Teii, biserica, norii

Așadar, teii de la biserică sunt tot atâția, ca și în copilăria mea - nouă. Șapte de-a lungul gardului bisericii și doi lângă fântâna de la gardul acesteia. Acum poate sunt puțin mai groși, mai viguroși sau mai bătrâni ca atunci. Dar la fel! Cine îi va fi sădit? Nu se știe. Oamenii mai în vârstă, pe care i-am întrebat, nu știu. (Nu mai vorbesc că am împlinit - eh, așa se zice "împlinit", dar eu simt că au scăzut - și eu ceva anișori). Dar habar nu am! I-au ciuntit cei de la electricitate când au tras rețeaua electrică, între biserică și drum, îi înțăncușau cu bărdițele băiețandrii de seama mea, când urcau sau când veneau cu vitele de pe deal. Degeaba! Parcă nici nu s-au clintit. Tot așa sunt!

Îi bat vânturile, iarna îi îngreunează zăpezile, îi acoperă ploile domoale ori vânturile, întunecate, fără de sfârșit - teii rămân la locul lor! Când sunt plecat pe mai mult timp din sat, ei mă întâmpină apoi negreșit. Legănându-se domol și făcând temenele: "Bine ai revenit!". E greu să vă explic, ca să înțelegeți, senzația de tulburare și de farmec când văd teii. Și mi se umflă sufletul ca un cozonac proaspăt cu nucă și stafide, multe-multe stafide, abia tras cu cociorva din cuptorul dogoritor, înainte de a ajunge acasă, la cei dragi: "Bine v-am regăsit, drăguților!"

Parcă-s dintotdeauna. Pentru alții va fi fiind banal. Pentru mine, pentru noi, tomeștenii, de fapt, este tânguios de anodin și, totuși, îți înfioară sufletul, așa cum este o colegă de liceu pe care o revezi după ani și ți se pare minunată, ca atunci, în anii frumoși și nebuni ai liceului. Fără tei m-aș simți mai mic, mai insignifiant, mai... cum să spun? mai bătut de vânturi. Când merg la magazin, las strada și merg pe sub tei: așa mă simt mai bine. Oooh, câte povești despre ei v-aș putea spune! Câte povești!

Teii parcă îmi dau vigoare. Simțeam asta încă din copilărie. Teii îmi făceau și îmi fac viața mai ușoară, mai lesnicioasă, necuprinsă de greutăți. Erau... sfâșietor de banali: șapte plus doi! Chiar și atunci, când viața nu a fost ceea ce mi-aș fi dorit, teii rămâneau acolo. Dar nu, nu! Nu rămâneau, ci urcau în cer, ca niște zepeline verzi, mirifice. Și toamna, și iarna, și în amurgurile palide de primăvară, cu mirosul lor dulceag și parcă amărui de colb și de iasomie, plutind în aer.

Și apoi serile, cu ferestrele luminate și chemările mamelor să vină toată familia la masă în zgomotele pașnice ale serii, ei își freamătă frunzele, vorovind: Haideți! Mergeți mai repede! Iar mașinile, mici cărăbuși bâzâitori, vin zgribulite spre casă și trec pe sub tei. Și lăstunii care zboară de-a lungul drumului, pe lângă ei, apoi dau ocol deasupra lor, după care zboară nu se știe unde, lăsând în urmă cerul mare și gol. Și turlele bisericii ce par că alunecă sub cerul de sineală! Și casele părăsite ale oamenilor plecați la muncă în Italia. Și teii singuratici, cei șapte și încă doi, legănându-se încet, iar picurii de ploaie cad ca niște nestemate de pe frunzele lor: pic-pic!

Ar fi demni de o stemă adevărată a satului nostru (nu mă întrebați de stema oficială actuală, că nu vă răspund - nici nu vreau să știu de ea). Cei șapte tei plus doi! Noi, oamenii, trecem pe lângă ei fără să ne dăm seama. Dar ei ne dau vigoare, snagă, cum se zice odată. În același timp, au, mi se pare, un aspect tragic. Prin crengile lor văd norii care se bulucesc în anumite zile și nopți, formând o boltă întunecată, cufundând satul într-o lumină de amurg. Iar biserica parcă răsare din mijlocul lor, se înalță - ce frumoasă e! Clopotele, care cheamă oamenii, se aud ca și cum le-ar bate ei, teii. Daaa, toți cei șapte plus doi, clopotarii celești! Care luminează Tomeștii, satul meu kairotic, mon amour, în care m-am născut, cu alte cuvinte satul meu potrivit, căci asta înseamnă kairos, când la momentul cel mai propice am văzut lumina zilei, adică acea combinație de creație și de recunoaștere a timpului potrivit și a locului potrivit pentru a veni pe lume. Iertați-mă, poate că plusez inutil, dar cred că a existat un Kairos în destinul meu, ca și în soarta tuturor dintre noi, cel care era cel mai mic copil al lui Zeus, zeul oportunității, potrivit lui Diogene. Așa se face că, spune filosoful Protagoras, am fost cel care a venit pe lume la "momentul potrivit". Nu, nu spune Protagoras asta, Doamne ferește, ci spune că destinul unui om, al oricărui om, este o combinație kairotică, dată la iveală de "momentul potrivit", de creație și recunoaștere a momentului potrivit. Iar teii sunt acei potriviți la locul potrivit.

Sigur, poate că o să spuneți că sunt cam sărit de pe fix cu spusele astea. Dar eu așa cred.

Iată-i noaptea! Cu prezența lor solemnă, cenușie, asemenea unor stafii binevoitoare. Și cu șușoteala frunzișului lor - o șoaptă tremurată, cuvinte murmurate, fără glas. Apoi iată-i ziua, la sfârșitul unei după-amieze din ultimele zile ale lui noiembrie, când cerul de deasupra lor are culoarea mușcatei. Și ce minunat este atunci când adormi cu imaginea lor în gând: cei șapte plus doi. Și când deschizi ochii - iată-i: "Bună dimineața!", "Mniața!" freamătă ei ca totdeauna, spărgând lâncezeala vieții. Și nava bisericii, plutind printre nori, pare că se urcă în cer odată cu sfinții subțiratici: "Bună dimineața!" "Neața!". Și Sfântul Soare scăldând-o în lumina Lui, ca un veșmânt de împărat, în fire argintii, străvezii. Apoi norii aceia alburii. Apoi fluturii care se zbat în plasa ferestrei în vara aceea nesfârșită, în zbuciumul dragostei: Spre lumină! Spre lumină!

Cam așa gândeam stând la computer, lângă fereastră. Și privind teii! Cei șapte plus doi!