Drumul la Goruni

Încă de pe când eram copil, de la vreo cinci ani, mă lua mama cu ea când mergea la Goruni, la părinții ei, bunicii mei. Mama lua de acasă un kil de zahăr, altul de orez pentru părinții ei. Dacă nu avea acasă, se ducea la magazin "la Drăgan" și cumpăra.

Mergeam pe drumul care trecea în sus de viile IAS-ului și lăsam în urmă mahalaua țiganilor zisă Valea Lupului pe vremea aceea. Acum țiganii sunt minoritari în mahalaua lor și, oricum, nu-i deosebești de ceilalți. Tot felul de orășeni au ridicat viloaie aici. După țigani, lângă pădure, era casa lui Criță. Așa îi era porecla în sat, "criță" este numele popular al "oțelului". Dar pe el îl chema Dascălu. Probabil porecla îi venea de la faptul că era un om foarte încăpățânat, neschimbător, "tare ca crița".

Era unul dintre puținii săteni care nu se trecuse la colhoz. Nu voise și basta. Până la urmă l-au lăsat în pace și domnii învățători și profesori care mergeau, obligați și ei, săracii, de autorități, cu "lămurirea" prin sat. După ce se însurase, Criță nu a mai coborât niciodată în sat. Pe la ei trecea numai fata lor, care era măritată în sat. Se mai ducea tata, care era dascăl, și popa pe la el, căci Criță era tare credincios. Aaa, mai mergea pe la el Sergiu, maistrul de la IAS, idolul nostru, al copiilor, jucam cu el fotbal. Îl trimitea inginerul la Criță să repare vermorelele înainte ca cei de la GOSTAT, așa îi ziceam pe atunci IAS-ului, să stropească via. Era tare priceput moș Criță.

Doar Crițoaia, nevastă-sa, ce se mai ducea în oraș. Se lua cu altă babă și haida-haida plecau spre oraș: cu cociugele cu marfă agățate în coromâslă (prin alte părți se zicea cobiliță) - cu fructe, struguri, roșii sau castraveți. Nu se urca niciodată în autobuz să meargă la Iași - îi era teamă. Mergeau pe jos, pe marginea șoselei. Într-o bună zi o mașină care trecea pe șosea a agățat o coromâslă a babelor și le-a trântit în șanț un coș cu roșii cu tot cu babe. S-a nimerit că am trecut chiar atunci pe acolo. Șoseaua era roșie de la roșiile chiflicite, parcă ziceai că e sânge. Venise miliția, babele năucite, roșii la față și asudate, rânjeau ca țicnitele. Babele s-au ales doar cu o sperietură și cu comentariile hazoase ale mehenghilor adunați la fața locului: "Ce faci, mătușă? Te-ai gândit să faci bulion, aici, pe marginea șușălei?" După isprava asta Crițoaia și cealaltă babă (n-am știut niciodată cum o chema, iar mama nu-și mai amintește) se urcau cuminte în autobuz cu coșurile cu "marfă". Acuma nu se mai temeau.

Dar să mă întorc la drumul meu și al mamei spre Goruni, la bunici. După casa lui Criță, o luam la stânga. Într-o parte era via IAS-ului, iar în cealaltă era iazul, unde ne scăldam noi, copiii. Era un iaz artificial, făcut de cei de la IAS, ca să aibă apă pentru stropit via. Pe urmă mai urcam puțin și ajungeam pe culmea dealului, de unde vedeam jos tot satul. Chiar pe coama dealului se întindea cimitirul, care astăzi este și mai întins - dă, azi are noi și noi "locatari". Puțin mai la vale era și este biserica satului, mică și albă. Tot pe aici era gospodăria bunicilor mei. Intram prin fundul grădinii, era un gard de sârmă ghimpată acolo. Dădeam o sârmă la o parte și intram. O dată sârma s-a întors brusc și m-a lovit la cap. Mi-a curs puțin sânge. Puțin mai jos de mă lovea, îmi atingea tâmpla și, probabil, nu aveați plăcerea să mă citiți acum. Apoi coboram prin vie și intram într-o curte vastă cu niște nuci uriași. O vreme a mai fost acolo o șură mare pe trei sferturi, deschisă într-o parte. Acolo făceau vinul, era un teasc uriaș din lemn, acolo aveau o bucătărie de vară, acolo dormeau în zilele calde.

Jos în această curte era casa lui nenea Traian, fratele cel mic al mamei. Prima soție a lui nenea Traian murise la naștere. Multe femei mureau pe atunci la naștere: nășteau, săracele femei, acasă, mai totdeauna fără asistență medicală, doar cu vreo babă-doftoroaie care de multe ori mai mult încurca decât ajuta la naștere. Apoi nenea Traian și-a luat o altă femeie, Natalia, de pe la Mânzătești, pare-mi-se. A și început să bea. Mama spune că până atunci Traian nu bea niciodată. Tanti Natalia era o femeie deșteaptă-foc, cu un umor deosebit. Îmi amintesc și acum unele glume de-ale ei. El îi arăta banii câștigați pe vreun tăuraș vândut și-i spunea: "Uite vezi, banii ăștia o să-i pun la CEC". "Da, da - îi răspundea ea - o să-i pui la CEP".

Sus era casa bunicilor, iar în spatele ei era o livadă mirifică de cireși, peri, meri, pruni. "Nu-ți mai stătea gura toată vara și toată toamna", povestește mama, amintindu-și de fructele de aici. În prima mea copilărie livada încă nu era luată la colhoz. Îmi amintesc imensele scări pentru cules uitate în cireși. Pe urmă cei de la colhoz au tăiat cireșii cei bătrâni. Au spus că vor pune alții. Nu au mai făcut-o niciodată.

Mai sus de casa bunicilor mei, chiar sub pădure, era bordeiul lui Gheorghe Goroneanu, un țigan. Se pare că Goronenii au fost primii locuitori din Goruni. Proprietarii de pământ de la Iași de aici au adus pe la începutul secolului trecut sălașuri de robi țigani să le muncească viile și livezile. Când se îmbăta Goroneanu cel bătrân, îl chema tot Gheorghe, le zicea cu mândrie și reproș românilor din crâșmă: "Băi, voi ce căutați în sat la mine?" Gheorghe Goroneanu, fiu-său, a fost ultimul din sat care mai avea o pereche de boi. Trecea cu carul cu boi pe la poartă pe la noi. L-am văzut o dată cum se uita într-o revistă de modă. În pasul molcom al boilor se uita la fetele alea ca iușca, îmbrăcate după ultima modă, și zâmbea a râde: Ce drăcării au mai putut născoci românașii iștia! Când s-a desființat CAP-ul prin '90 și s-au vândut bunurile la oameni, nimeni nu a vrut să ia boii. Inginerul Trâmbovețki mi-a povestit că i-a dat pe degeaba lui nea Gheorghe. Acuma nea Gheorghe a murit. Boii - nu știu.