De istoria neamului meu. Dintr-o genealogie tulbure

Se pare că neamul meu tomeștenesc se trage din greci. Mai precis, dintr-un aventurier de prin Chefalonia, oploșit la Fanar. Pe urmă o venit în Țara Moldovenească să ceară "pământ și apă", vorba Eminescului, să facă avere și să se înavuțească pe spinarea moldovenilor. Cum-necum, pupând mâni și cururi pe la Curtea Domnească, o pus mâna pe pământurile de aici, care pe vremea aceea erau nelocuite. Tomeștii, satul lui Toma, erau undeva pe Bahlui, nu între dealuri, ca azi. Grecul din Fanar, pe nume tot Toma, făcea parte din alaiul de înscăunare a lui Racoviță-vodă. I se dusese buhul de pehlivan ce era, așa că, zărindu-l în spatele noului domnitor, boierii de țară i-au spus răspicat Domnului: "Ce-i hazdrabuleala asta! Sau Tu, Domn, sau dai grecul afară din pământul Moldovii".

Și Toma Chefalonitul n-a mai așteptat să fie dat afară, fiindcă știa ce-l pândea. Căci aman se mai pricepea la hoții și hiritiseli! Chiar în aceeași noapte a sărit pe fereastra umblătoarei, drept în șa și... pe aici ți-e drumul! Bunînțeles, a luat cu el și desagii doldora de galbeni și pe Ibrahim, feciorul lui de casă. Nu s-o oprit decât la moșia lui, Tomeștii, din preajma Iașilor. Avea asupra sa și acte false de boierie, pe care le-o tradus cum a vrut el. Așadar, tânăr, frumos și deștept - dăștept întru rele, după cum se vede - schimbându-și hainele, nu și năravurile, s-a priceput să se lepede de Ibrahim, înfigându-i noaptea un jungher în spate, pretinzând apoi că a murit într-o luptă cu niște tâlhari.

Așa a ajuns Toma Chefalonitul în Tomeștii de lângă Iași, cum spuneam, moșia lui. Aici și-a găsit o muiere, tot o greacă, Irene, pe care mai înainte o întindeau pe sub poduri flăcăii satului. Cu ea învățau măistorie înainte de a se însura. Însă Toma a știut ce face. I-o băgat-o în așternut pe Irene boierului din partea locului, un arvanit pe nume Dervishi, care la penzie se retrăsese la moșioara lui din Tomești. Arvanitul a murit chiar în timpul împreunării cu Irene, căci anapăda de pohticios mai era. Nesătul, îi venea s-o facă tot timpul, ca și cum ar fi mâncat harbuz. Și o pleznit inima într-însul. Na, că i s-o dus pe gât pohta de om bătrân și curvoi grecotei! Și iaca-șa cu Dervishi! Ce înseamnă să nu pui capăt la vreme curvăsăriei grecești!

Atuncea Toma și Irene n-au stat pe gânduri. Hai să meargă la Viana să pitreacă și să dănțuiască, cu ringhișpiluri și nemțăraia pământului! Acolo însă Irene s-o găsit la așternut cu un neamț cam bătrâior pre nume Johann Gottfried von Solingen, un prinț, cu ochi albaștri și năvleg de-a dreptul, stăpân peste o landă, Brema sau Bremerhaven, nu mai știu care. Dar muieratic cât ce se poate. Însă nu te pui cu Irene care știa să poarte bărbații ca pe degete. Toma și Irene au făcut în așa fel și i-au păpat bănișorii neamțului, care dăduse în mintea copiilor. Copiii lui erau departe în Flandra și Englitera, iar când au venit anunțați de cimotii, Toma și Irene își isprăviseră treaba, iar Johann Gottfried nu mai avea nici după ce bea apă. Era fără un creițar, ca ultimul puleașcă. Na, nemțălău prostatec, cu căpoiul lui cel mare!

Și de durere și de prostia lui, că rămăsese fără un sfanț, pe Johann Gottfried l-o apucat apoplexia. O căzut chiar pe ulicioara lui din Viana. Era într-o toamnă ca toate toamnele de acolo: cenușie și posomorâtă, cu o pâclă nici mai rară, nici mai deasă, cum e îndeobște toamna. L-o cărat pe o ușă smulsă din țâțâni niște slujitori și l-au așezat într-o odaie.

