Gânduri răzlețe

Să scrii până ce simți cum creionul se deșteaptă cântând! Și înfrunzește, dă lăstari! Daaa!

Să nu te gândești că ești singur, fiindcă în aceeași clipă singurătatea se va năpusti să te sfâșie ca o fiară. Și vai de mușcăturile singurătății! Cei mai mulți însă, slavă Domnului, trăiesc cu ceilalți. Înghesuiți, căci înghesuiala aduce iluzia fericirii. Ca într-un tren aglomerat. Mai o putoare, mai o beșinuță... Și, vorba lui Cip Ieșan: "Pute, pute, da-i cald".
Acestea două sunt opțiunile pe care le avem în viață. Cam trist, dar...

Iubitei. Pe trupul tău să chiui ca un haiduc pe plai!

Am căutat pentru cineva un text de-al meu din Observatorul cultural (mi l-a solicitat), text în care scriam despre o carte a persoanei în cauză. Nu l-am găsit și știu de ce: fiindcă eram surescitat de ceea ce scriu aici. Așa că am rămas ca Dănilă Prepeleac: cu o pungă goală până la urmă - nici cu brânză, nici cu bărbânță. Dă, sunt și eu român!

"Nu credeam să-nvăț a muri vreodată, / Pururi tânăr înfășurat în manta-mi"... Și iată că apăru Învățătura: "Când deodată tu răsăriși în cale / Suferință tu, dureros de dulce". Prin urmare, suferința, fie și dulce, este aceea care ne învață a muri? Numai suferința are prerogativa de a ne învăța să murim? Și dacă a muri se poate învăța, oare nu mai există și alte situații de existență în stare să ne predea această supremă învățătură?
Iată întrebări firești pe care trebuie să ni le punem în fața afirmației drăguțului de Eminescu.
Dar a învăța înseamnă a fi viu, a năzui, a te afirma în și din miezul vieții. Iar viața este însăși Ființa. Între viață și moarte nu există nici o cale de legătură. Epicur spunea: "Când este moartea, nu sunt eu, iar când sunt eu, nu este moartea".
De altminteri, nu se poate concepe moartea independent de mort. Însă mortul nu este moartea. Mortul este numai mortul, adică e un fapt concret, nu o abstracție. Viața și moartea nu sunt antitetice. Viața mea și moartea mea nu au aceeași realitate. Numai viața mea este reală și epuizează tot ceea ce se poate concepe ca realitate. Și, cu toate acestea, știm că suntem muritori, că vom muri mai devreme sau mai târziu. Dar această știință este valabilă numai pentru cel care a murit, nu pentru noi, care trăim, adică este valabilă pentru cineva căruia îi este absolut inutilă o asemenea știință. Căci la ce ar mai putea folosi să știi că vei muri, când am și murit? Oare pentru a trăi este nevoie să știu că nu voi mai fi? Sau se poate învăța să nu mai fii? Asta ar însemna o învățătură a abdicării, a îngenuncherii, a dezertării de la suprema lege a realității, care te-a investit cu puterea prezenței tale.
Treptele învățăturii - da, dar numai la școala vieții, în care suferința este o admirabilă învățătoare și o curvă patentată în același timp, deoarece îți dictează să-ți spui:
-Nu credeam să învăț a trăi vreodată!
Căci a trăi nu înseamnă a viețui ca porcul cu râtul în tărâțe. Trebuie să înveți să trăiești.

Luna e ca o minge de fotbal intrată într-un gol de nimeni tras (na! am scris și pentru fotbaliatori!).

Ce spaime spăimoase trebuie să fi trecut prin sufletele pictorilor medievali! Oameni cu ochii în gură, cu nasul pe limbă, cu urechile pe buze, cu gura în frunte și cu fruntea în ceafă.

- Cine bate în capul meu? - Eu. - Care eu? - Tu! - Hai, domle, fii serios! - Eu... tu... el... noi. În toți picură întreaga omenire implicată în mine.

Când mă gândesc la Revoluția din Decembrie, îmi spun: Ce popor ușuratic, scânteietor, în orice caz surprinzător, pe care nimeni nu poate să se sprijine, părând apatic azi, iar mâine avântat pe baricade, mereu egal cu sine în toate zvârcolirile sale uluitoare, strălucitoare câteodată. "Ai văzut - îmi spunea prietenul Dorin Spineanu cu mândrie - noi, românii, am făcut cea mai extraordinară Revoluție!" Și pe urmă am intrat sub jugul iliescianismului celui mai scârbos. Ăștia suntem noi, românii! Ne înălțăm până în empireu și pe urmă cădem în balta cea mai puturoasă. Daaa, așa e!

Te iubesc, române!