2022-ul meu este exact ca un săculeț de bomboane amestecate, genul de bomboane party mix: dacă bagi mâna și iei la nimereală câteva, găsești și ciocolată fină, și bomboane cu umplutură de cointreau, și clasicul (dar foarte bunul) Twix, și câte un Bounty rătăcit, și praline, și trufe, dar și bomboane de ciocolată proastă, fără gust sau prea amare, pe care nu le poți face mai bune nici dacă adaugi caramel, nuci, ardei iute sau orice alte ingrediente, genul de bomboane pe care le ții minte că sunt atât de proaste, încât nu trebuie să faci aceeași greșeală de două ori.
Încercând să bag acum mâna în săculețul de amintiri, îmi vine să aleg doar ciocolată fină, trufele și pralinele, eventual și câte un Bounty și un Twix ca să revin cu picioarele pe pământ din această dulce (la propriu!) visare. Ce vreau să spun e că aș alege doar momentele frumoase pe care le găsesc mototolite prin diverse buzunare de inimă, clipe pe care le-aș retrăi de încă 1.000 de ori, însă, desigur, mă trezesc că printre ele se strecoară tristeți, frustrări, frici, deznădejdi și amintiri pe care le-aș șterge cu buretele fără să mă gândesc de două ori (adică acele bomboane de ciocolată proaste, amare, care-ți întorc stomacul pe dos când te gândești la ele).
Și totuși, scriind acum, îmi dau seama că nu aș schimba aproape nimic din ce am trăit în 2022 din două motive. Primul ar fi acela că aproape tot ceea ce scriam în 2021 (aici) că-mi doresc să se întâmple s-a și întâmplat (de asta LiterNet rămâne, pentru sufletul meu, un "acasă" impregnat de real miraculos). Al doilea motiv ar fi acela că mi se pare că în anul ăsta am crescut teribil de mult. Nu în înălțime, cum îmi doresc de ani buni, din păcate tot minionă am rămas. Pur și simplu, brusc, dintr-o dată, fără să vreau și fără să-mi dau seama, m-am făcut adult (sau pseudo-adult, având în vedere că a fi adult implică o oarecare independență pe care încă nu o am).
De fapt, ce am făcut concret în 2022 de "m-am făcut mare"? Habar n-am. Nu pot să pun degetul pe momentul X, să indic data și ora exacte. Printre altele, știu că am terminat liceul. Am defilat în robă, am aruncat toca spre cer de câteva ori și am început să plâng pe Ani de liceu până nu am mai avut lacrimi de plâns. Apoi a venit bacul, acel bau-bau care m-a făcut să-mi pun viața pe pauză câteva luni bune. L-am luat. 9,83. O notă mică pentru mine. O semi-dezamăgire, pentru că, în definitiv, sunt conștientă că nu e o notă mică.
Apoi a venit momentul unei alegeri pe care am amânat-o la nesfârșit de teamă ca ea să nu devină definitivă. Unde dau la facultate? Pentru a face alegerea corectă, trebuia să mă cunosc bine, lucru pe care nici măcar acum nu-l fac, darămite atunci. Sunt zile în care mă uit în oglindă și mă întreb cine sunt, mă întreb dacă sunt unde trebuie să fiu și dacă sunt cine cred eu că sunt. Uneori nu am răspunsuri. Uneori cred că asta e, de fapt, frumusețea vieții, alteori mă cufund în tristețe, pentru că nu știu cu adevărat ce / cine sunt. Dacă sunt o impostoare? În fine, am dat la Litere și la Drept. Credeam eu că Literele vor fi pentru suflet, iar Dreptul pentru sufletele părinților. Că Literele vor fi frumosul, plăcutul, iar Dreptul - utilul.
Încă nu sunt sigură, însă cred (intuiția îmi spune) că m-am cam înșelat. Mai bine zis, m-am înșelat în mare parte. În spatele frumosului se ascunde mult urât, se ascund multe frustrări, se ascunde multă răutate, iar în spatele utilului se ascund multe mistere, multe puzzle-uri care așteaptă ca tu, studentul tăntălău, dar curios, să pui cap la cap piesele și să-ți faci un drum doar al tău. After all, Jus est ars boni et aequi, nu? Așadar, n-ar fi greșit să spunem că și în domeniul Dreptului poți găsi frumos, căci există această sublimă artă, a binelui și a echității. Ca să fiu fair-play, ar fi o minciună să spun că totul e bine într-o parte și rău în cealaltă, însă n-aș minți dacă aș spune că pentru mine, n-a fost nicicând mai adevărată vorba omul sfințește locul. Încă nu mi-e foarte clar încotro să-mi îndrept pașii, dar probabil într-un viitor nu foarte îndepărtat am să-mi aleg un drum "principal" (sau poate mă va alege el pe mine). Sau poate n-am să renunț la niciunul. Rămâne de văzut.
