Ar putea să fie o poveste de dragoste despre anul care nu a existat niciodată, despre un lung șir de pași făcuți pe malul mării, despre scrisori trimise la adrese devenite între timp necunoscute, despre dorul de a nu mai crește niciodată și fuga de mine însumi, la care rămân tot mai în urmă. Ar putea fi o seamă de povești despre a eșua lamentabil, sau aceeași seamă de povești despre a reuși inevitabil, o știință nouă a supraviețuirii ca un petit plaisir pour effacer toute cette douleur, ca un Pinot Noir care pătează direct pe inimă, sau, de ce nu, ca un mash up de mustăți răsucibile, în disonanță cu propria maturitate.
Mă trezesc pe o plajă privată, singur. Mai palpez carnețelul odată. Îmi dau seama că trebuie să încep cu începutul. Îmi îngrop picioarele în nisip. Plâng de fericire. Plâng de tristețe. Plâng de singurătate. Apa e azurie și nu are urmă de piatră. Se vede prin ea tot așa cum s-ar putea vedea și prin mine, dacă n-aș fi singur acolo. Vinul roșu. Broșura cu filme. Apusul în mare. Apoi lungul șir de pași făcuți pe malul mării se șterge. Mă uit în spate. Uit drumul. Vreau înapoi, pe vremea când îmi aminteam.
Cut scene. Apartamentul e micuț și îmbâcsit, vechi, ponosit, dar nimeni nu spune lucrurilor pe nume. Pereții miros a urticarie și bătrânețe. E locul în care nici ai mei nu vor să urce. Mă lasă în fața blocului cu toată încrederea. O să stau cu cel mai bun prieten, dar știm deja că e doar pentru jumătate de an. După urmează să plec în Olanda. Clipesc și se face ianuarie, după ce acasă dorm mult, aproape toată ziua și mă întreb retoric lucruri despre fericire. Mă gândesc că, dacă aș fi productiv, aș fi cel mult o tuse. Intru, așadar, în 2022 cu multe priviri împăienjenite pe tavan, cu tranziții tot mai demotivante lumină-întuneric, cu zile care trec pe lângă mine și nu înțeleg întotdeauna de ce. Mă opresc din gătit, iar în momentul în care se adună câte șaptesprezece cutii de pizza lângă pat, mă încumet să ies afară să le duc. Îmi scot măselele de minte și slăbesc mult. Încerc să citesc tot felul de lucruri, aștept să plec de parcă aș trăi deja un viitor pe care nu îl știu. Mă ocup de o grămadă de formalități administrative. Iubesc și îmi dau seama că sunt nefericit, dar mă mint cu tot mai multe lucruri. E un haos general. Probleme cu biletele de avion. Cu bagajele. Găsește chirie la căminul privat din Utrecht. Fă actele. Amintește-ți de ce îți dorești să pleci, Alberto. Pierzi prezentul, îți scapă totul printre degete. Ridică-te din pat. Haide. Poți să o faci. Poți.
Cut scene. Apartamentul micuț și îmbâcsit, vechi și ponosit, unde pereții miros a urticarie și bătrânețe dispare. Apare un entuziasm incredibil, se schimbă mediul, tranziționez într-un loc ireproșabil și rece. Utrecht, Olanda. Sunt singur. În capul meu nu se face niciun triaj, mintea mea speră, știe, se jură strâmb și mă păcălește (toate deodată) că mâna aia de prieteni de acasă o să rămână acolo orice ar fi. Primesc bicicleta chiar în prima zi și nu iau mai niciodată transportul în comun, pentru că vreau să am gambe foarte mari până mă întorc. E stupid. Îmi place locul, campusul, căminul, camera mea etajată. Aleg parterul. Încep să scriu. Și tot scriu.
Plouă rimel, când plouă rimez. Plouă incredibil de rău în primele două luni de Olanda și învăț că poți pedala pe ploaie dacă ai pelerină. Învăț chestii în fiecare zi. Locurile sunt ciudate pentru că am sindromul turistului. Așa îi zic eu fenomenului fascinației care nu apucă să se așeze în rațional, o fascinație mitică pentru nou și nemaivăzut, ca o bulă în care nimic rău nu te lovește încă, așa cum face sărutul pe genunchiul lovit. Îmi dau seama că e o amorțeală utopică, ba chiar cred în sinea mea că singura problemă o să fie faptul că o să fac hemoroizi de la atâta mers pe bicicletă.
