(dacă m'ar întreba cineva:
'bine, bine dar după ce an vă pare rău / domnul meu'
eu l aș întreba 'de ce te interesează'
el / ea ar răspunde: 'ok. Vă înțeleg nedumerirea însă ar exista posibilitatea să'l recuperați',
ce să recuperez?, întreb eu
'acel an' mi se răspunde
'lasă'mă'n amaru' meu' / (tot eu)
'și totuși?' se insistă.
'ok, zic. dați'mi înapoi anii '70. după ei îmi pare rău'.
dar nu la pachet cu anii '80. doar cei care n'au trăit aceste 2 decenii le pot pune împreună.)
*
oamenilor de succes li se cere mereu să'și facă public bilanțul de final de an.Aparent nimeni nu e interesat de un bilanț al eșecurilor
care au și ele o naștere, o înflorire și o moarte (cel puțin una clinică).
Nimeni nu vrea să citească un bilanț al lacrimilor care au curs pe obrazul cuiva în timpul anului
care dispare.
mai ales nu acum
când stă pe facebook
pe o insula însorită (pachet promoțional de sărbători)
se plictisește
apoi trece pe tik tok unde the new trend is
telling your mom her favorite celebrity just died
și asta chiar e funny
asta nu'l poate întrista
(chiar și eu am râs)
*
o televiziune m'a sunat să mă întrebe dacă am fost fericit în 2022.cum să vorbești despre asta după un an de război lângă tine
i'am zis tipei
mai bine m'ați fi întrebat cu cine mi'am tras'o anu ăsta
evident nu v'aș fi răspuns
dar aș fi apreciat decența dvs de a nu vorbi despre fericire
în anul banalizării răului celui mai mare
(și chiar dacă în cincizeci de ani am contemplat multe rele /
care s'au banalizat /
fericirea de care faceți vorbire / niciodată nu m'a fascinat.
citeam pe o copertă de revista glossy:
"pentru fericire, nu sunt dotat" /
(cred mai degrabă că era un citat furat)
*
2022 a trecut atât de repede încât nu pot decât să sper că 2023 va trece și mai repede. (sunt sigur că se lucrează intens la asta)Faza e că am mult mai multe proiecte decât în '22 și timpul de lucru la un proiect se lungește și el pe an ce trece.
Anul se scurtează, timpul de lucru la un proiect se lungește. Ce putem face? Mai nimic.
Nu mă mai interesează (de câțiva ani) piesele gata scrise, cu un număr fix de identități (voci), cu situații descrise cu nesimțire de dramaturg. La piesele astea care se regizează singure, tot ce'ți rămâne de făcut e distribuția. Și s'o greșești și p'aia.
Mi'am complicat jobul și viața, desigur) cu dramatizări, mixuri de scriitori, remixuri din literatură veche, texte non-teatrale. Și bine am făcut.
Am reușit și în acest an să fac același lucru pe care'l fac de 20 de ani: să mă țin la distanță de trenduri și directive (gen ce probleme trebuie abordate în spectacole dar mai ales CUM trebuie abordate. Ce e bine să chestionăm și ce nu. Și atenție din ce perspectivă o faci.). Cu alte cuvinte m'am ținut la distanță de oportunism, snobism și ipocrizie.
Am făcut 3 spectacole (dacă mă iau după durata lor, sunt vreo 5).
Primul a fost în iarnă la Iași cu o trupă pe care o știu deja bine. Am luat și vreo 6 studenți pe care nu'i știam și nici acum nu'i știu prea bine pentru că am scris și regizat pe zoom o bună parte din spectacol). E amuzant și trist, se întâmplă într-un salon de Masaj. Am vorbit despre probleme ale acestor timpuri cu detașare, nu o să aduc niciodată pancarte pe scenă. Dacă mergi în avignon-off vei putea vedea 740 de spectacole în care cineva ține în mână o pancartă pe care scrie "je suis feministe". No thnx. În Masaj am vorbit despre agresiune împotriva unor femei și curajul lor de a acționa în acel moment, despre excesul de tradiție. Totul în grai moldovenesc, cred mult că teatrul viitorului trebuie făcut în dialect. Cu accent local, cu regionalisme și tot tacâmul. Nu cred în limba literară. Și dacă ea există, atunci locul ei nu e pe scenă. Decât dacă avem voci care nu pot să vorbească decât această limbă). Și am mai vorbit despre război. Tot la masaj. Las mai jos un monolog din piesă / l'am scris pentru Ada Lupu (care face o femeie extrem-anticonsumeristă. Genul care umblă prin mall că să le taie clienților cheful de shopping. Și care nu cumpără, evident, niciodată nimic. Aparent.):
"azi pe la amiază am trecut prin mall
știam că va fi puhoi
s a dat drumul la shopping
fără mască fără certificat
li ber ta te li ber ta te
am intrat pe la food court
la o masă erau 4 femei ucrainene și
o fetiță cam la 3 ani
mai era un adolescent la masă cu ele
fiecare avea în față o farfurie de ciorbă
o felie de pâine.
