Pentru o resălbăticire a simțirii, gîndirii, scrisului (Nota traducătorului) (II)

Notă de subsol
 
Pentru Baptiste Morizot, care se autodefinește ca "filosof de teren", pister este un verb esențial, transversal, care pornește de la practica etologic-cinegetică de teren a urmăririi animalelor sălbatice (în cazul lui Morizot, a lupilor, experiență descrisă și valorificată filosofico-politic în cea mai frumoasă, probabil, carte a sa de până acum, Manières d'être vivant. Enquêtes sur la vie à travers nous, Actes Sud, Arles, 2020), căreia li se "ia urma" pentru a li se decripta comportamentul, ajungând până la utilizări metaforice ținând de însuși actul investigării și al analizei conceptuale.
 
Dosar
Iată acum micul dosar anunțat. Mai întîi, autorul însuși, dar deja făcînd referire, trimițînd la altcineva, pornind de la o alteritate, pentru a vorbi despre scrisul viu și despre scrierea viului:
 
"Scriitorul Jean-Cristophe Bailly mi-a spus într-o zi, pe cînd discutam despre tainele scrisului, că are o anumită marjă de manevră atunci cînd scrie proză, însă atunci cînd scrie poezie, textul i se impune de la sine, nelăsîndu-l să aibă vreun cuvînt de spus, ca și cum i-ar fi dictat. Formularea sa exactă, care m-a marcat, era aceasta: «Cînd scriu poezie, există cineva la capătul firului». Și eu scriu deseori într-o situație asemănătoare: cu sentimentul straniu că anumite idei mă aleg și îmi cer să le fac dreptate, se află la capătul firului. În cazul meu, vocea vorbește într-o limbă străină, pe care nu cred că o cunosc, cerîndu-mi în mod imperios, ca și cum viața ar depinde de asta, să-i traduc cu cît mai mare justețe bolboroseala. Nu am voie să mă opresc ca să corectez, să reiau, să rescriu pînă ce nu simt că am onorat ideea, viziunea, deschiderea, chiar dacă întotdeauna textul este dureros de imperfect (din punctul lor de vedere, în orice caz). Și ele nu au, din păcate, ce face cu formatele oficiale. Ceea ce îmi cer ele sfîrșește prin a apărea ca un text care este întotdeauna prea lung pentru un articol și prea scurt pentru o carte. Tiranizat de «celălalt capăt al firului», nu reușesc niciodată să corespund formatului așteptat (iar aceasta este o problemă de scriitor și de cercetător destul de banală). Scriu deci o versiune completă, izbutită, care este singura, în viziunea mea, «adevărată», singura care face cu adevărat dreptate ideii, după care trebuie să o tai cu securea, reducînd-o uneori la un sfert sau la o treime (e o mare durere), ca să poate să intre în formatele editoriale (pe care nu le critic aici, dimensiunile lor sînt legate de niște exigențe care pot fi înțelese)" (Baptiste Morizot, Manières d'être vivant. Enquêtes sur la vie à travers nous, Actes Sud, "Mondes sauvages", Arles, 2020, "Avertissement au lecteur", pp. 10-11).
 
Apoi, despre autor, o altă mare gînditoare contemporană a întruchipărilor singulare ale viului, tot despre continuarea, despre propagarea viului în/prin noul scris ecologico-filosofic, ecosofic:
 
"Sîntem {...} moștenitorii unei limbi care, în anumite privințe, accentuează tendința de a dez-anima lumea din jurul nostru - așa cum o dovedește simplul fapt, pentru a nu cita decît acest exemplu evidențiat de Bruno Latour, că nu dispunem decît de categoriile gramaticale ale pasivității și activității. {...} {Morizot} a trebuit să răsucească limba filosofiei, să se de-familiarizeze de ea, să forțeze poetic gramatica, să inventeze, uneori, termeni sau să le deturneze semnificația (ceea ce el numește, în altă parte, o sălbăticire semantică), pentru că niciunul dintre cei pe care i-am moștenit nu reușea să exprime evenimentul întîlnirii sau grația așteptării ei. Să creeze, cu alte cuvinte, o poetică a locuirii, o poetică experimentală și în aer liber, a corpurilor plurale. {...} Morizot ne propune să explorăm nu numai marginile atît de apropiate ale lumii noastre, ci înseși limitele limbii noastre. Pentru a putea exprima evenimentul vieții" (Vinciane Despret, prefață la Baptiste Morizot, Sur la piste animale, Actes Sud, "Mondes sauvages", Arles, 2018, pp. 15-16).
 
