Întîmplarea calendaristică face ca anul acesta (care: cel vechi sau cel nou? Din ce direcție privim lucrurile?) Anul Nou să cadă (spre disperarea, poate, a unora, rămași prizonieri fugii) în weekend, iar 1 ianuarie - azi -, într-o zi de duminică, adică oricum de odihnă, de (mini)sărbătoare. Același hazard calendaristic face, deci, și ca acesta să fie primul meu text din 2023, pentru 2023. Text-prag și urare, din prag.
M-am gîndit, deci, ca acest prim text din 2023 să fie un fel de colind de colindat, nu de colindător, un text nu de vizitator, ci - invers sau de fapt reciproc: inelul de logodnă al timpului - de gazdă.
Pentru că, acum îmi dau seama, niciodată nu am plecat de Anul Nou de acasă. Întotdeauna, între Crăciun și Anul Nou, am (re)venit acasă, mi-am regăsit casa (pe mine însumi ca o casă), m-am afundat, din rolul de vizitator, de călător, de plecat de acasă, în regăsirea celui de gazdă, de locuitor al timpului, nu doar de călător prin timp. Întotdeauna, de Anul Nou, am devenit, din musafir-călător, gazdă - chiar și fără musafiri -, din călător, locuitor. Adică din colindător, colindat - colindat-colindător.
Mai întîi, am fost copil într-o casă cu bătrîni. Cine să plece de-acasă? Cum să-ți trădezi rolul de gazdă? Rolul e locul.
Apoi am avut copii, ca să spun așa, de mic, de foarte tînăr - și mi-am consolidat, m-am adîncit și mai mult în rolul de gazdă, al acelor mereu nou-veniți care sînt copiii pentru părinți (și pentru lume: ca părinte te apropii de lume, devii lume, începi s-o ghicești).
Întotdeauna, deci, de Anul Nou am fost gazda, baza: chiar și fără musafiri. Casă deschisă, în așteptare, colind în aer, stabil, proiectat. Harapnic în șfichi.
De Anul Nou mă vizitez, îmi vizitez casa, îmi sînt musafir fiindu-mi deja gazdă, reînvăț să fiu gazdă-musafir, să mă vizitez și să mă primesc, pe mine și pe ceilalți, oricine.
De Anul Nou, moment unic și suspendat, imposibil, sînt gazda-oaspete și colindatul-colindător. Atunci (acum), casa colindă lumea, este casa-colind.
Casă-colindător în lumea-colind.
La mulți ani, lume-casă! Rămîneți gazde sănătoase. Sănătoși, altfel spus gazde.
M-am gîndit, deci, ca acest prim text din 2023 să fie un fel de colind de colindat, nu de colindător, un text nu de vizitator, ci - invers sau de fapt reciproc: inelul de logodnă al timpului - de gazdă.
Pentru că, acum îmi dau seama, niciodată nu am plecat de Anul Nou de acasă. Întotdeauna, între Crăciun și Anul Nou, am (re)venit acasă, mi-am regăsit casa (pe mine însumi ca o casă), m-am afundat, din rolul de vizitator, de călător, de plecat de acasă, în regăsirea celui de gazdă, de locuitor al timpului, nu doar de călător prin timp. Întotdeauna, de Anul Nou, am devenit, din musafir-călător, gazdă - chiar și fără musafiri -, din călător, locuitor. Adică din colindător, colindat - colindat-colindător.
Mai întîi, am fost copil într-o casă cu bătrîni. Cine să plece de-acasă? Cum să-ți trădezi rolul de gazdă? Rolul e locul.
Apoi am avut copii, ca să spun așa, de mic, de foarte tînăr - și mi-am consolidat, m-am adîncit și mai mult în rolul de gazdă, al acelor mereu nou-veniți care sînt copiii pentru părinți (și pentru lume: ca părinte te apropii de lume, devii lume, începi s-o ghicești).
Întotdeauna, deci, de Anul Nou am fost gazda, baza: chiar și fără musafiri. Casă deschisă, în așteptare, colind în aer, stabil, proiectat. Harapnic în șfichi.
De Anul Nou mă vizitez, îmi vizitez casa, îmi sînt musafir fiindu-mi deja gazdă, reînvăț să fiu gazdă-musafir, să mă vizitez și să mă primesc, pe mine și pe ceilalți, oricine.
De Anul Nou, moment unic și suspendat, imposibil, sînt gazda-oaspete și colindatul-colindător. Atunci (acum), casa colindă lumea, este casa-colind.
Casă-colindător în lumea-colind.
La mulți ani, lume-casă! Rămîneți gazde sănătoase. Sănătoși, altfel spus gazde.