Fac undeva la 30 de kilometri pe zi, prin tot felul de tablouri într-o ureche, prin Science Park și dincolo, pe lângă ferme, spre lacul din Zeist, spre Centru foarte des, de câteva ori pe zi. Devine o rutină, o obișnuință frumoasă, o cursă reluată cu tramvaiul galben care străpunge orașul, cu mine străpungând (ușor mai timid) orașul doar din pedale.
Învăț să gătesc multe lucruri. Am în plan ciorba săptămânală și multe altele, dar cel puțin asta, pentru că gastronomia olandeză nu e cine știe ce. Poate e doar un alt mod de a modela dorul de acasă. Mă așez în locul în care sunt așa cum te așezi în locul în care ar trebui să fii. E ciudat, simt distanță. Oamenii de aici sunt reci. Au apropieri convenționale, o distanță de siguranță și foarte multă politețe. Nu dau mâna, nu se iau în brațe. Noroc cu internaționalii din jur, dar oricum, o mică replică a unui seism deja declanșat, cu replici tot mai puternice care vor să vină. Toate în mine.
Eu îți scriu ție. Și știu că pot să exersez apropieri și aici, dar nu sunt genul meu. Oamenii se combină în prostie, apoi se împânzesc la toate căminele din oraș. Nu mă atrage, la finalul zilei aș vrea să pot face un bilanț al încrederii. Aș vrea un prieten, pe bune. Și treaba asta se întâmplă progresiv, o întâlnesc pe Kasia, poloneză venită tot în exchange, dar pentru master. Stau mult și scriu. Când ies, simt că e de parcă am ratat lucruri. Când nu ies, simt că e de parcă am ratat lucruri. Îmi place tot ce studiez, e altă structură, altă organizare, una la care România poate răspunde cum altfel decât doar vengeful cu un tăios: "e mai lejer acolo, nu-i așa?"
Depinde. E un microunivers interior în care motorul sunt eu, în care trebuie să mă ocup de tot ce înseamnă viață, singur. Călătoresc mult. Traversez aproape toată Olanda cu trenurile, în weekenduri. Apoi mă mut spre Belgia, din aproape în aproape. Spania, tot la o aruncătură de băț, într-un zbor cu traiectorie nu chiar curbată. Câteva ore. Lumea pare atât de mică acum, și totuși e atât de departe de tot și de toate.
Îmi iau examenele din primul block și încep să înțeleg cum funcționează mecanismul lor. Mă întâlnesc cu prieteni din copilărie în Rotterdam și Eindhoven, evit Amsterdamul de acum, mă cumpără tot mai puțin cu fiecare întoarcere.
Aplic la Cannes la un late submission și trec că sunt de la "press", apoi trec și că sunt "media", pentru că nu știu în ce oală să mă bag exact. Le trimit CV-ul, cronicile adunate pe LiterNet, interviurile. Câteva zile mai târziu sunt acceptat, dar nu aflu din prima, întrucât trec mailul greșit. Uit să mă bucur. Mă simt într-o mașinărie uriașă de lucru, într-un angrenaj ceva, ceva ca o rotiță de hamster de pe care nu îmi permit să mă dau jos, sau îmi e frică.
Îmi cumpăr un bilet dintre acelea care se vând mai multe decât există cu adevărat și mă trezesc că nu pot trece de poarta de îmbarcare, așa că trag cu dinții să îmi mai iau un bilet last minute, la preț triplu, gândindu-mă că o să fac foamea tot restul Olandei, numai să ajung odată. Concomitent, încep să gândesc în tot felul de semne, că poate nu e o idee bună, că poate o să mă încurce treaba asta mai tare, că oricum, ce am făcut vreodată atât de bine să merit asta, la un nivel așa de sus? Și-mi zic că e momentul perfect să înțeleg că aia e, tu poți ajunge până la poarta asta, dar nu poți trece dincolo. Mă așez într-un colț de aeroport și plâng, îi sun și pe ai mei și îi sperii, sun tot felul de oameni, reușesc să cumpăr biletul nou cu câteva minute înainte de decolare. Trec de poartă și jur, în clipa aia îmi vine doar să mă dezbrac literalmente în mijlocul aeroportului și să urlu până vine paza după mine. Nu fac așa ceva, totuși. Dar uite cum se ițește primul moment de fericire pură după ceva vreme, visceral și sincer, ca un pumn în burtă urmat de un sărut așteptat. Amorțesc, urmează două săptămâni de Franța, îmbibate în mirosul ăla quiche lorraine, sau bouillabaisse, de ce nu.