Ce altceva despre 2022? A fost anul în care am luat permisul de conducere. Sigur că, pe cât posibil, păstrez secret faptul că parcarea laterală îmi iese din 2-3 încercări, niciodată din prima, deși la examen mi-a ieșit cu brio (probabil a fost un miracol sau pur și simplu Universul mă iubește îndeajuns de mult).
2022 a fost și anul care a cernut persoanele din viața mea. La început a primit mulți în ea, pentru ca mai apoi să îi păstreze doar pe cei de care sufletul meu e legat indisolubil. Acei oameni despre care știu că întotdeauna vor fi acolo să-mi împărtășească bucuriile și tristețile, să lipească cu o îmbrățișare bucățelele rupte din inima mea, să mă ajute cu un sfat sau o glumă, indiferent dacă se află sau nu la capătul celălalt al lumii. Anul ăsta am înțeles că, deși prietenul meu cel mai bun e la 2.000 de kilometri de mine, totuși, în inima mea e atât de plin de el, îl simt atât de aproape de mine, încât distanța devine insignifiantă. După cum s-a demonstrat, din București în Olanda nu e atât de greu de ajuns, sunt doar 2 ore și ceva de zbor.
Tot în 2022 am înțeles și că unii oameni care se auto-intitulează prieteni te pot urî atât de mult în secret și te pot invidia într-atât de tare fără ca măcar să te lase să bănuiești asta, încât vor aștepta cu sufletul la gură momentul în care viața te trântește cu fundul de pământ, doar pentru a-ți da și ei o palmă dură și, eventual, îți mai fură și ceva pentru a compensa o lipsă a propriei lor persoane. Pe scurt, cred că pot să spun că la final de 2022 am rămas cu puțini prieteni, multe cunoștințe și foarte multe persoane-lecții. Tuturor acestor oameni cred că s-ar cuveni să le mulțumesc, pentru că (tot anul ăsta) mi-am dat seama că sunt un puzzle format din bucățele din oamenii pe care i-am iubit sau i-am iubit și îi iubesc în continuare. Toate piesele puse cap la cap - fiecare lecție învățată, fiecare melodie ascultată, fiecare spectacol de teatru sau film văzut, fiecare carte citită, fiecare călătorie făcută, fiecare bucurie / durere simțită, fiecare lacrimă plânsă și fiecare cuvânt scris datorită cuiva m-a făcut să fiu cine și ceea ce sunt acum, când scriu acest top-retrospectivă-destăinuire-sau-orice-altceva-este-asta. Partea cea mai bună e că, dacă eu port cu mine bucăți și bucățele din aceia pe care i-am iubit, înseamnă că și ei, la rândul lor, au o bucățică, fie ea oricât de mică, din mine.
În 2022 am iubit și am fost iubită, nu știu dacă în același timp. M-am îndrăgostit de un băiat, s-a îndrăgostit și el de mine, apoi de prietena mea cea mai bună, apoi în fața titlurilor de "iubit" și "prietenă" s-a adăugat, inevitabil, și titlul "fost(ă)". Probabil că s-ar cuveni să scriu ceva mai mult despre această mică telenovelă, dat fiind faptul că amândoi mi-au fost tare apropiați și tare dragi, dar cred că nu mai am nimic de spus. Uneori cuvintele au o forță imensă, alteori absența lor o are. La fel e și cu principiile.
Anul ăsta am fost iubită de oameni pe care nu i-am iubit, am iubit oameni care nu m-au iubit și am plăcut oameni care m-au plăcut la rândul lor, dar alături de care n-ar fi existat niciodată un happy end, pentru că (atenție, urmează un clișeu superb) sometimes love is not enough. Oricum, acum, în inima mea e pace, pentru că știu că sunt iubită de părinții mei, de familia mea, de prietenii mei, știu că există oameni cărora le pasă. Și nu sunt deloc puțini.
