Nu știu cum, însă tot ceea ce mi-am dorit anul trecut a devenit realitate, probabil datorită acestui realism magic care, mai mult ca sigur, mă înconjoară. Acum, la finalul acestui an, am înțeles că destinul ne împlinește dorințele, indiferent dacă ne alegem sau nu cuvintele cu grijă.
Scriam anul trecut că îmi doresc să ajung să nu mă mai recunosc. Cu o baghetă magică invizibilă și cu o vrajă de-abia șoptită, cineva mi-a îndeplinit prima dorință. Chiar am ajuns să nu mă mai recunosc. În 2021 am fost, pe rând, mizantropă și îndrăgostită de toți oamenii și de viață. Într-o zi dansam pe străzi și cântam cu toată ființa, în următoarea mergeam cu căștile în urechi și privirea plecată în pământ. Cu alte cuvinte, anul ăsta parcă m-am jucat eu cu mine un joc al contrariilor. Când așa, când fix invers. Când aveam un zâmbet demn de coperțile revistelor, când mi se întindea machiajul din cauza râurilor de lacrimi. Poate de asta acum nu mă mai recunosc, sunt undeva la mijloc, undeva între, așteptând să-mi dau seama încotro s-o iau mai departe.
Tot anul trecut mi-am dorit ca anul ăsta să călătoresc și iată că, deși excursiile n-au fost prea numeroase, totuși, au fost mai multe decât cele din 2020. Dintre ele, mi-au rămas în suflet plecarea în vamă cu prietenele mele, vacanța din Milano (și odată cu ea primul meu jurnal de călătorie), weekend-ul prelungit de la Berlin și plecarea la Râșnov la Festivalul de Film și Istorii. În vamă am plecat cu prietenii mei apropiați, la Milano am plecat cu părinții mei, iar la Berlin l-am întâlnit pe Luca, cinefilul care vorbește cu pasiune și emoție despre filme și despre ceea ce face, băiatul foarte înalt care scrie unele dintre cele mai pătrunzătoare cronici de film. El mi-a fost și ghid prin ploiosul Berlin, lucru pentru care îi mulțumesc. La FFIR, în schimb, pe lângă faptul că am văzut filme bune și foarte bune, pe lângă faptul că am întâlnit elevi și studenți din toate colțurile țării, am revăzut un "vechi" prieten... pe M., de care mi-era tare dor. La FFIR, M. m-a învățat cum să iau un interviu, cum să jurizez un film, cum să alerg între cinema și Schubz, cum se petrec serile în Schubz, cum să ies din zona de confort și să vorbesc cu oricine, oricând, oricum, eu, care sunt timiditatea în persoană, "să joc în liga adulților" (ca să-l citez pe el), lucruri pentru care îi mulțumesc infinit. (și astea nu sunt singurele lucruri pentru care-i mulțumesc, sigur știe și el asta).
Tot din lista de dorințe de anul trecut îmi amintesc că făcea parte următoarea - să mă îndrăgostesc. Și, într-adevăr, anul 2021 a fost anul în care m-am îndrăgostit. De persoane, de viață, de cărți, de filme, de spectacole, de orice poate fi iubit. Mai întâi, m-am îndrăgostit de filmele lui Rohmer, în special de La Collectionneuse și L'ami de mon amie (lucru pentru care îi mulțumesc infinit tot lui Luca) și de filmele lui Almodóvar. Apoi m-am îndrăgostit tare-tare de spectacolul Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba (r. Eugen Jebeleanu), de spectacolul Oscar și Tanti Roz (r. Chris Simion), de Pădurea Spânzuraților (r. Radu Afrim) și de N-am văzut nimic (r. Mara Oprea). M-am mai îndrăgostit și de câteva străduțe neștiute ale Bucureștiului, de romanele lui Vargas Llosa, de Șotronul lui Cortázar, de Cartea de nisip a lui Borges, de Sînt alta a Svetlanei Cârstean, de Milano, de Berlin, de atmosfera de la FFIR, de melodiile lui Tom Waits și de cele ale lui Leonard Cohen.