Aterizez în Nisa puțin înainte de prânz. Sunt mult prea multe de făcut, timpul e scurt, îmi spun. Așa că o să mă întorc altădată să văd Nisa. Iau un Uber spre Cannes cu două prietene cunoscute la check in. Vorbesc între ele în olandeză, dar Ted e româncă în realitate, mi-a recunoscut buletinul, s-a bucurat. E stabilită în Olanda cu familia ei de la 5 ani și vorbesc românește în casă. Ce a urmat a fost un mix între română explicată în engleză, engleză explicată în olandeză, olandeză explicată în engleză pentru mine. Ne-am înțeles bine, babilonic, așa cum cred că e rost să te înțelegi la Festival de Cannes. Ajungem în Cannes, Uber-ul ne lasă fix la Gare de la Mer, accreditation office. Sunt vreo 30 de grade, eu sunt și nedormit de vreo două zile de schimbat zboruri, aeroporturi, după probleme administrative & co. Mă duc să îmi las valiza mică încuiată la vestiar, după care mă așez la coada care pare interminabilă, dar în realitate se mișcă super repede. Până să îmi dau seama, sunt în față, mi se spune să zâmbesc, mi se face o poză până să apuc să mă dezmeticesc. Asta e, plâng. Sunt transpirat tot și terminat de somn, nemâncat și destul de sigur că nu aveam cămașa încheiată, cum sunt destul de sigur că aș fi putut să mă duc întâi să fac un duș, să mă schimb, să arăt prezentabil. În poza aia sunt dezlânat, îmi dau lacrimile, încerc să îmi țin ochii obosiți într-o singură direcție, dar nu mi-aș fi dorit să fie nicicum altfel. Înainte să merg să îmi iau bagajul de la vestiar dau o tură de control pe lângă un cartier de bărcuțe de festival, mă așez într-un final pe un dig de pietre și respir marea. Suntem o mână de oameni pe digul ăla, toți cu rucsaci în spate, toți respirând marea și uitându-ne unul la altul, la badgeuri, la chipuri. Atunci îmi dau seama că au făcut poza bună.
Iau un bus până la cazare, primul pe care îl văd pe maps. După ce cobor, mai merg doi kilometri doar cât să realizez că mai erau și alte busuri, care mă duceau mult mai aproape, dar acum nimic nu poate să mă deranjeze. Îmi las lucrurile să zacă în cameră, fac un duș. Îmi pun costumul de baie și, pe deasupra, cele mai subțiri haine pe care le am. Îmi golesc ghiozdanul (de la TIFF 2021, să-i dea Dumnezeu viață lungă, ghiozdanul ăla e un erou) de toate chestiile și îmi vine o idee incredibilă. Așez cu grijă laptopul în el, după care îndes tot acolo costumul și pantofii, cu tot cu umeraș și husă. Asta pentru că știu că nu mai vreau să mă întorc până târziu.
Proaspăt preschimbat în melc, refac drumul Golgotei de 2 kilometri și asta doar pentru că drumul deja făcut e drum știut, nu neapărat bun. Bineînțeles că mă pierd, mi se decalibrează GPS-ul, caut adresa următorului film de pe program. Adresa e o plajă. E Cinéma de la Plage. Mă teleportez teleghidat în gara din Mandelieu-de-Napoule. Mă urc în tren fără bilet. Femeia vine să îmi scaneze nimicul, îi arăt un cod de bare despre care eram sigur că e pentru gratuitate pe mijloacele de transport în comun. Femeia îmi zice că e doar pentru bus. Că amenda e 50. Apoi că sunt simpatic și mă lasă așa, dar doar de data asta. Îi mulțumesc, o asigur că așa va fi.