o femeie îi dădea fetiței să mănânce ciorbă cu gesturi liniștite
oamenii
mâncau
cu gândul departe
sau nicăieri.
Treceam prin mulțime cu capul întors înspre masa lor
*
acum îi privesc din spatele standului cu acadele, chuchas, jeleuri și caramele.
Toate culorile din lume / forme rotunde / bine conturate /
fețe prietenoase de desene animate.
Aleg o figură albastră
cu un zâmbet-serie-nelimitată
mai întâi îmi vine să plâng
apoi întind banii / plătesc
mă îndrept înspre masa femeilor refugiate
farfuriile cu ciorbă se golesc
pun în fața fetiței
cu părul de aur
jeleul albastru
nu spun nimic.
mă aștepta
cumva
nu știu cum
fetița
mă aștepta
cu
un zâmbet dintr-o serie cumplit de limitată
eu nu reușesc să zâmbesc
niciodată n am știut unde se termină zâmbetul și
unde începe lacrima
mă îndepărtez cu spatele
ies pe ușa cea mai apropiată.
Un singur lucru voiam să vă zic cu
povestea asta:
azi pe la amiază am fost la mall
și am CUMPĂRAT ceva
încă
nu mi vine să cred c' am fost eu:
azi pe la amiază am cumpărat de la mall -
un jeleu."
*
La finalul primăverii am lucrat după 20 de ani cu românii din Tg Mureș, n'a rămas în viață niciunul din vechii actori ai trupei (despre care n'aș zice că m'au primit tocmai omenește la debut.) Trupa e relativ nouă și a intrat în joc. Am lucrat după splendida carte a Simonei Popescu despre plante. Ierbar, un spectacol eco-subtil. Doar pentru fanii copacilor, frunzelor, florilor. Mai greu de digerat pentru cei addicted to asphalt. Sau chiar bioFobi. Cine vrea tezism cu orice preț îl găsește macerat printre frunze.
Pentru cei care au răbdare să citească, pun mai jos un dialog (Ierbar) dintre o femeie rătăcită noaptea prin grădina cu seră de la marginea orașului și fosta profesoară de biologie pe care o vede (?) și și'o amintește (?) sau o cheamă într'o ședință nocturnă de spiritism:
"Rebeca: Doamnă profesoară, vă amintiți cum odată ne-ați povestit în clasă cum pur și simplu ați luat mașina, ați mers vreo două ore până ați dat de-o poiană luminoasă, acolo v-ați oprit, ați făcut un buchet uriaș de flori necunoscute și v-ați întors acasă. Ne-ați spus: «Poate că e singură zi din ultimii ani pe care n-o s-o uit niciodată. Poate că totul are-un rost.» Ne-ați spus și dusă ați fost. Îmi amintesc așa bine nu doar cum ne-ați spus asta ci și felul în care mi-am imaginat atunci vasta poiană cu firuțe și păiuș, cu sunătoare, cu clopoței firavi, cu cicoare. Văd buchetul uriaș pe bancheta din spate ca într-o secvență de film pe care chiar l-am văzut mai târziu: acolo totul se petrecea într-un cadru întunecat și nu mai știu cine, femeie sau bărbat, spunea: «Nu peste tot e la fel».
Profa: «Nu, peste tot e la fel».
Rebeca: Au trecut 40 de ani și acum vă văd pe bune în poiană cum strângeți buruiană de leac, buchet de privit când îmbolnăvit este sufletul tău și când totul în jur pare nepotrivit. Nepotrivit."
Peste tot e la fel?
*
Printre proiecte, stat acasă și prea puține drumuri, am avut un turneu la festivalul din Torun / Polonia cu Trei surori într-o sală imensă, în contextul în care în țara lor a fost anulat orice spectacol pe text rusesc clasic sau de azi. A doua zi întâlnire cu școlile de regie din Varșovia și Cracovia. Atmosferă haioasă, la cafele. Coordonați de o profă cum aș vrea să cred că există și la noi. Mereu m-a fascinat capacitatea polonezilor de a se bucura sincer de spectacolele noastre. Mereu s'a scris la superlativ despre spectacolele cu care am mers în turnee acolo. Cât despre mine - de câte ori sunt invitat la ei - merg cu un bagaj de complexe știind ce cinema bun și ce teatru important au dat și dau lumii.
