Nu, destinul, se pare, nu-i molipsitor. Și totuși, când vorbim de Chizdilești... Autoritățile comuniste au vrut să renunțe la această denumire, din motive care nu mai necesită explicații, și să-i spună Cotitura, ca urmare a faptului că satul se află situat la o cotitură de drumuri. Dar o delegație de săteni, înființată ad-hoc, în frunte cu moș Ion Chizdileșteanu, cu Petrică Chizdileșteanu, șeful de echipă de la CAP, cu Valerica Chizdileșteanca, care era cantaragiță la CAP (și era fată bună, se făcea că nu vede când consătenii ei puneau apă în struguri ca să tragă la cântar) a mers la secretarul de partid de atunci, a deschis ușa cu capul, cum se zice, și i-a afirmat sus și tare cam așa, trântind căciulile de pământ (care n-avea căciuli, au trântit fesurile):
- Tovarășe secretar, avem și noi mândria noastră de chizdileșteni. Noi, chizdileștenii, vrem să nu mai auzim de Cotitura și să revenim la numele nostru strămoșesc: Chiz-di-lești!
- Măi, oameni buni... - a început secretarul. Dar văzând hotărârea de pe fețele petenților, a tăcut mâlc. O îndelungată experiență, căpătată la școala de partid și în munca cu oamenii, l-a învățat că trebuie să tacă în astfel de momente solemne. Țărănimea însetata de pământ și de tot felul de alte drepturi reprezintă o forță. Cum este caracterizată încă de la început în Răscoala lui Rebreanu de către arendașul Rogojinaru: țăranul român "e numai rău și prost, și leneș". Așa că secretarul și-a zis în gândul său: "Mai știi! Să nu paț vreo revoltă cu chizdileștenii ăștia. Chiar o răscoală ca la 907".
Și așa a rămas, în veacul vecilor, până la vremea de Apoi, cât o fi și-o fi soare și lună, cum zice Niculina Stoican: Chizdilești. Iar domnul învățător Panaite Chizdileșteanul a scris în monografia satului că Chizdilești vine din vechea vocabulă grecească "kistos", cu origini indo-europene, care pe românește înseamnă "groapă, văiugă, gaură". De aici cuvântul românesc pizdă. Este și vechi, fiind prezent în toate cele patru dialecte istorice ale limbii române comune (getic / vlaho / român: "pizdă", pronunțat regional și "chizdă", macedoromân/ aromân: "chizdă", meglenoromân: "chizdă", istroromân: "pizdă").
Celelalte sinonime absolute sau relative ale cuvântului pizdă, destul de numeroase, sînt secundare, cu arie de răspândire mai mică, și reprezintă, de regulă, eufemisme apărute pe terenul diverselor graiuri ale limbii române ori sînt simple epitete și metafore dulci, alteori creații spontane, ori împrumuturi locale din limbi de contact, ajunse sau nu cuvinte argotice.
O serie dintre aceste sinonime românești sînt identice cu cele din italiană (muscă, bunăoară, de unde și expresia: bună / rea de muscă, sau figă (în dialectul istoric aromân: hică, iar în cel meglenorumîn: ică), cuvânt transmis în toate limbile neoromanice și păstrat în română în ariile dialectale periferice, dar prezent și printr-o traducere contemporană: smochină.
Cuvântul pizdă este răspândit în toată aria a ceea ce numim convențional grupul "satem", grup vechi de limbi și popoare indoeuropene din care geții (tracii) au făcut parte alături de strămoșii slavilor, balticilor, armenilor, iranienilor, etc. Nimeni nu a adus vreodată vreun argument plauzibil că acest cuvânt arhaic ar fi lipsit din limba geților (tracilor).
Dar să lăsă excursul nostru filologic și să descălecăm în localitatea cu controversat nume. Dacă treci de mult cotitul râu numit Pârăul Chizdileștilor, pe podul căruia îi lipsesc niște lozbe, furate de țiganii din zonă, ajungi la crâșma lui Dragoș. "Aici beu (puțân câte puțân, vorba lui Stratan), chizdileștenii / Unde joc pământul geme", cum zice un stih popular al locului. De aici, după ce urci Dealul Doamnei, pe unul din cele drumuri, unul mai prost ca altul, adică pe așa numiții "craci ai Doamnei", apar Chizdileștii în toată frumusețea lor, sătuc născut din delăsarea gâlmelor dealului într-o vale culcușită, ocolită în acest fel de intemperii.
Rostul acestor chizdileșteni bravi, zdraveni, sănătoși - aici, din adâncul timpului nu s-a murit decât de moarte bună - este să producă păpușoi, fasole, curechi, "poamă", spre folosul chizdileștenesc cât și al târgoveților din târgul apropiat. Chizdileștii n-are nici o biserică monument istoric, nici vreo cetate din vechime, nici alt obiectiv turistic, nici un popă vestit peste șapte sate, care "să cetească" din vreo carte sfântă și la care să vină gloatele rugătoare, nici vreo icoană lăcrămoasă, nici măcar vreun vestit rapsod popular, care să cânte din trișcă sau din drâmbă. Este drept, are o formație populară de drâmboieși, condusă de domnul învățător pensionar Policarp Popescu, dar formația n-a trecut niciodată de faza județeană.
Chizdileștii este un sat prin care călătorul trece și atât. Dreptu-i, aici s-au născut și vreo două amante de șefi, de "derectori", dar acestea n-au făcut mulți purici în paturile politrucilor foști și actuali. "Că ți-am fost dragă" din scrisorile ibovnicelor se poate traduce și "Cățea am fost, dragă". Sper că înțelegeți ce vreau să spun (că eu nu prea înțeleg).
Dreptu-i, chizdileștenii n-au dat viață niciodată vreunui geniu, vreunui eminesc ceva, vreunui vlaic (era, ce-i drept, un secretar de partid Vlaic, mult urât de săteni, dar era altul, nu aviatorul), un vuia sau altui om de seamă. N-au produs nici un academician. Sau măcar un membru corespondent acolo. Cu alte cuvinte, n-au procreat nici un om mare, dacă exceptăm pe Neculai Deșiratu, care era așa de înalt, că chizdileștenii îi spuneau gluma răsuflată cu: "Dă-te jos, bă, de pe cal".
În fine, închei aici. Poate că vă voi spune altă dată mai multe despre Chizdilești și chizdileșteni.