Alte amintiri

Daaa, începusem să vă spun că m-am întâlnit cu Radu, cel cu care făcusem armata. Cu ochi uleioși, de pelerin tocmai întors de la Mecca cea sfântă, cu chica lui mare, cu mutra de turcaleț de Isarlâk. Dumnezeu să-l ierte! a murit de curând, sărmanul. Și el îmi zice atunci: "Nu vrei să vii cu mine la gazdă?" "?!" "Hai, că mă plictisesc singur." Ezitam în continuare. Se mai socotește el și îmi (pre)zice formula magică: "Hai, că plătesc eu". Și atunci, bineînțeles, am fost de acord. Știam, conform șlagărului, că Banii n-aduc fericirea, dar...

Eu, fiind de fel aproape de Iași, nu prea aveam nevoie de gazdă - făceam naveta. Și haideți să vă spun sincer: Îmi convenea starea asta de nici câine, nici ogar! Naveta asta îți asigura, cel puțin mie, îmi dădea un sentiment de libertate greu de exprimat în cuvinte. Mă simțeam mai împlinit, mai avântat și, până la urmă, mai liber cu naveta. Și asta în pofida oboselii acumulate cu schimbatul tramvaielor, al autobuzelor, cu orele pierdute prin stații aglomerate și cu celelalte. Și în liceu făcusem naveta, cu colegii și colegele, cu "vikingii", muncitorii de la Metalurgica sau Fibre Sintetice (unii ziceau Fete Sifilitice), care îndoiau barele de protecție de la autobuz, când se împingeau, cu tomeștenii mei cu "cociugele" cu cireșe și pere, cu chișlegărițele de la Holboca, cu funcționarele supărăcioase, cărora una-două le sărea țandără, cu profesoarele navetiste care, persoane simțite, tăceau mâlc, tescuite în mijlocul clasei muncitoare, cu... și cu...

Mai făcusem o încercare să stau la gazdă în timpul liceului. Prin anul trei de liceu mama ajunsese la concluzia, pe care i-a băgat-o în cap și tatei, că trebuie să merg la gazdă. Ca să mă pregătesc astfel pentru facultate, credea ea. Aiurea-n tramvai! Nici că mă dădeam de ceasul morții să învăț!

Așa am ajuns la familia Stamate, care locuia pe undeva, la un bloc, pe Splai Bahlui. La parter. Găsise mama un anunț scris cu litere strâmbe pe un stâlp. N-am stat la madam Stamate decât vreo două săptămâni, deși mama plătise gazda pe o lună de zile. Dar îmi părea că am stat luni de zile! N-am rezistat! "Lasă-i, dăi dracului!" a zis mama, solidară, ca totdeauna, cu mine, când am anunțat-o cu fereală că n-aș vrea să mai stau la gazdă.

Într-adevăr, era greu să reziști la Stamați! Nu era zi lăsată de la Dumnezeu ca domnul Stamate, un tip cu glas răgușit și pantaloni lustruiți de atâta purtat, să nu-și "facă plinul" la BPR, adică Bodega Podu Roș, o crâșmă ordinară, aflată chiar lângă Pod. Venea seara acasă matrafoxat și bine dispus. Și cu chef de vorbă, ca un adevărat Marmeladov. "De mine nu se prinde boala, măi, că țin microbii numai în spirt" - râdea el, referindu-se la faptul că madam Stamate era mereu răcită, cu nasul înfundat. Nu era de mirare în apartamentul acela igrasios, închis, cu miros de mucegai și de rânced. Însă de Marmeladov-Stamate nu se lega nici o boală.

Avea chef să discute cu mine, în special politică, dacă ceea ce credea el era politică și dacă, în general vorbind, se putea vorbi atunci, pe vremea ceaușistă, despre politică. Mă așeza la masă și îmi debita ceea ce se dovedea a fi un lung monolog. Mi-ar trebui pana lui nenea Iancu, ca să redau gândemele despre baliverneaua politică! Uneori aveau haz!

