Amintiri

Și apropo de cele plăcute. E o plăcere mare să-mi amintesc călătoria mea la începuturile Timpului spre revistă (redacția a fost în Copou, aproape de părculețul de lângă Universitate, apoi pe Străpungerii, etc) de la Tomești la Iași. Mi-a rămas în minte această călătorie! Cu autobuzul de la Tomești până în Podu Roș. Cobor, trec prin gangul dintre blocuri și... la tramvai. Tramvaiul trece scrâșnind peste Pod. Bahluviumul nostru bâhlit lucește în soare. Și undele râului - ca o blană de oaie țigaie. Femeile din tramvai îmi par atât de frumoase! Iar fetele - o minunăție! Vatmanii - atât de serioși, atât de siguri, opresc tramvaiul și schimbă liniile, nemodernizate pe atunci, cu un baston de metal. Apoi tramvaiul parcă survolează Palatul, pe Ștefan cel Mare. Dar nu e Ștefan, cum am citit, bombalăii politicieni de atunci, că erau și pe atunci destui duși cu capul, l-au încurcat cu un voievod polonez. Și așa a rămas, avem un Ștefan cel Mare, bărbos, dar marele Ștefan nu a purtat niciodată barbă, fiindcă, se pare, nu-i creșteau decât niște tuleie. Ștefan care nu e Ștefan ne salută victorios de pe piedestalul său, agitând maiestuos și vigilent topuzul, dându-ne încredere nouă, iașioților.

După aceea Halele, cea Mare și cea Mică, care la origine a fost Hala de pește, îmi spune mama, acum dărâmate, apoi Tribunalul, teatrul Luceafărul, blocurile pentru locatarii mai simandicoși ai târgului. Apoi tramvaiul o cotește (cotigește, ziceam în copilărie) la stânga și... În fine, nu am să mă apuc aici să povestesc tot drumul. Călătoream și mă gândeam la... nimic. Sau, mai precis, îmi treceau alandala tot felul de gânduri prin cap. Nu erau gânduri coerente. Mai degrabă niște frânturi: Cum va fi fost Bahluiul pe vremea domniei fanarioților? Când, citesc acum, s-au făcut primele dragări ale bahluviumului nostru. Că era ceva și de capul grecoteilor ăstora cu nas subțire. Cugetam la țurțurii groși atârnați de streșinile vechi. Dacă i-ar cădea unuia în cap? Nu-l omoară? Apoi de ce pisicilor le place căldura mai mult decât câinilor? Nu au și ele o blană deasă? Și încă: De ce gagicuțele astea umblă teleleu Tănase cu niște fustițe așa scurte? Nu le este teamă de ger, de vânt? Dreptu-i, băiețandrii, ba și ăștia mai trecuței, așa ca mine, cască gura după ele. Poate asta le dă călduri.

În fine, n-am dispoziție acum să spun mai multe. Poate altădată.
 
Ajungeam la redacția Timpul. Au fost mai multe sedii în anii aceia nebuni. Dar are rost acum să le descriu? Redacția s-a tot mutat după cât ne țineau banii. O redacție trecătoare pentru Timpul trecător! Și după voința celor de la Primărie, apoi a lui Viorel Cataramă - patronul nostru.

Un sediu care mi-a rămas în suflet a fost acela din Copou, de lângă părculețul zis de studenți "La Balenă". Este o fântână arteziană acolo, conturând o balenă din piatră, unde se pupau de zor-nevoie studenții cu studentele - și acum, și atunci, și acum cincizeci de ani și mai bine. Și eu m-am pupat acolo cu Maria în vremea studenției! Ne pupam până ni se strepezeau dinții și ne ardeau buzele. Cum spune Marele Nichita: "Se sărută, ah, se sărută tinerii subțiri / și îndrăgostiți, atât de subțiri, ca și cum / ar ignora existența pâinii pe lume." Sau te pomenești că acum se pupă studenții cu studenții și studentele cu studentele!

Noi aveam redacția în fosta clădire a bibliotecii de marxism-leninism de deasupra acelui părculeț. Avea o grădiniță întunecoasă și mai mereu umedă acea împrejmuire cu gardul de sârmă spartă. Grădinița avea în spate un wc mai mereu murdar și o ușă încuiată la o intrare. Într-o zi noi, cei din redacție, am găsit ușa deschisă. Era depozitul de carte al unei biblioteci acolo. Am mers mai mulți din redacție acolo cu gând să punem mâna pe cărți de valoare. Vax! Erau numai Operele Tovarășilor Ceaușescu, Mao Zedong, Stalin, etc. Și Cântare Patriei, o cărticică pentru serbările școlare.
- Adică voiau să cântărească Patria, mi-a zis râzând pe sub mustăți prietenul Dorin.

Mi-a rămas în suflet acea grădiniță! Cu pomi exotici din fosta grădină botanică a Iașilor, am aflat, care creșteau înalți-înalți și strâmbi, căutând lumina care nu mai venea. Și umezeala, multă umezeală. Pe seceta cea mai mare acolo se păstra umezeala. Dar rareori ne uitam la acea grădiniță! Noi eram REDACTORII! Vai, aveam atâtea pe cap! Am trecut anul acesta pe acolo. Am fost tentat să revăd acea clădire. După obiceiul meu prost, de veșnic retractil, m-am abținut, nu am mers.

Urcai vreo opt-zece trepte (nu le-am numărat niciodată) cam abrupte și stricate, fără balustradă. Chiar treaz să urci treptele acelea era o problemă. Iar cum în anii aceia se bea crunt uneori... Și intrai în redacție. Era mai întâi o sală lungă, plină de pupitre hârbuite, îngrămădite acolo de cine știe cine, probabil din vremea comunistă. Când venea vreun cititor mai bătrâior, care se plictisea acasă și era amator de baliverne mai mult sau mai puțin publicistice, îl conduceam acolo. Trăncăneam vrute și nevrute cu el. Sau venea vreun prieten și nu voiam ca cei din redacție să afle ce discutăm. Sau vreo prietenă amatoare de intimități, care...

După acel fost sediu al bibliotecii de marxism-leninism se întindeau căminele de studente din fostul "Pușkin", numit mai încoace "Titu Maiorescu". În unul din aceste cămine a stat Maria mea pe vremea când era studentă. Sfătuit de alții mai firoscoși și mai cu experiență în domeniu, am mers la căminul Mariei. Era prima dată. Am luat o pietricică de jos și am aruncat într-o fereastră (presupuneam că era fereastra de la camera ei, mi-a arătat ea vag odată: Uite, aia e camera mea). S-au ițit deîndată vreo cinci capete de fete: care cu bigudiuri, care fără, care cu prosop pe cap:
- Pe cine vrei?
- Pe Maria, am strigat.
 
Au apărut vreo cinci capete, toate Marii, dar nu era Maria mea. Noroc că a apărut Leti, o prietenă de-a Mariei, de la Târgu Mureș, pe care o cunoșteam.
- Stai așa c-o anunț eu.
 
Buuun! A apărut Maria:
- Vin acuși.

Acuși-acușiul ăsta a durat vreo juma de oră. Maria s-a spălat, s-a ghilosit, s-a înțolit. Mă rog, pentru mine. În fine, a coborât. Sprințară, voioasă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar eu pufăiam nervos ca o locomotivă cu aburi. În fine, prin Grădina Copou, pe o bancă mai la dos, mi-a trecut.
 
Și ne-am întâlnit întâmplător cu John și Luș, colegii noștri. Dar nu este nimic întâmplător - sunt convins de asta! Așa a fost să fie!