Probabil 2022 a fost cel mai greu, dar și cel mai frumos an. Cu multe întrebări, cu multe lacrimi, cu schimbări, dar și cu zâmbete de reușită. A fost anul în care am terminat masterul de Artă Coregrafică. A fost anul în care după cinci ani de București, m-am întors acasă, m-am întors unde simt că îmi este locul, la Timișoara.
1. Întâlnirea cu interpreții din In Between - este spectacolul meu de disertație, spectacol pentru care am lucrat întreg anul II de master. S-a născut din frica mea de moarte. Și deși a fost un proces care uneori părea că nu se mai termină, un proces care m-a consumat, cum este și normal să se întâmple, simt că a fost necesar atât pentru mine ca interpretă și coregrafă, dar și pentru mine personal. (O carte care m-a inspirat foarte mult, care mi-a dat și o altă interpretare a morții și pe care o recomand este Cum trăiesc morții de Will Self). Dar dincolo de aceste aspecte, întâlnirea cu dansatorii, de fapt conexiunea creată este de departe în top-ul anului 2022. Am simțit că ei au uneori mai multă încredere în mine decât mine.
Premiera spectacolului a fost o zi a căror emoții parcă le simt și acum. A fost o zi în care m-am simțit mândră, mândră că am parcurs întregul drum până acolo. Dar un colțișor de suflet parcă era trist, pentru că într-adevăr un capitol se încheiase.
2. Plecarea din București - au fost multe zile, mai ales în ultimul an de master când mi-am dorit atât de mult să plec, să ajung odată la Timișoara. Mă săturasem de toate drumurile cu trenul, de toate întârzierile, de toate nopțile petrecute în cușetă. Aveam impresia că Bucureștiul începea să mă sufoce. Camera de cămin devenea din ce în ce mai mică. Era clar, voiam acasă. Primul semn că într-adevăr se apropia despărțirea de capitală, a fost plecarea colegei de cameră, Teo. (Eu și Teo am fost colege aproape cinci ani și deși poate nu i-am spus niciodată, a fost stâlpul meu de multe ori, a fost "parteneră" de creație, dacă se poate spune așa, și mă simt extrem de norocoasă că îmi este prietenă, că am ocazia să o văd cum se dezvoltă, cum ajunge acolo unde își dorește).
Întoarcerea acasă a fost cu mașina, prima dată în cinci ani când făceam drumul București - Timișoara cu mașina. Eu zic că m-am reacomodat destul de repede, așa aveam impresia. Practic, nu mă întorceam chiar la nimic Am avut o perioadă de aproape două săptămâni când visam, visam oamenii din București, îmi visam prietenii de acolo în diferite contexte. Uneori aveam impresia că era atât de real, mă trezeam și îmi ziceam "nu sunt la București". Îmi era dor, de fapt îmi este dor.
3. Remix ID - unul din primele proiecte de după facultate, un proiect despre minoritățile etnice din Banat. Un proiect care m-a scos din zona de confort, un proiect de care aveam nevoie pentru validarea mea ca interpret, un proiect din care am învățat primii pași "adevărați" de dans popular. Un proiect care a adunat dansatori cu profiluri diferite. Un proiect care mi-a dat ocazia să dansez în orașul natal al mamei. M-am atașat de echipă, am simțit că deși suntem diferiți, ne-am coagulat atât de repede și atât de frumos. Abia aștept să ne revedem, să dansăm, să arătăm acest proiect și în 2023.
4. Primul proiect scris - nu știu de unde a apărut această dorință, nu știu exact când am decis că poate ar trebui să fac acest lucru, cert este că în vara aceasta am scris primul proiect cultural. (Ideea proiectului i-o datorez mamei). L-am scris împreună cu o prietenă. Discuții, telefoane, nelămuriri, idei noi, încercări, scris și rescris din nou, cerut ajutor, cerând păreri, învățând.
Mi-a plăcut, am învățat să cer ajutor, m-a scos din zona de confort (ieșind din proiect poate puțin mai îndrăzneață, sper), m-a făcut să am mai multă încredere în mine.
Acum că am "gustat" puțin din ceea ce înseamnă să scrii un proiect cultural, îmi doresc să mai fac, să mai scriu, să fiu cât mai prezentă în viața culturală a orașului.
5. Întâlnirea cu corporația - de aproape două luni sunt într-o academie de IT într-o corporație din Timișoara. Făcând și facultatea de informatică, am nevoie de practică. Am ales să intru în această academie și pentru practică, dar și pentru a vedea cum este să lucrezi în IT, cum este viața într-o corporație. Ca orice început, a fost greu, atât de greu încât am plâns în baie. Am avut zile în care mă întrebam ce caut eu acolo, zile în care mă întrebam dacă nu îmi irosesc timpul sau dacă chiar pot face față. Am avut și am norocul ca și colegii, echipa cu care lucrez să fie foarte deschisă, să ne ajutăm, să ne ajutăm mult. Am construit noi prietenii. Acum este mai bine. Cred că și creierul s-a mai obișnuit, au început să se formeze legături și să înțeleg mai bine. Dar în continuare nu știu dacă sunt făcută pentru munca de corporație, poate nu făcută, ci dacă m-aș simți împlinită.
Alte momente care cu siguranță ar intra în top-ul anului 2022 sunt: săptămâna petrecută în Danemarca, printr-un program Erasmus (experiență ce mi-a dat foarte mult de gândit), ziua petrecută în Budapesta la deschiderea (prima etapă) Giro - Turul Italiei (fiind o foarte mare fană a sportului în general, dar mai ales a ciclismului, a fost o experiență care chiar m-a umplut de bucurie), plecarea în Grecia și mutarea împreună cu prietenul meu.
2022 a fost un an în care simt că am pus o fundație la ceea ce înseamnă dezvoltarea mea ca interpret, coregrafă, persoană. Un an în care mi-am pus foarte multe întrebări, întrebări la care continui să îmi răspund. Un an care mi-a adus foarte multe împliniri. Încerc să învăț să îmi ofer timp, să am răbdare cu mine, să nu fiu atât de dură cu mine, dar să continui să muncesc, să vreau să fac, să fiu determinată, să nu îmi pierd zâmbetul.
Iar 2023 aș vrea să fie blând cu mine, să îmi ofere oportunități, să îmi ofere întâlniri de calitate, iubire și sănătate.