În februarie 2020 am făcut ultima vizită în străinătate, pentru a vorbi la ICR Tel Aviv. Locurile erau tot sfinte, dar goale, la Ierusalim.
Apoi am mai călătorit doar la Bienala de arhitectură de la Venezia, amânată pentru anul 2021, unde isteria de stânga mi s-a părut și mai violentă, proiectată pe acest fundal catastrofic; de altfel, a fost prima data în viață când am văzut piața San Marco aproape goală (și catedrala fără schele). Altfel, toată această foială necontenită de conferențiari, însoțită de micul turism cultural aferent, este practic suspendată și anume pe termen nedefinit: mulți vor constata că economia făcută invitând vorbitori doar online este, în contextul în care mare parte din predania academică se desfășoară deja așa, mai profitabilă și, oricum, mai simplă logistic. Astfel, am ținut mai multe conferințe sau interviuri online decât în toată viața mea anterioară, inclusiv peste hotare, lucru care, mă tem, se va permanetiza.
Într-un fel, înțeleg că ar trebui să fiu mulțumit: am pledat ani de zile pentru cursuri doctorale online, am făcut parte din programul european coordonat de Constantin Spiridonidis pentru un consorțiu pan-european de școli doctorale în arhitectură în 2007-2009. Nu am reușit, în timpul mandatului de director al studiilor doctorale de la UAUIM, să conving de necesitatea deschiderii acestora către câmpuri de selecție a doctoranzilor mai largi, inclusiv peste hotare; în schimb, trecerea peste noapte la cursuri online s-a produs fără rest, fără plângeri și a funcționat. Nu funcționează, însă, la studenții mai mici, al căror deficit de atenție era, oricum, cronic și înainte, iar acum este devastator: de la refuzul de a-și deschide camerele până la dormitul cu camera deschisă, sau clăpăcitul pe tastatură cu o singură ureche conectată la ce le spun și cu restul corpului ignorându-mă, gama este completă. Nici munca cu doctoranzii nu mai este atât de angajantă ca înainte: absența interesului lor pentru cercetare și, în general, decuplarea de la curiozitatea care împinge cunoașterea mai departe mă siderează, știu că nu este doar pandemia și înțeleg de ce toate aceste forme ale spațiului academic trebuie reconsiderate, de la predare la cercetare și înapoi.
În plus, e de meditat, cred că am și scris despre acest subiect, asupra intruziunii camerelor web în intimitatea spațiilor lor private, și într-al meu. Fiecare rezolvă asta cum poate: fie dizolvând fundalul sau înlocuindu-l cu alte imagini, fie stând cu spatele către un perete alb, sau către fereastră (situație în care nu-i mai vezi nici spațiul privat, dar nici chipul... Pentru cel ce vorbește, sunt nenumărate pierderi, de la posibilitatea de a folosi limbajul corporal în predare până la posibilitatea de a te mișca prin sala de curs, când sunt multe ore de vorbit.
Dar sunt și avantaje: accesul instantaneu la resursele web, pe care le partajezi în egală măsură cu toți audienții, de pildă. Sau posibilitatea de a fi oriunde ai o legătură la internet în clipa predării, nu neapărat la școală. Teoretic, asta degajă timp pentru cercetare și scris. Practic, îndeamnă la toropeala asta generalizată, care ne-a cuprins pe toți, paralizantă. Mi se pare că, nu doar în învățământ, suntem dinaintea unor schimbări de durată și de substanță a muncii (și a locului de muncă), precum și a raportului public / privat, acesta din urmă devenit deopotrivă de expus inspecției vizuale ca și, să spunem, o intersecție din oraș.
De această ubicuitate forțată am beneficiat spre a folosi mai mult tihna casei noastre de la munte, devenită fundal pentru unele dintre conferințele online și cursuri, când și când. Posibilitatea de a evada legal din strâmtoarea unui singur domiciliu a fost benefică, la începuturile pandemiei, atunci când trebuia să declarăm unde și de ce mergem. De asemenea, cel mai important beneficiar a fost cățelușa noastră, printre cele mai atente auditoare ale cursurilor mele și ale soției: timpul petrecut cu ea a devenit aproape neîntrerupt și asta s-a reflectat în bucuria ei de câine alintat.
Tot în această perioadă am colaborat cu colegul meu mai tânăr Radu Sava în proiectarea unei mănăstiri la Balotești. Am schițat și câteva case, dar doar una pare să se concretizeze mai departe. În fine, am strâns materialul risipit pe peste tot pe net, pentru o carte de interviuri publicate (pe cele filmate nu văd de ce le-aș transcrie) și mă gândesc pe mai departe, o tot fac din 2012, cum să transcriu, editez, traduc și public o carte de filosofia arhitecturii în trialog cu profesorii mei de la Cincinnati, Jim Bradford, John Hancock și cu mine. Aș vrea să întocmesc și un manual de proiectare de lăcașuri de cult ortodox, pe care mi l-a sugerat profesorul Ion Bănșoiu, directorul Editurii Paideia, cu mulți ani în urmă. Și, săptămână de săptămână, ca din 2004 încoace, mă gândesc ce-i dau lui Răzvan Penescu pentru rubrica 4space de pe www.liternet.ro.
În fine, am trecut printr-o nouă operație și, acum, la final de an, mă recuperez, cam cum am făcut și în 2019, după precedenta. Sper să fie totul (mai bine) în anii următori, câți vor mai fi fiind.
La mulți ani tuturor!
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)