A stat acolo vreo juma de an. Rar se uitau la el: îi înfricoșa singurul lui ochi deschis care se învârtea în orbită. O venit tot felul de doftori și de spițeri, l-o întors pe toate părțile, l-o doftoricit cum s-o priceput. O venit apoi un doftor mare, iar după ce l-o plătit cu o grămadă de guldeni acesta o spus: "Nu mai este nici o nădejde. Rugați-vă să moară degrabă și să scăpați și voi de necazuri". Nu o murit de îndată. Peste vreo jumătate de an.

După aceea nu se mai știe nimica de Irene. Te pomenești că o fi murit! Ori o fi omorât-o Toma - că era în stare! Ori poate s-o apucat de curvăsăriile ei cu altul și acela i-o fi făcut felul. Unii zic că ar fi bănuit-o un turc zuliar cu care trăia. Eu nu știu. O fi prins-o cu altul, cine mai știe!? Dar ispisoacele nu scriu.

Însă de Toma se știe. Ajunsese, frățioare, de se dădea boier mare acuma. Era stăpân peste satele din preajma Iașilor: Tomeștii, Goronii, Tureatca, Vlădicii și Chicirea, ba și Păuneștii. Își încropise și o mică oștire din haidăii curții și din tot felul de năimiți. Eh, niște burtoși și niște puturoși cu sânețe ruginite, care îi mâncau gologanii degeaba. Dar avea el păsărica asta - să aibă oștire. Scrie de asta și în Arhondologia Moldovei de Gh. Sion, apărută în târgul Iașilor în anul 1832. Ce-i drept, acolo i se spune lui Toma "spurcăciune grecească".

Prin urmare, după ce-o venit de la Viana, Chefalonitul s-o învârtit cum s-o învârtit, făcându-și cvartir în Tomești, că ban la ban trage și păduchele la golan. Aici și-o pus și steag la moșie, zicea că-i steagul lui: verde, parcă turcesc, cu o lebădă în mijloc, cu o roză în cioc. Oamenii, care nu văzuseră în viața lor lebede, ziceau că-i gâscă. Dreptu-i, și pictorul fusese angajat ieftior și, nepriceput, mâzgâlise un fel de lebădoi gras. "Gâsca grecoteiului!" râdeau într-un dinte tomeștenii, după năravul lor cel rău.

Și iaca așa cu Toma Chefalonitul! O fi îmbătrânit încet-încet la moșie la Tomești. Mai cu aratul de fiecare primăvară, mai cu sămănatul, mai cu un vinișor de fetească sau de tămâioasă, mai o preumblare cu iapa cea murgă pe la Bodron și pe dealul Păunului, apoi duminicile la biserică la slujbă, în strana de-a dreapta, între fruntașii satului, mai un cozonăcel cu nucă făcut de țața Safta, bucătăreasa cea meșteră la toate, în cuptior încălzit numa cu lemn de fag, mai bulucea pe cele slujnice. Chiar și la bătrânețe, dacă vă puteți închipui! Că una Irinuca, când băga cozonacii în cuptior, i-o și trântit cu cociorva în cap, când el dăde să-i ridice fustele. I-o rămas sămnul în frunte până ce-o murit. Că o murit și el până la urmă. Să fi fost pe la... dar cine-și mai aduce aminte?

Dumnezău să-l ierte! că o fost om bun, n-o urgisit pe niminea! o zis o balabustă, Ileana Curnăpoaia a lu Câcâmâcâ, care i-o trecut la vremea ei prin așternut. Că fusese arzoaie țiganca!

Al dracului mai era, dar om de treabă și credincios! Biserica din Păun s-o ridicat cu banii lui, o mai zis Ileana, că grecușorul era credincios tare. O trimis bani și la Eteria, la hopliți, că el nu-și uita țara de obârșie. În rest, om cu pacate. Cât trăiești faci pacate, după ce mori...