Cobor în gară în Cannes și dau cu ochii fix de o boulangerie. Intru, cer un quiche lorraine, plătesc, plec. Șterg tarta aia de pe fața pământului în 5 secunde. Văd o coadă uriașă. Mă așez și eu. E pentru The Truman Show, al lui Peter Weir, cu Jim Carrey, din '98. Filmul afișului, filmul festivalului, tradiția continuă. Și e ceva să îl vezi pe plajă.
Nu întâmplător am zis din nou de The Truman Show, de Weir. Anul meu, poate, "topul" ăsta însuși, dacă mă uit acum în spate, par realmente simulate. (Tata mi-a zis să nu fac bilanțuri, așa cum e la modă să faci, na, să te aduni cu lumea și să vă luați la Purcari și covrigei, să trageți fiecare linie, împărțind în bun sau rău, după cum e starea rămasă, nu evenimentul în sine.)
Ideea e că ăsta nu e un top, anul, nu e un top, nu e o retrospectivă, e o parte din ce sunt acum, pentru că pot să bag mâna în foc că toată lumea crede că știe ceva despre mine, dar simt că lumea asta e mult prea departe. Cea în care și cu care aș putea fi eu însumi, la fel ca în scris. Iar tot ce vă povestesc pe aici a fost trăit la cu totul alte intensități, abia alea suprarealiste, exorbitante și alte cuvinte care nu le mai încap, sau pe care ar trebui deja să le inventez ca să le încapă cu adevărat. Raționalizez mult acum numitorul, se simplifică foarte multe lucruri, de parcă țes niște fire de pe care esența nu se scurge prin voi, ci exclusiv prin mine. Ce vreau să fie foarte clar este că până și aparent cele mai bizare amintiri, cele mai plate zile și cele mai dureroase căutări, toate failurile, toate reușitele, pe toate le povestesc acum cu dragul omului care a trecut prin ele și a învățat. Ba mai mult, poate, cu dragostea omului care a trecut prin toate astea și a învățat. Mi-aș dori să fie mai mult decât un text, să se compună și în voi ca într-un beat poetry treaba asta, cum făcea Ferlinghetti, că tot e un an și despre scris, și despre teatru, film și alte arte/artă per se, muza mea, muzica mea, liniștea mea.
Revin puțin la rama deschisă odată cu The Truman Show. Truman (Jim Carrey) e de fapt în căutarea lui Christof (Ed Harris), dar nu știe ce caută. Libertatea, cu prețul adevărului. Un rendez-vous cu creatorul. Iubirea adevărată. Și, aidoma inspirației pirandelliene ce l-a adus pe Burbank în viețile noastre, nici eu nu știu ce caut, mă întreb ce caut, ce caut aici, acolo. Dar mă bucur de moment. Îmi scutur picioarele pe care mișună firișoare de nisip devenit mișcător, după care pornesc spre Grand Théâtre Lumière, de data asta să văd Coupez!, regia Michel Hazanavicius, în Hors Compétition.
Știu că se cere costum negru sau bleumarin, sunt pregătit, dar pregătit și de surprize pe parcurs.
După un schimb de bonne soirée cu băieții de la securitate, și ei, de altfel, super dichisiți, le spun mămos că sunt un melc și că am costumul în ghiozdan, "est-ce que je peux aller me changer en costume?", iar tipul îmi răspunde "Non, ici." Așa că mă dau mai într-o parte și încep să trag pe mine piesele costumului, peste ce purtam deja, că doar nu era să mă dezbrac în fața Grand Théâtre Lumière, un pic mai pe stânga, lângă o cașcarabetă cu înghețată.
Partea bună e că am cunoscut un tip din Belgia, venit la secțiunea cinéphiles, student la film, care m-a văzut că vreau să mă schimb și s-a oferit să mă acopere. I-am zis că nu e nevoie, că o să trag direct pe mine a doua natură, cea de costum, o să învălui în eleganță tricoul portocaliu cu llamas. A râs, era în aceeași situație ca mine, dar el nu avea un costum în ghiozdan. M-a întrebat dacă am unul în plus. O cămașă, poate. Dar costumul întreg, nu.