În altă ordine de idei, anul ăsta am plâns mult. Am plâns de frica bacului, am plâns când nu știam unde să dau la facultate, am plâns când mi-am dat seama că facultatea nu e deloc ceea ce pare a fi și că trăiesc o deziluzie, am plâns la despărțiri, am plâns când cel mai bun prieten al meu a plecat la facultate în Olanda, am plâns la teatru, la filme, dar cel mai mult am plâns atunci când am internat-o pe mama în spital și am crezut că o s-o pierd. Ăla a fost momentul în care am înțeles că nimic nu e atât de rău pe cât pare, că toate au o rezolvare (chiar și o notă proastă, o restanță, o prietenie la distanță sau o trădare) și că singura problemă reală e pierderea cuiva în fața morții. A fost momentul în care m-am simțit cu adevărat neputincioasă. A fost momentul în care aș fi dat și aș fi făcut orice ca ea să fie bine și să se întoarcă acasă pentru a mă cicăli din nou și din nou cu dă-mi mesaj când ajungi acasă. ai grijă cum conduci. stai pe banda ta. ai ajuns? nu pot să dorm dacă nu-mi dai mesaj. nu uita să înveți la civil. nu mai lăsa cana de cafea în chiuvetă. mănâncă puțin din toate. nu exagera cu nimic. nu face rău nimănui de bunăvoie. iartă și mergi mai departe. A fost momentul în care mi-am dat seama că nu-i om care să mă-ntregească cu o îmbrățișare, așa cum e mama. Nu-i om care să-mi fi anticipat cu atâta exactitate suferințele, bucuriile, succesele sau insuccesele ca mama. Nu-i om pe care să vreau să-l fac mândru, așa cum vreau să o fac pe ea și nu-i om căruia să-i mulțumesc mai mult decât îi mulțumesc ei.
2022 a fost un an în care am și călătorit mult. Am plecat în Berlin (poveste aici), unde m-am lăsat pierdută pe străzi și am descoperit, astfel, locuri minunate și am avut norocul să întâlnesc oameni speciali. Am fost în Vamă, unde mă reîntorc cu drag în fiecare an și petrec numai cum în Vamă se petrece. Am fost la Kaliakra, în Bulgaria, unde-mi doream de mult timp să ajung, acolo unde am găsit, exact ca-n Iona, o bancă de lemn în mijlocul mării, un locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului. Apoi am plecat în Cipru, un loc de care m-am îndrăgostit fără să-mi propun acest lucru (poveste aici).
Apoi am revenit în țară, am despachetat bagajul și l-am refăcut pentru a pleca la Râșnov, la Festivalul de Film și Istorii, unde am revăzut un vechi prieten, pe M., de care îmi era tare dor și alături de care am și realizat un interviu de care m-am bucurat mult. Râșnov a fost și locul unor noi prietenii cu niște oameni extraordinari, Alfonso și Cristina, dar și cu adorabilii lor copii, Julio și Leo. După al doilea an de FFIR, cred că n-ar fi greșit să spun că acum mă simt cumva legată printr-o forță invizibilă de acest festival, de vibe-ul său, de filmele și concertele sale și, nu în ultimul rând, de oamenii săi.
După Râșnov, am făcut alt bagaj și am plecat singură, pentru prima dată, în Olanda, în vizită la prietenul meu. Acolo nu doar că mi-am revăzut amicul, dar m-am și bucurat de 3 orașe superbe, Delft, Haga și Amsterdam și, în plus, am reîntâlnit alți vechi prieteni cu care n-aș fi crezut că am să mai vorbesc vreodată. Mi se pare poetic să te reîntâlnești după câțiva ani cu niște oameni și să vezi cât de mult v-ați schimbat și cât de mult ați crescut, cât de mult vi s-au schimbat felul de a gândi, de a vedea și de a înțelege lumea. De asta călătoria în Olanda rămâne o amintire specială pentru mine.
Ultima plecare de anul ăsta a fost în Spania, mai exact în Sevilla, Córdoba și Cádiz, o călătorie din care n-aș fi vrut să mă mai întorc acasă. Aș fi rămas acolo, învăluită în aroma florilor de portocal, cu un pahar de tinto de verano într-o mână și cu inima mea de fată nesăbuită în cealaltă. Cred că Antonio Gala Velasco avea dreptate când spunea că Lo malo no es que los Sevillanos piensen que tienen la ciudad más bonita del mundo... lo peor es que puede que tengan hasta razón, adică: Partea proastă nu e că sevillienii cred că au cel mai frumos oraș din lume... partea cea mai proastă e că s-ar putea să aibă dreptate. Iar eu, acum, nu pot decât să adaug, eventual, ceea ce spunea Arturo Perez-Reverte într-unul din romanele sale - Nimeni n-ar putea inventa un oraș precum Sevilla.