Și tot despre autor, despre re-învierea ecologică a scrisului filosofic, adică despre regăsirea unității pierdute (pe care în limbajul vechii metafizici dualiste am fi calificat-o drept "naturală") dintre filosofie și poezie, adică despre reîntețirea focului viu al scriiturii:
 
"«Marii filosofi sînt și mari stiliști. Stilul, în filosofie, este mișcarea conceptului.» Cine altul decît Deleuze putea să o spună mai bine? Atunci cînd scrii, precum Morizot, în inima viului, se pune o redutabilă problemă legată de scris. Sau mai curînd o pleiadă de redutabile probleme legate de scris! {...} Dacă, așa cum tot Deleuze sugerează, conceptul nu poate fi vreodată complet fără aripa afectivă și perceptivă care să îl echilibreze și să-i asigure deplina capacitate de zbor, cum am putea avea pretenția să vorbim despre viu în toată amploarea sa fără a fi obligați să ne făurim un stil care să fie această viață reticulată sub formă de sintagme, asprită sub formă de sunete de fiare sălbatice, ciripită sub formă de mărunte aliterații pentru a ajunge să fie mugită prin asonanțe la fel de pachidermice ca un tropăit de elefanți printr-o savană uscată de secetă? {...} Se deschide astfel - și fie ca acest vis să hrănească viitoarele cărți ale lui Baptiste - o filosofie care și-ar restabili relațiile cu necesara sa poezie, atît de mult, mai mult ca oricare alt concept, mai bine decît oricare altul, are nevoie viul în scriere de o varietate de timbre, de izbucniri, de salve și de senzații, de răsuflări și de înmuguriri, pe scurt, de o vitalitate stilistică extremă fără de care va rămîne o aliniere cuminte de sculpturi în lemn. Viul nu se descrie și nu se reprezintă, ci se coregrafiază. Are nevoie de fluență. Își reclamă propria sintaxă, în mod furtunos.{...} Baptiste Morizot este un mare filosof, dintr-un motiv (și într-un mod) foarte frumos: așază viața în interiorul gîndirii. {...}" (Alain Damasio, postfață la Baptiste Morizot, Manières d'être vivant. Enquêtes sur la vie à travers nous, Actes Sud, "Mondes sauvages", Arles, 2020, "Avertissement au lecteur", pp. 319-323).
 
Și, în sfîrșit, din nou autorul, despre faptul că nu putem scrie sec, pre-conceput, despre viu:
 
"De ce se opune știința nomologică narațiunii? Protocolarizarea pe care o impune limbajul științific constituie principala problemă. A protocolariza un limbaj constă în a le da o semnificație unică, ne-ambiguă și operaționalizabilă (dotată, altfel spus, cu corelate cuantificabile printr-o experimentare tehnică) tuturor conceptelor care se articulează într-o teorie. Într-un limbaj protocolarizat nu se poate povesti. Protocolarizarea limbajului științific este o domesticire semantică: ea zăvorește proprietățile ființelor modelizîndu-le, stilizîndu-le și excluzînd tot ce pare neglijabil. Narațiunea produce, structural, o sălbăticire semantică" (Baptiste Morizot, Les Diplomates. Cohabiter avec les loups sur une autre carte du vivant, Wildproject, "Domaine sauvage", Marsilia, 2016, pp. 148-149).
 
Prin noul scris ecosofic, deopotrivă sensibil și creator conceptual, al lui Baptiste Morizot, se poate întrevedea un nou romantism, în sensul de nouă sinteză înțeleasă și practicată ca reunificare ecologică a viului (uman, extra-uman, infra-uman, trans-uman). Altfel spus, o re-afirmare a poeticului ca atitudine pan-etică, altfel spus, ecologică.
 
 Ecologie, poezie, filosofie. Viul continuat, purtat, adus în expresie, practicat, propagat, prelungit și experimentat prin aceasta. Scrisul ecologic-sensibil ca "mod de a fi viu".