Mărturisesc: mi-a luat destul de mult timp ca să pot să evit atît "tăciunii", cît și pe "a scormoni", cuvinte destul de greu de pus, literar vorbind, în limba română, pe o copertă. Noroc cu minunatul, miraculosul verb a răscoli, în același timp poetic și politic, așa cum este și mesajul de bază al cărții. Pentru că ideea de a răscoli jarul viului implică o dublă răscoală și răscolire: bifurcat, atît față de modul tradițional (alienant, reificant, extractivist și plantaționist) de a gîndi raportul nostru cu mediul, cu "natura", cît și față de absolut paradoxala, neașteptata, greu observabila lui continuare actuală prin ceea ce declarat i se opune, ecologia ca să-i spunem așa "clasică", care continuă atît să vorbească de o "natură" separată, cît și să prelungească excepționalismul antropocentric, "prometeic", al omului, de data aceasta în postura eroică de "salvator" a ceea ce tot el, dar în vechea postură de "cuceritor" și de "erou civilizator", distrusese, adusese pînă la stadiul îngrijorător, actual, de tăciuni aproape stinși: focul viului, mai întîi furat, transformat în tehnică umană și întors, astfel, împotriva propriei sale surse, care acum trebuie, tocmai de aceea, redat lui însuși, lăsat să-și recapete vîlvătaia. Pe această terț-exclusă, imposibilă, poziție se situează gîndirea fină, precisă și, tocmai de aceea, poetică a lui Baptiste Morizot.
Ceea ce m-a atras și mă interesează, astfel, la Baptiste Morizot este, dincolo (de fapt: în plus față) de fondul ecologic al problematicii, voința și angajamentul său de a reînnoi acest "fond" și talentul, îndrăzneala și onestitatea sa experimentală în a o face: fina, dar decisiva extindere a "jarului" ecologic de la fond, la formă (ca să mă exprim clasic, dualist).
Baptiste Morizot este un filosof-scriitor, de alt tip însă, generațional-stilistic vorbind, decît iluștrii săi predecesori, "ermeticii", "obscurii", "moderniștii" (influențați în mare măsură, după părerea mea, de avangardele istorice) corifei ai așa-numitei "French Theory": Jacques Derrida, Gilles Deleuze sau Michel Foucault, acești mari scriitori în continuare moderniști, ca expresie, ai gîndirii post-moderne sau extra-moderne. "Metabolizată" pînă la a nu mai fi nevoie să fie citați, gîndirea fundamental deschizătoare a acestor mari gînditori este continuată, în planul stilistic la care mă refer aici, în acord cu "narativismul" actual, dar cu un pronunțat accent poetic, care constituie marca stilistică singularizatoare a gînditorului Baptiste Morizot.
Pentru a încerca să documentez, din perspectiva traducătorului, această singuraritate stilistică, ecologică în ea însăși, îmi iau îngăduința să pun la dispoziția cititorului român un mic "dosar" care nu urmărește decît să facă dovada unui fel de ecologizare a înseși ființei umane, prin reunificarea holistică, sub semnul sensibilității etico-estetice, a gîndirii conceptuale cu percepția și expresivitatea artistică. De altfel, nu cred că ar fi deplasat dacă am am caracteriza stilul lui Morizot drept eco-stil, eco-scriitură, scriitură ecologic-sensibilă, din moment ce viul înseamnă expresivitate și diversitate, singularitate, urmă și scriitură în sine (ca o radicalizare și extindere - de fapt, materializare - a supra-conceptelor derridiene de urmă și de scriitură: de unde deosebita importanță, la Morizot, a verbului "vînătoresc" pister, asupra căruia tocmai de aceea atrag, în textul tradus, de fiecare dată atenția, comentîndu-l și într-o notă).