În fine, cinefilul belgian dispare, iar eu mă duc înapoi la domnul care mi-a zis "Non, ici." Îi zic "Voilà!" Zice "Quelle transformation impressionnante". Râde. Râd. Râdem.
După Cannes au început să apară tot felul de lucruri în programul pe care nu îl aveam, atât în afară, cât și în țară. Vara vine ca o mare țeapă, dar îndulcită, ca o dânsa-ntrânsa în care am și restanțele rămase de acasă (toate examenele, cu alte cuvinte, dintr-o neînțelegere funcțională presărată cu mult stres, mult zgomot pentru nimic, un supliment de diplomă care nu mi se recunoaște deloc și foarte multe prejudecăți despre unde am fost, cum a fost, cât de lejer a fost față de aici, presupuneri & Co. - dar simt că și treaba asta are o intensitate mult mai mare în mine, și îmi doresc doar să intru împăcat cu toate lucrurile în 2023, anul care va exista, anul în care voi bifa meticulos pe calendar cu X-uri roșii fiecare examen rămas și voi face tot ce pot să fac ca măcar să existe, să nu simt academic despre el ce am simțit despre 2022), iar pe lângă restanțe am împânzite festivalurile pentru care scriu cam pe toată vara. Ideo Ideis se întâmplă pentru mine în forma asta de cronici / interviuri deja de câteva ediții bune, sunt oameni cu care mă văd în contextul Ideo, uneori chiar mai des de o singură dată pe an, dar e o săptămână incredibilă, purtată în zbor de mirajul că fiecare se vede încă micuț pe sine, dar vede mai degrabă cât de mult au crescut ceilalți. E frumos să știi că oriunde te duce viața, ceva te poate strânge înapoi lângă oamenii de dor, așa, ca și când ați fi mici mici, prinși într-un acordeon și aerul s-ar comprima odată cu voi, și v-ar umfla puțin, dar nu cu ego, ci ca să plutiți împreună.
Am ajuns și la TNT Craiova, la invitația lui Bobi Pricop, un festival care m-a surprins foarte plăcut și cu care sper să mai colaborez și în anii viitori. Spectacolele aduse sunt făcute de și cu oameni apropiați de generația mea și chiar cred foarte mult în oazele astea de liniște (chit că încă învăț să mă pot și relaxa cum trebuie).
M-am ocupat (tot pe final de vară, cam așa), de interviurile cu participanții la Gala Hop, după care am acoperit în cronică și ediția din 2022 din Alba Iulia.
Am rămas repetent cu un headstart, știam că o să am doar câteva examene rămase, așa că de la începutul anului universitar am mai acoperit Astra Film Festival 2022 de la Sibiu, Animest 2022 și Les Films de Cannes à Bucarest 2022, nu m-am resincronizat neapărat cu TIFF-ul, dar am mai scris (cu toate astea) despre câteva filme mai vechi văzute. Mi-aș fi dorit să apuc să fac și o retrospectivă Kieślowskiană, un faux-film-jurnal despre decalogul regizorului polonez, dar am lăsat proiectul în lucru. Am văzut mult mai multe decât am apucat să cuprind, am citit mult mai mult decât am scris, am început să studiez metric și să imit-exersez forme lirice clasice, m-am întors la muzicalitate și la măsură, la banal, stupid, simplu și sincer. Am terminat manuscrisul Cartea cu moace. Aproape. Sau niciodată, nu știu. Dar cu siguranță 2022 e anul în care am realizat că trebuie să iasă. Chit că nu e să fie chiar în momentul ăsta. E doar un gând de care vreau să mă țin, cu care vreau să intru și în 2023. Și poate nu e o idee rea să împletesc pe-aici și niște poezie, dar o să o aleg pe cea mai reprezentativă pentru illo, illoc illuc ("către"):
Premoacă
toate dățile în care
mi-am dorit să fiu mare
sunt dățile în care nu știam ce presupune
să fii mare pe bune
o relație complicată cu luna
de du-te vino întruna
o grămadă de persoane străine
bălăcindu-se în tine
mood swings în funcție de vreme
somn pe cântece de sirene
val după val după val
pas șters după pas șters
pas mal
mal
și nicio vrajă să te facă
pe tine plajă
în final
(*)
2022 e și un an în care am renunțat la câțiva oameni dragi, sau în care (poate și mai greu de făcut) am renunțat să nu renunț la câțiva oameni dragi. Mi s-au reconfigurat grupurile de oameni și interesele într-atât încât nu se mai poate spune că mint pe nimeni atunci când spun: "sunt singur". Dar momentele astea sunt și trebuie să fie absolut pe pace. Oricine ar citi asta, să știți că sunt în căutarea unui playlist nou, așa că-mi puteți trimite orice ca să îl completez. O să fie al vostru, chiar dacă o să îl ascult numai eu. Dar da, am trecut prin atâtea încât nu mă mai pot minți cu nimic.
