și ne ducem cu el. Nimic nu se face în afara lui. Pașii săi nu lasă urmă, dar se cunoaște locul unde s-a oprit. Acolo este un mormânt. Numai el ne singularizează și ne dă sensul propriei noastre prezențe. Dincolo de el nu este nimic, dar dincoace există tot.

De altfel, Moartea, ca substantiv propriu, nu se aplică decât categoriei omenești, ca să zic așa, fiindcă "pieirea" are un cu totul alt sens și nu se scrie niciodată cu majusculă. De ce numai omul se crede îndreptățit de "Moarte", de ce, cu alte cuvinte, se crede vrednic de privilegiul "Morții"? Fiindcă se presupune că omul este singurul care are conștiința morții. Mare prostie! Ca și cum elefanții n-ar avea-o, ba încă foarte pregnant - dovadă este cimitirul elefanților. Este cunoscută panica animalului în fața dispariției iminente. Ați privit nesfârșita durere din ochii înlăcrimați ai unui cățel în timpul agoniei? Sau din ochii bunicului pe moarte?

Descartes spunea că animalul n-are suflet, iar lumea încă mai crede că pisica sau câinele nu sunt vrednice de privilegiul de "a muri" și al morții. Băi, nene Descartes, Dumnezeu să te ierte, dar ești aici cam... tra-la-la. Probabil dăinuiesc în capul tău rămășițele unei străvechi mentalități preistorice. Omul s-a tot refugiat mereu în anumite prejudecăți pentru a-și apăra titlul de "rege al Creației". Altă explicație nu găsesc. Dar omul trebuie gonit de pretutindeni și redus la proporțiile sale juste. Nu putem fi mai mult decât suntem. În orice caz, nu în dauna animalelor. Și animalele mor, după cum există oameni care nu sunt vrednici decât numai de pieire. Animalele însă n-au destin. Din mijlocul lor nu se pot naște nici Socrate, nici Shakespeare, nici Eminescu. Aceasta este deosebirea fundamentală între om și animal. În rest... "privilegiul" de a muri e așa o vorbă proastăăă...