Sevilla, 29 noiembrie 2022Și, pentru că acest articol ar trebui să fie un top, am să las câteva top 3-uri personale de anul acesta:
Top 3 momente din anul 2022:
1. Ziua în care am absolvit liceul
2. La Festivalul de Film și Istorii de la Râșnov, revederea cu M. / Tot la FFIR, momentul în care, la plecare, Alfonso mi-a spus că, atunci când va ajunge acasă, va revedea Le genou de Claire gândindu-se la mine (pentru că-i spusesem că Éric Rohmer e regizorul meu preferat)
3. Toate zilele din FNT în care am alergat cu Răzvan și / sau cu Silvia dintr-un loc în altul ca să vedem cât mai multe spectacole / Vernisajul expoziției de fotografie a Cătălinei Flămînzeanu, Arta de a iubi.
Top 3 provocări din anul 2022:
1. Alegerea facultăților
2. Interviul cu Irina-Margareta Nistor (aici)
3. Interviurile cu Andreea Esca, Elvira Deatcu și Noemi Meilman din Alist Magazine
Top 3 cărți citite:
1. Despre eroi și morminte - Ernesto Sábato
2. Dulcele Bar - J.R. Moehringer
3. Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea - Dimitrie Cantemir
Top 3 melodii ascultate și reascultate în 2022 (aici Spotify-ul îmi dă o mână de ajutor):
1. The Stranger Song - Leonard Cohen
2. La Virgen de la Humanidad - Vetusta Morla
3. Arrival of the Birds - The Cinematic Orchestra
(Sigur că ar mai fi multe, multe alte melodii și sigur că acest top a fost aproape imposibil de făcut. O posibilă justificare a acestui top ar fi aceea că de melodiile lui Leonard Cohen și cele ale lui Vetusta Morla sunt îndrăgostită iremediabil, iar ultima are o însemnătate aparte, căci îmi reamintește de ceva ce ar fi putut să fie și n-a fost niciodată)
Top 3 spectacole văzute:
1. Mamă (r. Mariana Cămărășan)
2. Întoarcerea acasă (r. Botond Nagy)
3. Extraordinară viață (r. Teodora Petre) / Noi, copiii cu aripi (r. Mariana Cămărășan)
Top 3 filme văzute:
1. Hable con ella (r. Pedro Almodóvar)
2. Abre los ojos (r. Alejandro Amenábar)
3. C'eravamo tanto amati (r. Ettore Scola) / Estos muros (r. Alberto Pascual)
(Cred că se observă în aceste topuri că sunt un om tare indecis.)
Și, în final, câteva dorințe pentru 2023-ul care bate la ușă. La fel ca anul trecut, îmi doresc să ajung să nu mă mai recunosc, îmi doresc să călătoresc mult, îmi doresc să continui să iubesc viața și oamenii așa cum am făcut-o până acum, îmi doresc să văd cât mai multe spectacole și filme, să citesc cât mai multe cărți, să mă îndrăgostesc de încă o mie de ori de persoane potrivite (și ele de mine, dacă am noroc), îmi doresc să mai am parte de momente sublime și să cunosc oameni cel puțin la fel de minunați precum cei pe care i-am cunoscut anul ăsta, dar îmi doresc și întâlniri cu oameni care să mă ducă înainte și cu oameni care îmi vor sta alături de-a lungul drumului. (Am să scriu asta în paranteză, pentru că nu e o dorință, (și sper ca Răzvan să nu șteargă asta când citește) însă mă simt tare norocoasă că pot numi prieteni câțiva oameni extraordinari, de la care mereu am câte ceva de învățat, cum sunt Răzvan, M., Silvia, Rozana, Cătălina sau profa mea de filosofie din liceu. Profit de paranteza asta pentru a le mulțumi atât lor, cât și celorlalți prieteni ai mei, pentru că fac parte din viața mea și fac lumea asta un loc mai bun.)
Pe lângă toate acestea, mi-aș mai dori câteva lucruri: aș vrea ca toți oamenii importanți din viața mea să rămână sănătoși, aș vrea niște note bune (sau măcar de trecere) în toate examenele, aș vrea un pic mai multă tandrețe și onestitate din partea celor din jur, un strop de fericire autentică în plus și, în final, niște timp liber și ceva inspirație pentru a povesti de fiecare dată totul.
Sper la un 2023 blând, bun și înțelegător cu (încă) fetița speriată și însetată de iubire, care nu știe dacă vrea ca peste 10 ani pe ușa biroului ei să scrie doamna judecător, doamna notar, doamna jurnalist sau doamna filolog.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)