Aproape m-am mutat în altă țară, a cărei limbă am început s-o învăț prin prietenosul și faimos de inutilul Duolinguo. N-am rămas decât cu capacitatea de a pronunța "Statele Unite ale Americii" - pentru că era foarte greu și m-am încăpățânat atât de tare, încât mi s-au șters din minte toate celelalte sintagme și fraze învățate.
M-am dus la toate spectacolele dintr-un festival de teatru de amatori. Biletele erau gratuite, traversam Lipscaniul zilnic în jurul orei patru, era o primăvară senină, iar, în prima zi, când am pășit în antreu, am avut sentimentul că aparțin. M-a frapat lipsa acelei energii uzate care te învăluie adesea ca o vagă anestezie în teatrele renumite și, mai important, am simțit că nu doar eu, ci și toate celelalte persoane din această încăpere se află aici pentru că vor să fie aici.
Am revăzut Transilvania după aproape un an de absență. În mijlocul lui iunie 2022, după un drum lung cu trenul, din camera de hotel în care domina acel crem confortabil și impersonal specific camerelor de hotel, am privit panorama Clujului, în timp ce o voce din mintea mea nara duios și cu un patetism complet pardonabil: să fie ea, într-adevăr, aici? Să fie aceea, într-adevăr, Piața Unirii? Să fie acela, cu adevărat, cartierul studențesc? etc.
Am fost obsedată de un singur proiect artistic personal - până când am înțeles și acceptat pașii pe care îi am de urmat (sau de urcat) până la realizarea lui.
Am învățat un lucru important: creativitatea poate fi profund terapeutică, dar nu îți rezolvă problemele. Și am înțeles că, oricât de împletite ar fi viața mea creativă și cea "reală", prefer să existe o cortină între ele.
M-a preocupat intens, pentru o vreme, personalitatea lui August Strinderg și am citit dintr-o suflare biografia lui scrisă de Sue Prideaux. Cel mai tare m-a mișcat chinul său de a trăi între viață și creație - și de a le / se menține în echilibru.
Aproape am devenit lacto-vegetariană.
Am simțit din nou efectele dăunătoare ale celebrei probleme a lipsei de comunicare.
Am avut niște săptămâni paradisiace în care n-am avut nevoie de nimic - am făcut doar lungi plimbări matinale în care admiram natura, apoi îmi luam o cafea, mergeam pe o insulă din parc și mă întindeam pe o pătură, unde citeam sau eventual notam câte ceva. Am ajuns în mod firesc și complet neașteptat să fiu mai deschisă către realitate decât știam că pot fi; o urmare interesantă a fost aceea că diferiți oameni necunoscuți veneau la mine întâmplător și mă opreau ca să-mi mărturisească diferite lucruri personale din viețile lor - de la moartea mamei, până la invenții nebrevetate. M-am simțit cumva privilegiată datorită încrederii și sincerității lor.
Mi-am alungat aproape instantaneu furia, întristarea și dezamăgirea resimțite pe neașteptate într-o seară comandându-mi (tot în camera de hotel) o șaorma vegetariană cu cartofi prăjiți și sos de maioneză, și uitându-mă pentru prima dată la Jocul cuvintelor. În aceeași seară am notat: "Viața are cele mai originale moduri de a fi perfectă".
Mi-am petrecut mare parte a timpului între un export și altul, înjurând nu puțin de ori lentoarea Premiere Pro-ului, lucrând la scurtmetraje care vor fi gata în curând.
Nu mi-am luat carnetul de șofer, nici anul acesta.
Nu mi-am mai făcut încă două piercing-uri în ureche, nici anul acesta.
Am avut următoarele revelații (sau importante întâlniri) cinematografice: Gertrud (pe care l-am văzut la Cinemateca Eforie, în sala goală unde se mai aflau doar alte două persoane, străine de mine și una de cealaltă; când am ieșit, amețită de farmecul filmului, m-au izbit tăcerea orașului, cerul luminos de seară de primăvară sub felinarele calde și vântul blând și răcoritor), Documenteur (iubire instantanee de la Varda despre și către feminitate), The Piano Teacher (un poem violent), The Worst Person in the World, The Girls, Metropolis, Gossip, Kes, Fabian: Going to the Dogs, The Passion of Joan of Arc, We All Loved Each Other So Much.
Și următoarele revelații (sau importante întâlniri) literare / dramaturgice: Histoire d'une fille (dragoste la primul paragraf), Chira Chiralina (o rană incurabilă cu gust de delicatesă orientală), Long Day's Journey into Night (frumusețea unei tensiuni care îți invadează treptat creierul), Every Brilliant Thing (oricât de programat ai spune că e scrisă, e greu să nu-ți vină să plângi), povestirile lui Karen Blixen (senzația că o rudă sclipitoare îți spune o poveste la gura sobei) și poemele din antologia Un secol de poezie română scrisă de femei, în special cele ale Gabrielei Melinescu, Angelei Marinescu, Constanței Buzea și Norei Iuga (care m-au mișcat prin expresivitatea și prospețimea lor și mi-au lărgit perspectiva asupra posibilităților limbajului poetic românesc).
M-am plimbat printr-un vulcan stins.
Am înțeles pericolele căderii iresponsabile și pe nesimțite în visări fără margine.
Am mers cu avionul după doi ani de nemers cu avionul.
Am luat amendă în STB (usturătorul echivalent a 16 espresso lungo la 5 To Go), într-o zi ploioasă și deprimantă - eveniment penibil și neplăcut care, firește, mi-a adâncit și mai tare deja bine înrădăcinata antipatie față de această "societate de transport".
Am stat pe plajă într-o duminică pustie de mai și doar am privit mișcările valurilor mării.
M-am revăzut cu aproape toți prietenii aflați în alte colțuri ale țării sau ale lumii și mi-am făcut prieteni noi cu care am petrecut seri de vară splendide într-un foișor dintr-un sat din Brașov.
Am avut multe zile ciudate și angoasante, în care vedeam totul deformat, dar și multe zile atât de fericite încât uitam să mănânc.
Am primit un trandafir alb căruia - în loc să ofilească - i-au crescut frunze prin spinii tăiați.
Am avut o obsesie muzicală pentru Hope of deliverance.
Am aflat că stiloul meu se strica periodic din cauza cernelii negre pe care o foloseam. Practic, mă autosabotam fără să bănuiesc. Am cunoscut, cu ocazia asta, primul om care ia scrisul de mână mai în serios decât mine și am învățat expresia a scrie fugă.
*