"Of, îngerul meu! Te iubește tata mult!"
Acestea au fost cuvintele pe care tata mi le-a spus când m-a îmbrățișat pentru ultima dată. Am simțit că era ultima îmbrățișare, dar era atât de plină de emoție, încât n-am avut puterea de-a sta în ea mai mult de câteva minute. Apoi am fugit plângând spre fiica mea și-am strâns-o în brațe cu putere, încercând din răsputeri să-mi opresc lacrimile, să fiu puternică în fața ei.
Este anul în care am trăit, de pe 11 iunie, un doliu. Am pășit în valea umbrei morții, dar am și descoperit că, în astfel de ocazii, cineva acolo sus te ia în palmă. Îți dă putere, o putere de care te-ai crezut mereu incapabil, anume, puterea de-a trăi cu un părinte plecat din viața asta.
Plecarea tatălui meu a fost, în mod paradoxal, și momentul în care am reînceput să cred că lumea poate fi mai mult decât ceea ce se percepe cu ochiul liber, pentru că, în cele mai grele clipe, l-am simțit lângă mine, l-am auzit în lăuntrul meu. Și cu urechea către mine am rămas o perioadă lungă. De parcă în mine, în sufletul meu, întâlnirile cu părintele meu încă se mai petreceau. În felul acesta, doliul a devenit un exercițiu contemplativ, un pas făcut în întuneric, un întuneric adânc, profund, în care, în timp, am învățat să accept că totul este trecător și mai devreme sau mai târziu se stinge.
Tata nu mi-a fost doar părinte, ci și prieten foarte bun. A fost persoana care m-a iubit așa cum sunt, lăsându-mi mereu impresia că, pentru el, am fost perfectă. El nu doar mă asculta, mă și auzea. Spre exemplu, în copilărie și adolescență se bucura și când luam note bune, dar și când voiam să-mi vopsesc părul sau să port o geacă de motor. N-a încercat niciodată să mă critice. M-a acceptat mereu exact așa cum eram. Chiar în momentul în care scriu acest text, în camera mea din casa părinteasca, mă uit la biblioteca pe care am lăsat-o aici și realizez că tata mi-a cumpărat majoritatea cărților și a albume de artă. Mi le lua pe toate și o făcea cu mare bucurie, pentru că știa că în actul acela prin care-mi dăruia o carte, noi doi comunicam.
Tata a fost, însă, și un om căruia i-a plăcut viața, s-a bucurat de ea, așa că 2022 a fost și anul în care m-am hotărât să trăiesc fiecare clipă, s-o trăiesc și pentru el, pentru că el și-ar fi dorit nespus să mai fie cu noi. Am ajuns așadar să port un altfel de doliu, unul trăind intens. Mi-am dus durerea prin muzee, la teatru, concerte, dar și în plimbări lungi în natură. Am avut de fiecare dată o lacrimă în colțul ochiului, dar am apreciat-o pentru că-mi amintea că-n inima mea este acum un gol, dar un gol pe care, în timp, îl voi umple cu toate amintirile frumoase pe care le păstrez despre el în mine.
Tot 2022 a fost și anul în care am zburat în principal spre casa în care am crescut sau cea în care soțul meu a crescut, pentru a fi cu cei dragi nouă. Este o trăire destul de diferită când treci de la dorința de-a călători în lume pentru a te bucura de locuri noi, la nevoia de-a fi lângă cei lăsați în urmă, de a-i asigura că te gândești la ei, că ești lângă ei, în ciuda distanțelor existente.
În același timp, este anul în care am reușit să scriu consecvent, am publicat pentru prima dată câteva povestiri scurte pe LiterNet (aici), iar hotărârea mea de-a scrie, în ciuda oricărei provocări sau piedici puse de viață, are legătură tot cu realizarea faptului că totul trece, timpul se scurge, prezența noastră în lumea aceasta este o șansă și suntem datori să ne bucurăm deplin de ea.
*