Dimineața mă trezeam cu gând să învăț. Apartamentul Stamaților se arăta în toată splendoarea lui dimineața, când auzeam trăncănelile madamei Stamate și a nurorii ei, care trebăluiau la bucătărie și discutau. Mai bine zis bârfeau pe vecine. Și era apoi aburul acela venit de la bucătărie, din țevăria plesnită și closetul nereparat! Parcă eram într-un thriller - The Fog. Nora era o muierușcă cât o țandură, cu un capot ca și al soacră-sii și cu un batic decolorat, legat la cap, într-un fel de coarne. Era cam bătută în cap, aderase la nu știu ce sectă religioasă și încerca să o atragă la acea sectă și pe madam Stamate, o tipă grasă și astmatică, cu un capot de culoare incertă. Pesemne primea bani pentru cooptarea în sectă de noi membri. Așa că acesta era veșnicul lor subiect de discuție.

Bătrâna avea o față bătrânicioasă și puhavă, din mijlocul căreia nasul îi ieșea ca un plisc de papagal: "Noi rămânem ce-am fost - ortodocși", cârâia pe nasul coroiat. Mai adăugați și mutra ei de grăsană, sânii revărsați, care tremurau la fiecare pas, precum și călcătura agale, târșâind papucii scâlciați - și aveți portretul respectivei. Știu că reprezentarea familiei Stamate e cam celiniană, poate balzaciană, dar, să fiu al dracului, așa era!

Domnul și doamna Stamate aveau și doi fii. Unul, soțul nurorii de care v-am vorbit, lucra la CFS. Când venea acasă, dormea sau pleca nu se știe unde - probabil la crâșmă, ca și taică-său. Celălalt, mai mic, nu a trecut niciodată pe acasă cât timp am stat eu acolo. Era cică pictor. Madam Stamate îi păstra cu sfințenie desenele. Mi se mândrea cu ele. Erau toate nuduri, mă iniția madam Stamate în tainele artei fiului ei. Mie mi se păreau niște portrete de curve patentate, de-a dreptul scabroase, crăcite, la limita obscenului, necuviinciosului. Și atât. Sau, mă rog, oi fi fost eu nepriceput în tainele artei majore stamatine...

Dar să mă întorc la anii studenției și la propunerea de a merge la gazdă împreună cu Radu. Am vrut să vă spun cu relatarea celor de mai sus, că am căpătat un fel de fobie față de ideea de gazdă. Dar Radu era o garanție. Așadar, după oarecari ezitări, am acceptat să merg la gazdă la madam Paraschiva Cheptosu. Ei, altă făină se măcina la gazda asta, alta decât la familia Stamate. "Baba" (așa aveam tendința să spunem în anii aceia tineri, dar adevărul este că madam Paraschiva avea doar vreo 50 de ani) era o femeie tăcută, cu ochi albaștri, veșnic într-un capot albastru întunecat, cu trandafiri roșii. Doar când mergea la biserică, îmbrăca un taior cafeniu și pălărie de aceeași culoare. Când Radu a mers la Miliție cu buletinul "babei", ca să-l primească în gazdă, un polițai de acolo a exclamat: "Ia uite, domnule, femeia asta e născută la Montreal (polițaiul, de ce nu mă mir, citea Montreal, căci, vorba ceea, cum se scrie, așa se citește, nu?)". Părinții "babei" emigraseră în Canada înainte de război și acolo o născuse maică-sa. De ce s-or fi întors în România după aceea, în anii, bănuiesc, ai comunismului? Sau poate vor fi venit imediat după război, când comunismul încă nu era la putere? Încurcate sunt căile Domnului!

Casa doamnei Paraschiva era pe strada Dumbrava Roșie, la un capăt al acestei lungi străzi, care începea, dacă nu mă înșel, în gardul acoperit cu valuri de sârmă ghimpată al Penitenciarului, trecea prin spatele Stadionului, pe lângă vilele care de care mai chipoase, apoi, în dreptul ultimei străduțe care cobora lin din capătul Copoului, lăsa asfaltul, care se hrentuia tot mai mult, și urca încetișor până în dreptul Institutului Agronomic, în spatele acestuia.