În Delft m-am întâlnit cu o negresă care mi-a zis că e și ucraineancă. Ea mi-a zis că aș arăta super mișto cu un cercel în urechea stângă. Mi-a zis că lucrează la un salon fix pe treaba asta și am trecut pe la ea în ziua aia să mi-l facă (îmi doream oricum de foarte multă vreme). Nu mi-a cerut nimic. Nu am mai vorbit de atunci, dar am rămas cu el. Vreo câteva săptămâni îi sunam pe ai mei doar cu fesul peste urechi sau cu urechea sub pernă, de frica inevitabilului. Dar într-o zi m-a sunat mama, m-a luat foarte pe ocolite și mi-a zis: "a fost totul steril unde ți-ai făcut...?" I-am povestit, i-am zis că da. Nu mi se pare nimic deosebit. E o amintire. Și, așa cum și spuneam, pe toate le privesc cu drag acum. Mai mult, pe toate le privesc acum cu dragoste.
Am scris mult, am iubit mult, am obosit mult, am crescut în anul ăsta cât alții în șapte, sunt atât de multe capete de poveste de început, iar unele pare că sunt adevărate povești fără sfârșit, că oricum adevărate sunt toate.
Și ar mai fi un lucru care-mi stă pe cap și aș vrea să nu merg cu el și în 2023, un fel de datorie morală față de ai mei. A fost un weekend la un moment dat la finalul unuia dintre block-urile de curs, weekend în care l-am sunat pe tata să-i zic să-mi pună bani pentru Paris. Era o excursie mică, se duceau câțiva colegi, inițial ăsta era planul. Foloseam Kiwi.com pe vremea aia (cu care mi-am luat țepe de mai multe ori ulterior, inclusiv la faza cu biletul către Nisse care nu exista, unul dus întors la Madrid, care mi s-a anulat fix înainte să mă întorc, și tot așa, am avut nevoie de un bilet nou last-minute, bani aproape imposibil de recuperat și niciodată integral, tot felul de tergiversări în proceduri etc). M-am uitat la ofertele pentru Paris, după care am avut un gând intruziv și destul de încețoșat, dar puternic în materializarea lui imediată, așa că mi-am luat bilet la Cluj până la urmă (slavă Domnului că nu s-a mai anulat nimic din partea agenției eufemistice Kiwi.com, totul a mers bine în mica mea călătorie). Nu era neapărat escapism, nu venise din repulsie, nu era un manifest, eu am tradus-o și atunci așa cum o traduc și acum - dor. Dor de cine nu trebuie, poate. Dor de o persoană pe care o iubeam atunci. Sigur. Prostesc, irațional, inefabil, pur și dezarmat, așa cum nu ai voie să o faci, dar o faci de fiecare dată. M-am dus la ea în weekendul ăla, să-i fac surpriză. Am aterizat după prânz, spre chiar seară. Nu i-am spus nimic și am ajuns la ea la ușă, cu un buchet de flori. Pentru mine a fost minunat. Încă este. Nu am simțit oboseala, eram acolo unde îmi doream să fiu la momentul ăla. Acum, e adevărat, nu eram acolo unde trebuia să fiu. Și asta am simțit și atunci și am ignorat, am simțit multă vreme și după, doar că acum - așa cum am spus - există un melanj de drag și dragoste în amintirile mele, chiar și în lucrurile despre care îmi doream să nu se fi întâmplat niciodată.