În iunie am regizat Gala Uniter. Am dorit mult să se întâmple la Bistrița. Toți cei care au urcat pe scenă au susținut construirea unui teatru în orașul transilvănean. De la Mandache la Mariana Mihuț care m'a emoționat spunând că va veni cu drag să joace aici.
Am dorit o scenografie (arh. Irina Moscu) încărcată de imagini cu tineri artiști care încearcă să'și facă loc pe scene, oameni despre care nu știu dacă vor obține vreodată trofeul sau dacă nu vor claca în fața sistemului bolnav. Băieții de la Ateliers Nomad mi'au făcut niște superAnimații cu actori / coregrafi / regizori new entries sau aflați încă pe pragul unei uși care întârzie să se deschidă larg. Din păcate TVR-ul a considerat că aceste 'cartoane' nu își găsesc locul în transmisie. It's complicated :).
Au urmat lunile de mare cu Seaside Stories. Se pare că a fost anul întoarcerilor în locuri vechi. Nu mai montasem în Constanța de vreo 15 ani (Inimi cicatrizate). Acolo am dat peste mulți actori tineri absolvenți de UNATC, formați la școala de regie convențională, mai puțin prietenoși - în prima fază - cu formulele propuse de mine. Munca a semănat cu un workshop de vreo 2 luni, am repetat pe malul marii, am făcut baie în marea fierbinte de la Corbu, am filmat marea ca și cum n'o s'o mai văd câțiva ani sau poate niciodată. Spectacolul e foarte bun, actorii și identitățile / vocile s'au omogenizat, textele curg, orele de spectacol - zice lumea - trec repede, nu atât de repede ca anul, dar trec. Mi'e greu să aleg un citat din piesa cu atâția autori incredibil de buni pe care va invit să'i descoperiți. Ei sunt Lavinica Mitu, Simona Goșu, Nicoleta Dabija, Marius Chivu, Dan Alexe și Tudor Ganea. Și totuși, hai să deschid scenariul la întâmplare:
"Îmi dau jos slipul, îl las pe mal și întru în mare pășind cu grijă. Merg destul de mult, înot puțin, după care mă întorc și bat apa cu picioarele privind spre plajă. Femeia se oprește și culege scoici. Din când în când se ridică și își caută din priviri câinele. Urmăresc mișcarea sânilor femeii care se apleacă și se ridică studiind atentă o scoică. Eșarfa neagră flutură pe lângă ea, dezvelindu-i picioarele, la câțiva metri de locul unde se află slipul meu. Îmi reiau înotul, găsesc o piatră mai mare pe care pot să mă sprijin cu picioarele. Marea e liniștită și apa limpede. Văd peștișorii care se ascund printre algele de pe fund. Depărtez picioarele pentru a obține mai mult echilibru pe piatră. Duc mâna stângă la penis pe care, după ce îl mângâi de câteva ori, încep să îl frec încet. Apă îmi ajunge la piept. Femeia se așează pe un bolovan de pe marginea mării și caută în nisip. Părul îi acoperă sânii, care se arată de fiecare dată când întoarce capul să se uite după câine. Continui să o privesc din mare. Nu erau valuri, iar mișcările laterale și lente îmi mențin echilibrul. Mâna se mișcă acum într un ritm mai susținut. Închid ochii câteva momente, apoi privesc spre plajă și văd că femeia se oprește în dreptul umbrelei noastre și vorbește cu prietenă mea. Undeva deasupra mea, plutind în cer, un pescăruș țipă de câteva ori și, nu după mult timp, aud din nou, adusă de briză, chemarea femeii: 'Paco, vieni qua, Paco!'. (am nimerit un fragment din Marius Chivu, jucat la detaliu de Theodor Șoptelea)
Scenografii cu care am lucrat în 2022 sunt arhitecta Irina Moscu (2) și Theodor Cristian Niculae (1).
Asistenții mei au fost Chicu M. Alexandru (actor), Mara Oprea (regizoare) și Dragoș Stoenescu (regizor).
Mă opresc aici, am scris prea mult, plus fotografiile, n'are nimeni vreme să citească atâta. Să aveți un An Nou la al cărui final să vă pară rău că s'a terminat :).
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)