Era ca la țară aici. După casa doamnei Paraschiva Cheptosu urma toată valea cu case, multe case, cu acoperișurile cam scorojite, dar se cheamă că erau tăbluite. Se auzeau găini cârâind în curți, se ridica miroznă de mămăligă aburindă și de lapte fiert, apoi scrâșneau joagărele tăind lemne, mamele strigându-și copiii la masă. Și tot așa. Ca la mine în sat. Sau ca la mahala (sau, cum zic unii, la maala).

Iar noi, cei doi Radu, chipurile, învățam. Răsuna apocaliptic cucurigul unor cocoși din mahala, undeva clinchetul unor chei, iar la un radio Corina Chiriac cânta la "melodia preferată" - Banii n-aduc fericirea. Și o fetiță din vecini o imita inocent: Mult mai de preț e iubireaaa!

Vorbeam. Despre ce puteam să vorbim? Despre literatură, bineînțeles, una din puținele opțiuni comuniste, da, comuniste! Căci amândoi căutam în viață, mai ales atunci, nu ceea ce este, ci ceea ce trebuie să fie. Iar literatura oferă așa ceva. Ea dezvăluie sensuri, spune undeva Musil. Nu ne interesa lumea comunistoidă în care trăiam, asta era treaba altora, ci interpretarea vieții pe care ne-o oferea literatura, o interpretare pentru care realitatea era doar material, așa cum modista croiește rochii superbe dintr-un material de multe ori tern.

Mda, și simțeam nevoia să vorbim, să trăncănim - de Eminescu, de Thomas Wolfe, de Sandburg. Să alungăm tăcerea din casa aceea de la capătul Dumbrăvii Roșii. Tăcerea aceasta contribuia la atmosferă. Sunt convins de asta. Și ploaia, o ploaie măruntă, mocănească. Parcă ploua mereu acolo. Parcă era casa timpului și a tăcerii, casa aceea de mahalagioaică, în definitiv. Era ceva ce se mișca și scârțâia, accentuând tăcerea, erau niște ferestre veșnic deschise, cu perdele mereu fluturând. Daaa, ceva scârțâia la nesfârșit, ceva care-ți încleșta inima ca într-o menghine. Și apoi venea seara, întunericul... Și umbra Institutului Agronomic cădea peste casa aceea de început de lume. Simțeai numai perdelele fluturânde, tremurânde.

Cum să vă spun, apoi aveam sentimentul tăcerii! Să te ridici alene în capul oaselor și să constați sastisit: e seară, dar tot zăpușeală! Să arunci prosopul pentru șters transpirația, acesta să aterizeze pe pervaz ca un cocor albastru într-o aripă, pe paie de orez, de un pictor japonez (vă place rima?), prosop care va rămâne așa zile întregi, ba săptămâni. Ce lene fericită! Ce lâncezeală norocită de liber zbur(d)ători!

Și apoi lăsați cărțile desfăcute pe masă, răsfirate deșucheat, pe unde apucați, să vă băgați iarăși "cornul în pernă", cum ziceați, deși era amiază. Și să-ți privești ca nătângul degetele de la picioare. Să-ți astupi urechile cu mâinile și să te gândești la nimic. Văzduh! Să uiți de seminarul frumoasei doamne Constantinescu de "literatură comparată" (acum trebuie să fie babă) ori de chica răsfirată și atoateștiutoare a Domnului Vraciu și să te gândești la fleacuri, bunăoară la glasul cu inflexiuni erotice al colegei... gata, nu mai spun.

Apoi o bătaie în ușă. Madam Paraschiva, zâmbind cu ochii ei albaștri ca infinitul cerului (n-am găsit altă metaforă!) vă dăruiește miere. Să-ți alungi pe o clipă neputința, sastiseala și bolmojești cu entuziasm de muscă la arat: "Sărâmâna, doamna Pașa! Vai, miere!"