Îi mințisem pe ai mei. Nu știau că sunt în țară. Sau poate bănuiau ceva, că părinții simt tot felul de lucruri, dar chiar și așa, eram suficient de inconștient cât să fiu adamant față de oricine mi-ar fi schimbat traiectoria planului impulsiv de a veni acolo unde credeam că e iubirea. Iubirea era, cu toate astea, doar în brațele, în ochii și în sufletul oamenilor cărora le-am ascuns treaba asta. Dar ce poți să simți, când vrei să simți, cu rațiunea? Căcaturi. Nimic. Uneori mă gândesc că dorința de animal se iubește cu rațiunea de om și moare, dar e fix pe dos. În fine, uite tot cu ocazia asta am descoperit și eu că s-au scumpit florile în țară. Nu știu, e de parcă e un alt eu în mine care s-a dat în spate 10 ani și face lucruri de drag oricât de stupide lucruri, nu există prea stupid, cum e izbitul de o mie de ori cu capul de zid, dacă din dragoste e făcut.
Doamne ferește. Eu râd și acum, mă gândesc pentru cine și când vreodată aș mai face așa ceva. Îmi doresc să simt să fiu așa din nou la un moment dat, dacă tot vorbeam de intensitățile lucrurilor. Dar doamne ferește... Îi mint pe ai mei că am o răceală oribilă și am apucat să plec, dar uite ce m-a lovit acum și deodată subit nu mai pot vorbi absolut deloc la telefon. Îi rog să ne scriem. Vorbesc cu ei mult, detaliat, dar în scris. Beau apă rece în țară, mă îmbrac subțire. Dedublez un itinerariu, modelez o realitate paralelă în care eu stau acum în Paris în casă, pe ceaiuri și pastile. Caut pe net ce pastile au francezii. Îl rog pe prietenul de care ziceam (care chiar era pe bune în Erasmus în Paris) să îmi trimită poze cu atracțiile turistice în diferite momente ale zilei și pe diferite condiții meteo, ca să fiu acoperit, să bată întrucâtva poza cu mireasa. Un stres de scriitor de ficțiune pentru o escapadă de două zile, dar de unde să îmi fi luat altfel atâta adrenalină. Ajung acasă în Olanda (fără impedimente, cum ziceam, norocul începătorului - toate celelalte au fost ulterioare) și brusc îmi revine vocea, îi sun pe ai mei, le povestesc că a fost cea mai nereușită excursie, că nu mai fac, că fix acum bolnav... Da, da. Bolnav la cap, poate. Nu zic concretețuri mai deloc și într-un fel chiar a fost poate cea mai nereușită surpriză din istorie (după etalonul căreia mi-am blocat finalmente această latură de savoir faire). Și nu o să mă mai prindă nici măcar dihotomic, ci foarte conservator cu mine însumi, exclusiv. Dacă m-aș fi gândit la mine, aș fi văzut Parisul. Așa, a trebuit să îl aștept până la Cannes, dar a meritat totul. Totul. Și tot așa aș face. Buchetul galben. Somnul lipsă. Și măcar de-ar fi pasiuni paroxistice, dar după Hegel e mai simplu - "singurul lucru pe care îl învățăm studiind istoria e faptul că nu învățăm nimic din ea". Aș face idem, jur. Nu pentru ce am știut versus ce știu acum, ci pentru că ceea ce am simțit atunci e doar ceva ce nu mai simt acum, și e frustrant să nu mai ai nimic care să-ți dea avântul ăla să fii "împotriva" lumii. De aia scriu. De aia mă întorc, cu mine de mână, să trăim totul dintr-o memorie cvasi-musculară, caldă și autentică, dintr-un simț pe care mi-l dă înapoi amintirea. Schingiuit, e adevărat. Poate nu tocmai la proporțiile de atunci. Niciodată. Și aici vorbesc despre o intensitate pe care eu însumi am uitat-o, deci cum aș putea să vă mai păcălesc pe voi.
