De pe strada Dumbrava Roșie

Strada Dumbrava Roșie amintea de vremuri crunte, dar n-avea nimic belicos, cum am învățat la istorie, știind că Ștefan Măritul a spârcuit acolo o samă de leși. Se întindea pe vremea studenției mele (cred că și acum, dar trebuie să spun, spre rușinea mea, nu am mai fost pe acolo de câteva decenii) din colțul Penitenciarului Iași, închisoare care avea un gard din plăci de ciment ca la orice pușcărie, cu sârmă ghimpată deasupra, trecea prin spatele Stadionului, stadion care și-a tot schimbat denumirea după vremuri, dar echipa de fotbal ieșeană e o gașcă bleagă, de pomanagii și de chilipirgii fără rezultate (înainte vreme au avut și rezultate, existau un Incze, un Cuperman, mai apoi un Simionaș, frații Romilă, Dănilă, etc, dar azi ce te faci cu vârfurile de lance Brânză și Plămadă? Și încă ăștia-s buni! Din punctul acesta de vedere numele meu parcă e un nume de general - generalul Părpăuță de la Smârdan, cum am hăcuit eu o samă de bașibuzuci, să mă fi pictat Grigorescu cu șpagă și cu nădragi cu vipușcă!). Ca și atunci, strada cobora lin pe lângă case, care cu anii s-au convertit în vile, și se oprea în dreptul ultimei străduțe care scobora în stânga de la rond Copou. Dar strada Dumbrava Roșie urca și mai departe, însă nu mai era asfaltată, troscotul creștea în voie aici, spre bucuria cu gâgâit mare a gâștelor, trecea prăvălită prin spatele Institutului Agronomic și se oprea brusc în poarta unui mahalagiu. Așa era pe atunci, nu știu cum este acum și parcă nici nu vreau să știu. Nu am impulsul s-o vizitez. Important este pentru mine să rămân cu imaginea de atunci.

Pe vremea aceea era acolo ca la sat: o vale molcomită, cu case ici și colo, dacă nu ar fi fost unele cam dărăpănate, cam prăvălite, aș fi zis că erau ca-n Andersen. Și tot felul de papuiași: nici țărani, nici orășeni - maalagii! Dar să nu fiu rău - era frumos acolo! Se auzea cucurigul cocoșilor, femei în capoate matlasate și cu bigudiuri flecăreau-bârfeau la porți ("Și stai să-ți spun...") sau băteau covoarele ori copiii, se mai și certau aprins vecinele, că copchilul uneia o făcut și o dres, sau făceau schimb de rețete de borș... Și așa mai departe. Mașinile nu prea ajungeau aici. Copii cu cămășuțe și cu burta goală erau mai puțini, bănuiesc că locuitorii de acolo erau în majoritate trecuței. Doar cei care aveau ibovnice ce mai făceau copii (cu origine incertă)! Sau să zic mai pe domnește: zămisleau. Ori cum a zis Arghezi când l-a văzut pe Sadoveanu, plimbându-se cu secretara: Aaa, mai secretezi... mai secretezi.

Și câte o femeie grăbită, trăgându-și baticul pe frunte, care depăna din picioare repejor la câte o vecină să împrumute făină de mălai, că vine bărbatul de la servici și nu are cu ce să-i facă măliga. Și fete și băieți venind de la liceu, dezinvolți, râzând, cu gura mare, întrerupându-se unii pe alții. Și sarafanele acelea! Și ciorapii de mătase pe care îi scoteau acum fetișcanele: să fie la vedere. Că la școală nu le dădea voie "baba" de chimie sau de fizică să-și arate picioarele acelea minunate, de adolescente, cu ciorapii subțiri, așa că umblau cu pantaloni. Și fără, dracului, bentițele acelea care legau ticălos părul învolt al fetelor. Și parcă ce voiau fetele acelea - să se arate în strălucirea tinereții lor!

Ehei, cam pe aici, pe la capătul străzii, am stat în gazdă la madam Paraschiva C. Cum s-a întâmplat? M-am întâlnit cu tizul meu, Radu P. din Pitești (Radu a murit anul acesta, poate că acesta să fi fost motivul abscons, care mi-a stârnit avalanșa de amintiri de aici). Am făcut cu el armata la Rădăuți - grănicerie, apoi studenția. Și Radu mi-a zis că se plictisește singur la gazdă: nu vreau să vin și eu? Și cu hotărârile spontane pe care le iei la vârsta aceea, fără să cugeți prea mult, am zis: "Vin". A fost una din hotărârile ravisante ale vieții mele! Cred că aș fi fost azi mai puțin bogat sufletește, dacă nu ar fi fost această întâmplare fericită! Vorba Nestănescului: "Ce bine că ești, ce mirare că sunt!"

Dar n-am stat decât până la sfârșitul anului întâi la madam Paraschiva. Mergeam la sfârșitul săptămânii acasă, la Tomești. Mă despărțeam cu greu de ai mei, de cățelul Cărăbuș, care parcă-mi zâmbea cu ochii lui de cleștar, și mă întorceam la gazdă duminică seara. Iar într-o duminică seara dau de Mona, prietena lui Radu. Era în pat, galbenă ca făclia de ceară. Făcuse o întrerupere de sarcină (sper să nu mă citească Mona) - mi-am dat seama. Pe masă o mulțime de medicamente. Tatăl lui Radu era medic, iar el, avea-n-avea nevoie, înghițea tot felul de pilule. Așa se învățase - cu hapuri. Nu comentez, cum nu comentam nici atunci. Fiecare în felul său! Sau cum spune Zorba cu jemanfișismul său de neuitat: Hey boss, did you ever see a more splendiferous crash?!

Sper ca ironia puțină a acestor rânduri, care, vreau să cred, nu pune deșteptăciunea minții mai presus de cinste și corectitudine, sper, așadar, ca ironia searbădă să nu alunge nostalgia lor. Dar să nu fie o nostalgie de bătrânel zaharisit, ci o ușoară nostalgie, ca aripile unei vrăbiuțe care trece pe lângă capul tău și te mângâie: sfrrrr! Ca tristețea Mariei când pleca la Baia Mare, iar eu trebuia să rămân la Iași sau ca mâna colegei de liceu, când din întâmplare am pus mâna peste a ei pe clanță. Ooo, atâtea am uitat în viață, dar mâna aceea caldă nu o voi uita niciodată! Cum spune un poet: "Ți-aduci aminte, suflete, de-atunci, tu, gândule"?