1. Mi-am uitat cartea
Este vorba despre prima mea carte de poezie apărută în 2020 la CDPL, Între un coșmar și o fotografie frumoasă. O carte chinuită de contradicții, de o luptă continuă cu mine însămi, de căutări, renunțări și reușite, dezamăgiri, o carte pe buza prăpastiei, gata să se prăbușească, găsind în cele din urmă câte un curent ascendent care să o salveze. La începutul anului, am îngropat securea războiului și am lăsat-o singură în lume să facă ce vrea sau ce i se permite. Îi este mai bine fără mine, sunt convinsă astăzi de asta, iar mie îmi este mai bine fără ea. A avut lansarea on-line în noiembrie 2020. În iunie, când începusem să mă desprind de ea, am fost invitată la Teatrul Național "Marin Sorescu" din Craiova pentru o lansare față în față. A fost același sentiment pe care mi l-a dat de-a lungul timpului, un vârtej care m-a prins, apoi mi-a dat drumul la fel de firesc. Nicolae Coande m-a întrebat cu doar câteva zile înainte dacă sunt de acord. Am fost. N-am făcut nimic pentru acest eveniment. Ca să fac totuși ceva, am făcut o infecție la una din puținele măsele proprii, un abces care ar fi trebuit să mă pună pe gânduri în legătură cu lipsa imunității. Ar fi fost important, știu azi. Un abces atât de urât, rar, care a cedat după zile întregi de antibiotice foarte puternice. În ziua lansării am fost la mall, ceea ce pentru mine e o raritate. Nu îmi displace, mă enervează. Printre altele, mi-am cumpărat mărgele. Șocant. N-am cumpărat niciodată mărgele. N-am purtat niciodată. Dar am purtat atunci. Nicolae Coande a prezentat cartea, nu mai era a mea. Nici eu nu eram acolo. Apoi am plecat acasă. N-am sărbătorit nici o clipă cartea asta. "Sunteți mare, doamna. Apăreți la televiziune", mi s-a spus acum o săptămână pe Mess. Și m-am aprins. Era o conversație căreia nu-i dădusem curs. Da, după lansare, am fost invitată la TVR Craiova să vorbesc despre carte, o discuție simplă despre poezie cu Simona Mușuroi. Nu m-a făcut asta mai mare decât sunt pentru că, într-adevăr, un subiect cu adevărat greu de abordat este legat de kilograme. Încă există mentalitatea că televizorul te face mare. Nu mai mare decât ești.
2. O dorință veche s-a împlinit
Fiecare cu dorințele lui. Credeam acum mulți ani că dorințele se îndeplinesc dacă ai un anumit ritual. Apoi am crezut că Dumnezeu îndeplinește dorințele care merită. La început, se îndeplineau foarte puține. Aproape deloc. Am fost nerăbdătoare de mică. Voiam imposibilul. Mai târziu mi-a fost oferit și imposibilul, mă refer la înlocuirea morții cu viața. Printre altele, cineva, undeva, rămăsese cu o restanță în ceea ce mă privește. A venit momentul unei dorințe vechi. Am prieteni bărbați. N-aș vrea să zâmbească cineva. Sunt fete și femei care n-au avut niciodată o astfel de problemă. Pentru mine a fost gravă. Sunt și puțin misogină. E un fel de figură de stil prin care încerc să spun, nu înainte de a-mi cere scuze tuturor femeilor cunoscute sau ne, prietene sau ne, că mă plictisesc groaznic discuțiile obișnuite ale femeilor. E și orgoliu. Mi se pare mult mai incitant să-i ascult pe bărbați. Scuze din nou, dar nu e vorba de toți, ci de cei care spun ceva. Ceva ce mă interesează pe mine. Da, sunt și egoistă. Dar am prieteni bărbați. E important, chiar dacă mai târziu cu douăzeci și cinci de ani. Acum, că sunt căsătorită, am copii, un cățel etc, etc, pot. Și să le fie clar tuturor, sunt o prietenă reacționară, dacă se atinge cineva de prieteniile mele, vai și-amar, se vor dezlănțui toate eriniile sau, mai simplu, vă scot ochii. Din păcate, știu adevărul, sunt prietenii fragile, care se păstrează în locuri speciale, cu temperatură controlată, cu acces restricționat, care se manifestă prin scurte bucurii spirituale, volatile. Am remarcat că și ele îmi verifică termenul de garanție, mă mai lasă să aștept ca să le conștientizez valoarea, mă țin în anticamere pentru ca atunci când îmi deschid ușa să intru încet, să fiu delicată, adică feminină, nu să dau buzna sau, dacă dau, să fiu măcar îmbujorată, măcar nesigură, să mi se fi topit ciocolata pe care o mâncam, să mă fi împiedicat în covorașul de la intrare, să am niște lacrimi în ochi, ceva. Mă bucur că s-a împlinit dorința asta veche fiindcă nu știu cât durează. Vedeți?! Sunt sinceră.
