Însurătoarea

Povestea tata cum s-a însurat: "Nu mă mai însuram. Aveam vreo 35 de ani și nu mă mai însuram. Umblam cu fete, cu vădane, dar nici gând să mă însor. Și vin eu acasă într-o sară spre noapte, fusesem cu băieții pe la fete, cine mai știe pe unde, iar tata, adică bunică-tău, tocmai își aprindea țigara la focul din plită:
- Îl vezi?! zice mamei, arătându-mă cu degetul. De-amu nu-i mai dai nica de mâncare până nu spune că se însoară. Și cu cine.

Se lăsase o liniște în odaie, că se auzeau și vreascurile cum țiuiai în foc. Mamaia și-o pus mâna la gură: Vai, ce-o să se întâmple? Văzând eu că nu-i de chip, întorc foaia și zic:
- Dar mă însor, tată, cine-o zis că nu mă însor. Mă însor!
- Dar cu cine, măi?
- Cu... Ileana lui Stănilă, zic eu ca să scap.

Anume am zis așa. Ileana asta era curva satului. O tăvăleau toți. Și tata fusese pe la ea, aflasem eu. Iar mama știa, săraca, dar se făcea că nu înțelege.
- Ptiu! Rău te-am crescut, măi, băiete! face tata, stupind. Cu curva ceea, bre?
- Atuncea cu Vasilica lui Ilie Damigeană.
- Asta-i cam șpanche - face și mama - iar tat-su e bețivan, vai de zilele lui! Cine nu știe?!
- Atuncea cu Anica lu Vraghie...
- Da-i bătrână, uăi. Cine s-o mai ieie pe aceea? Bag samă că nu mai are nici dinți în gură.

Și înșirui eu și pe altele - una mai nepotrivită ca alta. Anume, că știam: nu o să placă bătrânilor mei.

Și atuncea tata a scos asul din mânecă, ca să zic așa.
- Dar Augustina lui Surdu? (Asta era mama.)

Atuncea tata și mama - zicea taică-meu - parcă s-or luminat.

O vreme au tăcut. Dar erau încântați - se vedea. Pe urmă:
- Aceea ar fi bună, măi! face tatăl lui, adică bunică-meu.
- Îi cumințâcă, zice și bunică-mea
- Și frumușâcă, adaugă bunicul.
- La locul ei, da.
- Nu umblă fleaura.
- De muncit muncește, nimic de zis. Îi harnică.
- Păi atuncea - zice tata - mâini dimineață mergem la părinții fetei.

Luați așa de repede, bătrânii nu au mai avut ce zice.
- Mergem, gata! Ai vorbit cu fata, cu părinții fetei?
- Am vorbit, tată.

Aiurea! Nu vorbisem nica.

Zis și făcut! A doua zi dis-de-dimineață, că gospodarii n-au timp ziua să umble creanga, ne luăm noi - povestea tata - și mergem la Goroni peste deal, la părinții fetei, bunicii tăi. Dar tata, bunicu-tău, nici chip să vorbească de însurătoarea mea. Socrii nu erau pregătiți: în haine de lucru, soacră-mea dădea de mâncare la porci, socru-mea repara niște hamuri pe prispă. După ce s-au salutat mai lung și mai înflorit ca de obicei, tata începe să vorbească de altele cu socrul, mă rog, viitorul socru:
- Măi, Nialachi, măi. Dar ce gospodărie aveți voi aicea. Câtă vie ai!
- Dar ce, numai aicea? Mai avem vreo cinci ari în Băluș.
- Lângă Caraiman țiganul? (pe vremea aceea oamenii erau îngrozitor de incorecți politic, dragi nepoți crescuți sub comandamentele noii religii mondiale - corectitudinea politică: dacă era țigan, îi zicea "țigan"). Acolo, pe Tatarca?
- Aceea-aceea. Pe urmă...

Și înșiruie toate loturile de pământ pe care le avea - mândria lui de gospodar.

Așa s-a însurat tata, Ion, cu mama mea, Augustina. Copiii lor au fost: Eugen, care a murit curând după aceea, mama îmi spune că ar fi scăpat cu viață, dar nu erau încă antibioticele, care au apărut după câțiva ani, apoi eu, apoi sora mea, Doina. Copiii mei au fost așa... dar who cares?