În ceea ce ține de oameni, cred că ar fi fost mai înțelept din partea mea să-mi aleg cuvintele mai cu grijă. Dat fiind faptul că mi-am dorit să mă îndrăgostesc, însă n-am mai menționat că aș vrea să fie de cineva care la rându-i s-ar fi îndrăgostit de mine, am iubit un băiat cu naivitatea și inocența specifice vârstei și am primit la schimb doar frânturi. A. a fost prima mea iubire. Și oricâte cărți am citit, prima iubire n-am știut de unde s-o apuc. Fiindcă nu cred că iubirea se învață din cărți / filme / spectacole / muzici, cum nu se învață nici bunătatea, tandrețea, bucuria, tristețea sau empatia. A. era un tip înalt, extrem de calculat, ancorat în realitate, dar și foarte comic. Avea o voință de fier, un drum destul de bine gândit prin viață și o încredere în sine absolut dezarmantă, pe care și-ar fi dorit-o oricine. Totul era atât de natural la el, atât de proaspăt, de sănătos. Avea unele replici preferate pe care le repeta cu strictețe. Când vorbea de muzică și de amintirile lui legate de ea, privirea îi devenea blândă și plină de nostalgie. Eu, pe de altă parte, mă situam la polul opus. La propriu. Scundă, impulsivă, cu o încredere de fier în puterea destinului, o visătoare convinsă, lipsită de încredere în propriile-mi forțe. Realitatea mea stătea (și încă stă) sub semnul magicului, asemenea lumilor din romanele lui Márquez. După ce am luat-o pe drumuri separate, la început, a fost dificil. Îmi lipsea. Dar apoi, încet-încet, m-am obișnuit, ba chiar m-am bucurat că nu mai aveam pentru cine să obsedez sau de ce să fiu geloasă și, deci, aveam mai mult timp să muncesc. Și-am muncit mult, până la epuizare. Lucru care, al fin y al cabo, nu mi-a prins rău. Cu toate că acum nu mai știu nimic de el, cred că ar trebui să-i mulțumesc pentru că m-a ajutat să cresc și pentru că m-a învățat că nu e nimic tragic în a avea tupeul să simți lucruri câteodată. I-aș mai mulțumi și pentru că mi-a arătat că eu am pierdut un om care-mi făcea rău, și deci, practic, n-am pierdut nimic, în timp ce el a pierdut o persoană care ținea la el (clișeic, dar adevărat!). Scriind toate astea, îmi vine în minte ceva ce scria Ivan Turgheniev - "Prima iubire nu se uită. Ea este o iubire care nu poate și, probabil, nici nu ar trebui să se repete. Nu am vrut să știu dacă am fost iubit și nu am vrut să admit pentru mine că nu am fost." Cam așa ceva.
Anul trecut îmi mai doream să am parte de momente sublime. Și am avut. Atunci când prietena mea D. a fost prima admisă la drept (lucru care nu m-a surprins, însă, prea tare, având în vedere că este cea mai inteligentă și muncitoare persoană pe care o cunosc), când s-au căsătorit părinții mei, când am luat examenele de franceză, engleză și spaniolă, când l-am revăzut pe M., când am făcut parte din juriul de liceeni de la FFIR și cel de la Premiile Observator Cultural, când am luat primul meu interviu, când am plecat la mare, când am stat în brațele bunicii care-mi povestea de prima ei iubire în timp ce mă mângâia pe păr, când ascultam muzică la pick-up cu tata și râdeam din te miri ce, când mi-a spus mama că e mândră de mine, când prietenul meu Andrei a devenit șofer și m-a scos la cea mai frumoasă plimbare cu mașina, când mi-am îmbrățișat profesoara de filosofie înainte de sărbători după ce i-am spus ce persoană importantă este pentru mine, toate diminețile în care mi-am băut cafeaua cu Anele mele, toate dățile în care am fost la teatru cu Mara și, la final de an, revederea cu M., Luca și Ștefan. Cu siguranță că au mai fost și alte momente sublime, pe care însă ori nu mi le amintesc acum, ori am promis că nu le voi povesti.
De cunoscut oameni minunați am cunoscut, așa cum mi-am dorit. Mult prea mulți pentru a-i menționa, însă destul de importanți pentru a le mulțumi că au apărut și rămas (majoritatea) în viața mea. Și datorită lor mi s-a împlinit o altă dorință, anume aceea de a continua să să iubesc viața și oamenii așa cum am făcut-o până acum.
Cât despre dorințele pentru anul 2022... Îmi doresc, așa cum mi-am dorit și anul trecut, să ajung să nu mă mai recunosc, îmi doresc să călătoresc (cel mai tare îmi doresc să ajung la Paris, la Chicago și la Berlin), îmi doresc să să continui să iubesc viața și oamenii așa cum am făcut-o până acum, îmi doresc să mai am parte de momente sublime și să cunosc oameni cel puțin la fel de minunați precum cei pe care i-am cunoscut anul ăsta. În plus, îmi mai doresc câteva lucruri pentru 2022: să învăț astfel încât să pot iau la bac note cât mai apropiate de 10, să intru la facultate acolo unde îmi doresc, să iau permisul de conducere, să văd cât mai multe spectacole și filme, să citesc cât mai multe cărți, să mă îndrăgostesc de cineva care se va îndrăgosti la rându-i de mine, să am parte de întâlniri cu oameni care să mă ducă înainte și cu oameni care îmi vor sta alături de-a lungul drumului... pe scurt, sper să fiu fericită, pentru că eu cred cu tărie că fiecare primim după sufletul nostru. Și mai sper și la ceva mai mult timp liber (lucru de care n-am prea mai avut parte la finalul acestui an) pentru a le putea povesti pe toate de fiecare dată.
P.S.: (în poză, un răsărit din Vamă, după o seară de petrecere, un moment în care tăcerile erau nefiresc de plăcute)
*