3. "Să plângi, să ierți, să iubești"
Citatul este din spectacolul Conferința iraniană. Cele trei verbe sunt definitorii pentru experiențele ultimilor ani, zece, deși pot fi mai mulți, chiar douăzeci și. Însă, pentru top 3 2021, este o întâmplare care a anulat o lună din an. Cea mai grea experiență, dar și cea mai "didactică" dintre toate. Cea mai plină de sens. Luna Covid. Nu m-am vaccinat pentru că nu am reușit să fac o poveste logică din toată lupta provocată de pandemie. Apoi, m-am încăpățânat să lupt pentru libertatea individului de a alege... moartea, așa cum m-am exprimat la un moment dat. M-am întrebat de-a lungul timpului dacă sunt capabilă să mor pentru o idee. Nu am găsit un răspuns clar. Și până să mă decid, s-a întâmplat. S-a întâmplat frumos, în dans, la începutul valului 4, sigur tulpina delta, pentru că a avut un debut fulminant și a continuat incisiv, apropiindu-mă periculos de moarte. Deși verbele de mai sus sunt foarte importante în contextul bolii, nu pot vorbi despre ele, nu le pot explica. Voi vorbi despre moarte. Am mai avut experiențe limită. La trei ani o viperă mi-a trecut prin fața picioarelor. Îmi amintesc strigătul tatălui meu "stai" și am încremenit. Îmi aduc aminte și dungile strălucitoare ale viperei. Prin 2011 unul dintre băieții mei a pornit mașina cu mine pe jumătate înăuntrul ei. Cum era parcată lângă un pom, am ieșit din ea, mai puțin mâna dreaptă, care mi-a fost prinsă de portieră, iar eu se presupunea că trebuia să devin afiș între mașină și dud. În ultimul moment, băiatul meu a răsucit cheia în contact și mașina s-a oprit. Am fost șifonate amândouă, din fericire, doar șifonate bine. A mai fost și o mare posibilitate de accident fatal. La fel ca în toamna asta, nu am avut nicio reacție, nu mi-a trecut nicio scenă importantă prin față, nu L-am rugat nimic pe Dumnezeu. Bolnavă de Covid, aș fi avut timp, dar n-am fost atentă la nimic. Moartea era asemănătoare somnului. Dacă stăteam cuminte în pat, nici nu-mi dădeam seama că abia respir. Nu era dușmanul meu, dimpotrivă. Nu-mi părea rău de nimic. Aș vrea să aflu de ce? E ceea ce mă doare cel mai tare. Aparent, sunt o supraviețuitoare. Îmi pare rău să recunosc adevărul, nu sunt. Știam ce am de făcut și nu am făcut. Apoi n-am mai putut să ies din casă, să conduc mașina. Un telefon m-a salvat. O doctoriță nu m-a lăsat să mor. Voiam, totuși, să ajung la spital. N-am să uit 23 septembrie. În containerul de la urgență era o fereastră pe care vedeam cerul și câțiva copaci arși de toamnă. Păreau strălucitori în soarele de septembrie. Am iubit masca de oxigen. Masca mea verde. Nouă zile, zi și noapte, încă două cu pauze sunt experiența mea din spital, înconjurată de mulți oameni în alb, agitați și obosiți. Cel mai bine am reacționat la antiviral, dar a trebuit să-l împărțim și a fost insuficient. Bine că a fost. Am stat singură 11 zile. Am citit trei cărți pentru că nu puteam citi tot timpul, trebuia să fac pauze. Am numărat fiecare clipă, am văzut cum se dilată, cum se comprimă și face loc alteia. La un moment dat am putut să cobor din pat fără atacuri de panică. Am început să mă plimb, să privesc pe fereastră, am pornit televizorul. Am mâncat doar mâncare din spital, singura care îmi plăcea și singura pe care o suportam. Când saturația a început să crească, a fost prilej de bucurie generală. Muriseră oameni, pe alții îi auzeam cum tușesc. Refacerea acasă a fost și ea dificilă. Am ieșit afară, în curte, după ce m-am convins că pot. Simțeam aerul, mă îmbrăcam cu atenție, să nu-mi fie frig, să nu transpir. Întoarcerea la școală a fost un calvar. Când am urcat prima dată la o clasă de la etajul întâi, am așteptat pe hol zece minute ca să respir. Nu știam cum să fac să vorbesc fără întrerupere. Recuperarea continuă și va mai continua. Plămânii mei nu sunt bine, dar nici foarte rău. Mai am tratamente de făcut. Am fost întrebată dacă nu regret că nu m-am vaccinat. Nu regret, am știut că e posibil să mă îmbolnăvesc. Am fost întrebată cum m-a schimbat experiența asta. Nu-mi dau seama dacă m-a schimbat. Sunt câteva lucruri minore: sunt mult mai atentă cu masca, evit aglomerațiile, cam atât. Mi s-a spus că ar trebui să-mi reevaluez viața, să văd ce e bun, ce e rău, să iau decizii, să-mi fac un plan. Pentru ce? Am fost foarte aproape de moarte, am simțit-o lângă mine și nu am fugit, nu sunt sigură care s-a îndepărtat prima. Nu știu de ce am rămas, nu știu de ce s-a răzgândit și s-a îndreptat spre copilul unei prietene, spre unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, ambii vaccinați. Totul s-a întâmplat într-o lună. Nu voi face planuri. Sunt recunoscătoare pentru viață și poate într-o zi voi afla ce înseamnă să iubesc.
*
Așteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2021 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2021), pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2022. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2021. (Redacția LiterNet)