Așadar, topul ăsta nu e un top, retrospectiva asta nu e o retrospectivă. Nu e un bilanț, cum zice tata, după care tragi linie și te compari cu o altă versiune de "ce-ar fi fost dacă" a ta. E o ocazie de sinceritate, ba mai mult, e o ocazie de sinceritate cu oamenii pe care îi vezi acum cu un soi de halouri radiante, oamenii (singurii) care merită să știe adevărul, oamenii (singurii) care te iubesc cu adevărat - ai tăi. Ai mei. Am avut tot felul de clenciuri, tot felul de momente de tensiune, am avut momente nasoale în care am vrut să renunț la orice, în care ambiția mea era la pământ, în care mă gândeam care e sensul. Ei doi au fost lângă mine, cel mai lângă mine, peste toată distanța aia. Și îi iubesc. Și nu, mama, nu spun asta ca să acopăr minciuna asta micuță și (ne?)vinovată, dar știu sută la sută sigur că tu știai oricum. Nu știu de ce.
În toate amintirile mele, povestite (și nepovestite), oricât de bune ar fi, sau oricât de rele, stanza e îmbibată numai și numai în drag. Ba mai mult, în dragoste. A fost 2022-ul meu. Singurul meu 2022. Am luptat mult, cu multe, cu mine, contra mea, am luptat și cu cine trebuia și lângă cine nu trebuia. Și, așa cum nimeni niciodată nu zice, am înfrânt! Sunt aici, cu 2023 în brațe aproape, purificat edenic de spovedania diegezei, fericit de lumina în care lucrurile mi s-au derulat acum în față, sunt gata. Și când ne-o fi mai rău, așa să ne fie!
Aș putea să dedic un întreg alt text unei înșirări formate dintr-o mulțime de nume, cărora să le mulțumesc din tot sufletul meu pentru tot ce au însemnat pentru mine în 2022 și/sau înainte, dar mi-e teamă să nu omit pe cineva, mi-e teamă de ordinea în care le-aș pune, le-aș genera cu Random.org pentru un plus de confort psihic, dar am mai zis (și mie îmi place să reiau paragrafe în ramă, tehnic, dacă nu v-ați prins deja până acum) că punem de un playlist. Mă simt ușor bătrân, sunt nițel mai grăsun, am un delay la a mă ridica din pat uneori, pur și simplu. Și poate că ăsta e ultimul meu text pentru ceva vreme. Poate că ăsta e ultimul meu text pentru multă, destulă vreme. L-am scris pe tren, l-am scris (parțial) în tot timpul ăsta, din drag și din dragoste, din nevoia de a fi împăcat cu a mă împăca pe mine cu mine.
Îmi scriu de mână poeziile de dragoste. Am o agendă mică în care îmi scriu de mână poeziile de dragoste. Cele pe care tu nici nu le știi. Cele în care-ți spun pe numele adevărat. Împăturesc acolo jurnalul zilelor până la tine și alunec și eu în buzunarul de la piept, odată cu el. Cred că e cel mai de preț lucru pe care îl am acum. Scriu în românește pentru că îți scriu ție. Și buzunarul de la piept parcă se mai încălzește, de la inima de sub. Palpez locul anapoda, deseori. Mi-e frică să nu se rătăcească. Uneori confund carnețelul cu pricina cu însăși inima mea. Eu nu am ținut jurnale. Până la tine. Și e cu atât mai bine că nu știi.
Ar putea să fie o poveste de dragoste despre anul care nu a existat niciodată, despre un lung șir de pași făcuți pe malul mării, despre scrisori trimise la adrese devenite între timp necunoscute, despre dorul de a nu mai crește niciodată și fuga de mine însumi, la care rămân tot mai în urmă. Ar putea fi o seamă de povești despre a eșua lamentabil, sau aceeași seamă de povești despre a reuși inevitabil, o știință nouă a supraviețuirii ca un petit plaisir pour effacer toute cette douleur, ca un Pinot Noir care pătează direct pe inimă, sau, de ce nu, ca un mash up de mustăți răsucibile, în disonanță cu propria maturitate.
aștept 2023
cum așteaptă aprozarul meu
pâine joia
cum mama așteaptă
să zici prima oară "mama"
la începuturi
și tata prima oară
"tata"
(Mă rezum.)
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)