Mă pronunț decalat, fix la o săptămînă după. Sînt alături: fix alături, "drept alături". Întotdeauna alături.
Eminescu a fost un ratat. A ales libertatea. A refuzat puterea, corsetul. Totul doar prin puterea cuvintelor, neajutată, nesprijinită. Nu a vrut să facă carieră, de niciun fel: nici politică, nici academică. Nu a vrut să fie Maiorescu.
Și nu și-a dat doctoratul. A trădat "mandatul". S-a investit în el, politic și cultural, și el a trădat, a chiulit, nu s-a lăsat învestit: ca să scrie, să caute, să traducă.
Eminescu a fost un traducător. Un trădător și un traducător.
Dar l-au recuperat. Mamă, ce l-au mai recuperat! Ce s-au mai răzbunat pe el după! Pînă azi nu încetează puterea să se folosească de el, inclusiv ca de o armă: împotriva lui însuși și împotriva potențialilor asemenea lui.
Eminescu e un operator. Multe sînt în Eminescu, începînd cu politica și cu școala, pe care el le-a "trădat", și care nu încetează să se răzbune pe el și să se folosească de el.
Multe sînt Eminescu, pentru că el le-a deschis și le-a lăsat așa, moștenire, povară. Multe sînt Eminescu, dar nu vor să-i poarte numele, să fie "în numele" lui. Ne tot zbatem să ne spunem, să ne numim altfel, ca să scăpăm, să ne lase Eminescu în pace: atît el, cît și ce se tot face din/cu el (lucruri diametral opuse). Reciproca la Sorescu: ne spunem altfel, dar nu putem scăpa, e un blestem, sîntem, în ciuda voinței noastre, Eminescu. Pentru că Eminescu ne-a angajat, ne-a dat de lucru. Există lucruri care nu vor să li se spună Eminescu, dar care asta sînt, Eminescu (într-un fel sau în celălalt), și chiar de-asta nu vor să li se spună Eminescu. Cu Eminescu împotriva lui Eminescu. Să săpăm în statui, să-i sculptăm statuile (vandalism creator).
Lucrînd cu el și mai cu seamă asupra lui, lucrăm asupra noastră, la noi.
Mă recunosc profund în Eminescu, deși nu mă cred Napoleon. Dar același refuz îndîrjit, aceeași alăturare.
Ratat, trădător, titan. Titan: nu (doar, neapărat) să închei lucruri, opere, ci să deschizi și să lași moștenire și datorie, legat, legămînt (logos), șantiere de auto-edificare, de lucru la sine. Eminescu ne-a deschis ca șantier și ne-a lăsat în șantier. Cel mai mult seamănă Eminescu cu Bucureștiul. Ne obligă, și nu-i facem față, de-asta, complice, fugim totemic de el, ipostaziindu-l pentru a-l ține la distanță, cît mai departe, la mare vedere și sub obștească supraveghere, să fim lăsați în pace, să ne trăim viețile.
Post-Scriptum
Poezia? Viteza rezolvării. Eram încă o limbă înceată, dacă nu chiar greoaie, hai să spunem destul de lenevoasă și de mofturoasă în scris. Formele fixe i-au servit de minune lui Eminescu, obligîndu-l și ajutîndu-l să iuțească limba română, să rezolve rapid situațiile de comunicare și să-i propună/impună unele noi, să-i parcurgă rapid și în toate direcțiile toate registrele, făcînd-o să comunice eficient, să zboare la fel ca vorbitul, mai repede, chiar, ca vorbitul: ca vîntul și ca gîndul. Ceea ce se cheamă, pretențios, academizant, "limbă literară" este, de fapt, nu numai limba însăși, ca atare, în toate stările ei date și posibile, ci poezia. Limba e poezia. Dar și: poezia e limba.
Eminescu a fost un ratat. A ales libertatea. A refuzat puterea, corsetul. Totul doar prin puterea cuvintelor, neajutată, nesprijinită. Nu a vrut să facă carieră, de niciun fel: nici politică, nici academică. Nu a vrut să fie Maiorescu.
Și nu și-a dat doctoratul. A trădat "mandatul". S-a investit în el, politic și cultural, și el a trădat, a chiulit, nu s-a lăsat învestit: ca să scrie, să caute, să traducă.
Eminescu a fost un traducător. Un trădător și un traducător.
Dar l-au recuperat. Mamă, ce l-au mai recuperat! Ce s-au mai răzbunat pe el după! Pînă azi nu încetează puterea să se folosească de el, inclusiv ca de o armă: împotriva lui însuși și împotriva potențialilor asemenea lui.
Eminescu e un operator. Multe sînt în Eminescu, începînd cu politica și cu școala, pe care el le-a "trădat", și care nu încetează să se răzbune pe el și să se folosească de el.
Multe sînt Eminescu, pentru că el le-a deschis și le-a lăsat așa, moștenire, povară. Multe sînt Eminescu, dar nu vor să-i poarte numele, să fie "în numele" lui. Ne tot zbatem să ne spunem, să ne numim altfel, ca să scăpăm, să ne lase Eminescu în pace: atît el, cît și ce se tot face din/cu el (lucruri diametral opuse). Reciproca la Sorescu: ne spunem altfel, dar nu putem scăpa, e un blestem, sîntem, în ciuda voinței noastre, Eminescu. Pentru că Eminescu ne-a angajat, ne-a dat de lucru. Există lucruri care nu vor să li se spună Eminescu, dar care asta sînt, Eminescu (într-un fel sau în celălalt), și chiar de-asta nu vor să li se spună Eminescu. Cu Eminescu împotriva lui Eminescu. Să săpăm în statui, să-i sculptăm statuile (vandalism creator).
Lucrînd cu el și mai cu seamă asupra lui, lucrăm asupra noastră, la noi.
Mă recunosc profund în Eminescu, deși nu mă cred Napoleon. Dar același refuz îndîrjit, aceeași alăturare.
Ratat, trădător, titan. Titan: nu (doar, neapărat) să închei lucruri, opere, ci să deschizi și să lași moștenire și datorie, legat, legămînt (logos), șantiere de auto-edificare, de lucru la sine. Eminescu ne-a deschis ca șantier și ne-a lăsat în șantier. Cel mai mult seamănă Eminescu cu Bucureștiul. Ne obligă, și nu-i facem față, de-asta, complice, fugim totemic de el, ipostaziindu-l pentru a-l ține la distanță, cît mai departe, la mare vedere și sub obștească supraveghere, să fim lăsați în pace, să ne trăim viețile.
Post-Scriptum
Poezia? Viteza rezolvării. Eram încă o limbă înceată, dacă nu chiar greoaie, hai să spunem destul de lenevoasă și de mofturoasă în scris. Formele fixe i-au servit de minune lui Eminescu, obligîndu-l și ajutîndu-l să iuțească limba română, să rezolve rapid situațiile de comunicare și să-i propună/impună unele noi, să-i parcurgă rapid și în toate direcțiile toate registrele, făcînd-o să comunice eficient, să zboare la fel ca vorbitul, mai repede, chiar, ca vorbitul: ca vîntul și ca gîndul. Ceea ce se cheamă, pretențios, academizant, "limbă literară" este, de fapt, nu numai limba însăși, ca atare, în toate stările ei date și posibile, ci poezia. Limba e poezia. Dar și: poezia e limba.